Ultimul simț care se stinge este auzul. Moartea nu e o clipă - de Marius Neagu

Moartea nu e o clipă

Așa ne-o închipuim, ca pe o graniță, o secundă anume, un întrerupător.

De fapt e un drum, cu etape, iar despre etapele acelea se știu destul de multe.

Perioada dinaintea sfârșitului se numește agonie, iar cuvântul ăsta sperie fără motiv, pentru că sună a chin. În realitate, ce se întâmplă acolo e mai degrabă o retragere. Creierul își încetinește activitatea, treptat, iar contactul cu lumea se pierde încet, nu brusc.

Într-un manual românesc de medicină legală, starea aceea e descrisă cu o expresie care mi-a rămas în minte: un fel de amestec de imagini și amintiri, fără ordine, fără fir. Poate de aici vine și ce povestesc oamenii care au fost readuși de la limită, cu viața care le-a trecut prin fața ochilor. Nu e fantezie, e creierul care își răscolește tot ce are, în timp ce se stinge.

Simțurile pleacă într-o anumită ordine

Ăsta e lucrul pentru care am scris postarea.

Primul care se stinge e văzul, fiindcă ochiul e printre primele organe care rămân fără sânge.

Ultimul care se stinge e auzul.

Iar între timp durerea dispare complet. Se pierde chiar și senzația propriului corp, senzația că ai brațe și picioare, că ești undeva.

Vă rog să vă opriți o clipă asupra celor două lucruri de mai sus, pentru că împreună spun ceva.

Un om aflat în ultimele momente nu mai simte durere. Dar poate încă să audă.

Așa că, dacă ați stat lângă cineva și i-ați vorbit, dacă i-ați ținut mâna și i-ați spus ce aveați de spus, există o șansă reală ca lucrurile acelea să fi ajuns unde trebuia.

Nu vă pot promite, nimeni nu poate. Dar ordinea în care pleacă simțurile o știm, iar auzul e ultimul.

Dacă vă întrebați dacă a mai contat că ați stat acolo, a contat.

Despre liniștea de la sfârșit

Aici e ceva ce mi se pare important și despre care nu vorbește aproape nimeni.

Oamenii își imaginează că o moarte violentă înseamnă neapărat groază și durere. Uneori chiar așa e, nu vreau să înfrumusețez nimic. Dar nu întotdeauna, și nici măcar de cele mai multe ori.

În unele situații, corpul se apără singur, iar apărarea lui e o formă de anestezie. La pierderi mari de sânge, la frig, la lipsa de oxigen, ultima parte nu e chin. E toropeală. Un fel de amețeală blândă, apoi somn.

Sunt oameni care au trecut prin astfel de situații și au fost salvați în ultima clipă, iar mulți dintre ei povestesc același lucru: că, la un moment dat, frica s-a oprit. Că s-au liniștit. Unii spun chiar că a fost o stare bună, aproape plăcută, și că nu ar fi vrut să fie treziți din ea.

La cei care mor de frig se întâmplă chiar mai mult. Le e cald. Atât de cald încât unii se dezbracă. E un lucru cunoscut și descris în cărți, iar el spune singur cât de departe e trăirea reală de ce ne închipuim noi din afară.

Nu vă spun toate astea ca să vă mângâi cu vorbe. Vi le spun pentru că sunt adevărate, iar de cele mai multe ori ce ne imaginăm noi despre ultimele minute e mai rău decât ce a fost.

Cât durează

Depinde foarte mult de ce s-a întâmplat.

Sunt situații în care nu există nicio etapă intermediară, în care totul se petrece instantaneu, fără ca omul să apuce să realizeze ceva. Știu că sună aspru scris așa, dar pentru multe familii asta e exact ce aveau nevoie să audă.

Sunt situații în care durează secunde sau minute.

Și sunt situații în care durează ore, iar acestea sunt cele pe care le însoțesc familiile, la spital sau acasă.

Momentele în care părea că revine

Multe familii povestesc același lucru. Că, la un moment dat, omul a părut că se întoarce. A spus ceva coerent, a recunoscut pe cineva, a cerut ceva. Apoi s-a retras iar.

Acelea sunt reale. Nu vi s-a părut.

Se întâmplă ca perioadele de luciditate să alterneze cu cele în care nu mai e nimeni acolo. Uneori omul rămâne lucid până la capăt. Alteori se retrage devreme și nu mai revine.

Nu e nimic de citit în asta. Nu înseamnă că i-a fost mai ușor sau mai greu. Ține doar de ce anume s-a întâmplat în corp.

Și frica aceea veche

Merită spusă, fiindcă e încă vie, o aud des.

Cândva, oamenii se temeau cu adevărat că ar putea fi îngropați de vii. În secolul al XVIII-lea, o carte care aduna zeci de asemenea povești a speriat toată Europa. S-au inventat sicrie cu clopoței. În Germania, în secolul următor, corpurile erau ținute sub supraveghere zile întregi, până apăreau semnele sigure.

Astăzi nu se mai poate întâmpla. Certificatul de deces nu se eliberează numai după ce apar semnele care nu lasă loc de îndoială, sunt exact aceleași semne despre care am mai scris pe aici, cele care par macabre privite din afară și care de fapt au un singur rost: să nu se greșească niciodată.

Am scris postarea asta pentru cineva anume, deși nu știu cine e.

Poate pentru cineva care a stat lângă un pat, într-o cameră tăcută, și se întreabă de atunci dacă a mai contat ceva din ce a spus acolo.

A contat.

Văzul pleacă primul. Auzul pleacă ultimul.

Iar între ele e un răstimp în care nu mai există durere, dar mai există cineva care ascultă.

Pe Marius Neagu îl puteți urmări aici. Marius Neagu este expert medico-legal cu peste 12 ani de activitate în domeniu.