UN LIMAN - Lacul Beleu și apele care se retrag sau Lacul care moare legal

Lacul Beleu și apele care se retrag

Spre sud, Moldova se subțiază. Țara se îngustează ca o pîlnie, drumul se lipește de Prut, Prutul se lipește de frontieră. De fapt, sînt același lucru: la noi, rîul și granița se suprapun de peste două sute de ani. La capătul acestei pîlnii, în colțul de sud-vest, între satele Slobozia Mare și Văleni, stă cel mai mare lac natural al Republicii Moldova. Se numește Beleu. În vara lui 2026, adîncimea lui se măsoară în centimetri.

E vara în care Dunărea a ajuns la o treime din debitul ei obișnuit. La Baziaș, unde fluviul intră în România, hidrologii au înregistrat la sfîrșitul lui iulie valori apropiate de minimele istorice; aproape tot cursul fluviului stă sub cotele normale. Nu rețineți cifrele. Rețineți doar atît: în vara asta, marele fluviu al Europei abia își mai duce apele spre mare.

Ce legătură are Dunărea cu un lac din sudul Moldovei? Toată legătura. Beleu nu e, la drept vorbind, un lac moldovenesc. E o bucată de Deltă. Geografii o spun fără emoție: împreună cu Brateșul de pe malul românesc, Beleu formează începutul Deltei Dunării. Un liman vechi de cinci-șase mii de ani, rămas în Moldova cînd fluviul s-a retras. Dedesubt, straturi mai vechi: acum vreo treisprezece milioane de ani, aici era fundul Mării Sarmațiene. Apă sub apă, mare sub lac. Locul e făcut din retrageri succesive.

Moldova are, așadar, o bucată de Deltă. Povestea de mai jos e despre ce a făcut cu ea.

Lacul Beleu

Lacul Beleu este unul dintre cele mai importante lacuri naturale din Republica Moldova, având o valoare deosebită din punct de vedere geografic, hidrologic și ecologic. Situat pe cursul inferior al râului Prut, în localitatea Slobozia Mare, raionul Cahul, lacul face parte integrantă din Rezervația Naturală „Prutul de Jos”, ocupând aproximativ două treimi din suprafața acesteia. Din punct de vedere al originii, Lacul Beleu este un lac relict, format acum 5–6 mii de ani, ca urmare a evoluției vechilor limane dunărene, ulterior colmatate de aluviunile Prutului. Suprafața medie a oglinzii de apă este de circa 9,5 km², cu un volum de aproximativ 8,39 milioane m³. Lacul are o lungime de aproximativ 5 km, o lățime de până la 2 km, o adâncime medie cuprinsă între 0,5 și 1,5 m, iar adâncimea maximă atinge 2,5 m. Regimul hidrologic al lacului este puternic influențat de nivelurile de apă ale râurilor Prut și Dunăre.Lacul Beleu are un rol ecologic esențial, susținând o biodiversitate acvatică și palustră ridicată. În apele sale au fost identificate peste 20 de specii de pești, printre care plătica-de-Dunăre (Abramis brama), crapul (Cyprinus carpio), șalăul (Sander lucioperca), bibanul (Perca fluviatilis) și alte specii caracteristice zonelor umede din bazinul dunărean. Ecosistemele asociate lacului – pajiști inundabile, sălcișuri și zone mlăștinoase – contribuie la menținerea echilibrului ecologic regional, la filtrarea naturală a apei și la atenuarea efectelor inundațiilor.Din perspectivă conservativă, Lacul Beleu se confruntă cu presiuni antropice semnificative. Analizele de mediu realizate în 2022 au evidențiat procese de degradare a ecosistemului, inclusiv colmatarea accentuată, influențată de gârla Manolescu, scurgerile de pantă și infrastructura de acces. Aceste procese subliniază necesitatea unor măsuri integrate de management și restaurare ecologică, fundamentate științific, pentru menținerea funcțiilor naturale ale lacului.poze: Viorica Paladi

Apa de șapte-opt metri

Există o hidrologie oficială a lacului Beleu și una neoficială. Cea oficială stă în buletine și rapoarte. Cea neoficială stă în corpurile oamenilor.

Generațiile de aici au măsurat lacul cu propriul trup. Documentele spun că pînă spre sfîrșitul anilor treizeci ai secolului trecut apa ajungea la șapte-opt metri. Pădurarul rezervației, Stelian Guzunov, povestea presei, în 2024, că în copilăria lui mai erau trei-patru metri, iar peștele se prindea, vorba lui, cu torba; bătrînii îi spuneau de năvoadele trase iarna pe sub gheață și de pescarii care hrăneau un raion întreg. Tot el, despre prezent: vreo patruzeci de centimetri de apă și, dedesubt, un metru și ceva de mîl.

Patruzeci de centimetri. Un copil de un an stă cu capul afară.

Trebuie spus ceva ce se uită ușor: Beleu nu a fost doar o resursă. A fost o mare. Oamenii sudului veneau pe plajele lui ca la mare. „Beleu e marea și oceanul copilăriei oamenilor de la sud", scrie jurnalista Rodica Ciorănică, născută pe malul Prutului. Metafora nu e a mea; e a locului. Sudul Moldovei, care nu are ieșire la mare decît pe hîrtie și pe o palmă de Dunăre la Giurgiulești, și-a făcut marea lui aici. Iar marea asta i se retrage de sub picioare, generație după generație.

Apele însă nu se retrag singure. Cineva a făcut ceva apei ăsteia. Răspunsul are un nume propriu și o dată de naștere.

Gîrla boierului

Numele e Manolescu. Nu al lacului — al canalului.

Pînă spre sfîrșitul anilor treizeci, Beleu trăia după o rînduială veche. Apa mare a Prutului și a Dunării venea primăvara și intra în lac încet, prin două gîrle înguste, Rotaru și Nevodului — și intra, detaliu esențial, împotriva curgerii. Contra pantei. Apa urca în lac gîfîind și tocmai de aceea își lăsa aluviunile pe drum. Sistemul natural era un filtru. Lacul primea apă limpezită și rămînea adînc.

Apoi a venit îmbunătățirea. Între 1938 și 1944 — în plin război, ceea ce spune ceva despre încăpățînarea proiectului — s-a săpat un canal nou, direct, pe pămînturile unui boier local pe nume Manolescu. Gîrla i-a luat numele. Despre omul Manolescu nu se mai știe azi aproape nimic: a rămas din el un canal. Ideea era limpede și, în felul ei, generoasă: să lege lacul de Prut de-a dreptul, ca apa să intre mai ușor și peștele mai mult.

În anii șaizeci, puterea sovietică a lărgit canalul, din același motiv: planul cerea pește, lacul trebuia să livreze.

Efectul, documentat de studiile de mai tîrziu: prin canalul direct, apa Prutului a început să intre repede, netriată, cu aluviuni cu tot. Mîlul care înainte rămînea pe drum ajungea acum la destinație. Colmatarea s-a întețit brusc. Gîrla săpată ca să aducă viață aducea, cu aceeași conștiinciozitate, moartea.

Aici e nodul poveștii și merită o clipă de zăbavă. Beleu nu a fost distrus de răutate. A fost distrus de îmbunătățiri. Boierul a vrut apă. Sovieticii au vrut pește. Urmașii lor, cum se va vedea, au vrut petrol. Fiecare epocă a venit cu proiectul ei de a face lacul mai bun, mai productiv, mai al nostru — și fiecare proiect l-a împins puțin mai spre fund. La Beleu, numele salvării și numele bolii sînt același nume.

În 1990, lacul a secat de tot. Localnicii pomenesc anul în documentele lor; apa a dispărut ca și cum cineva ar fi scos un dop. Coincidența nu are nevoie de comentariu, așa că nu comentez: lacul a murit odată cu Uniunea Sovietică.

Și a înviat odată cu independența. În aprilie 1991, noua Moldovă, care abia se năștea ca stat, a declarat zona rezervație științifică: „Prutul de Jos". Prima formă de protecție din istoria lacului a venit la un an după prima lui moarte. De atunci, statutele s-au adunat ca decorațiile pe pieptul unui veteran bolnav. În anul 2000, Beleu și lacurile din jur au devenit prima zonă Ramsar a Republicii Moldova — zonă umedă de importanță internațională. În 2018, UNESCO a făcut din „Prutul de Jos" prima rezervație a biosferei din țară: paisprezece mii și ceva de hectare, nouă sate. Prima la Ramsar, prima la UNESCO. Beleu deschide toate listele de protecție ale Moldovei.

Pe hîrtie, e cel mai apărat loc dintre Prut și Nistru. Pe teren, în mijlocul acestui loc, se extrage petrol.

Sondele

Ca să înțelegi cum ajunge petrolul într-o rezervație a biosferei, trebuie să cobori prin cinci straturi. Ca în geologie.

Stratul întîi e sovietic. Petrolul de la Văleni a fost găsit pe la mijlocul anilor cincizeci, cînd geologia sovietică căuta țiței peste tot, cu rîvna cu care alte imperii căutau erezii. S-au făcut foraje, s-a extras cîte ceva, apoi Uniunea a descoperit Siberia — și Văleniul a devenit peste noapte neinteresant. Zăcămîntul era prea mic pentru un imperiu atît de mare. Prima ironie a poveștii, și nu e mică: Moldova a moștenit petrolul de care nici Uniunea Sovietică n-a avut nevoie.

Stratul al doilea e american. În 1995, tînărul stat moldovean, falimentar și plin de speranțe, a semnat cu o companie înregistrată în Delaware, Redeco, o concesiune pe douăzeci și cinci de ani pentru explorarea și extracția hidrocarburilor din sud. Anii nouăzeci, pe scurt: nu aveam bani, dar aveam subsol, și subsolul se putea promite.

Stratul al treilea e legislativ, și e stratul-cheie. Rezervația exista din 1991, iar legea ariilor protejate interzicea, cum e firesc, extracția pe teritoriul ei. Ce faci cînd legea nu te lasă? În iulie 2002, Parlamentul Republicii Moldova a rezolvat dilema cu o eleganță pe care o au doar parlamentele: a modificat legea. De atunci, exploatarea petrolului în rezervație nu mai încalcă nimic, fiindcă legea a fost adusă la forma potrivită. Pe teritoriul rezervației au ajuns să funcționeze douăzeci și una de sonde. În lac — în lacul propriu-zis — s-au ridicat insulițe artificiale de cîte patruzeci de metri pătrați, din pămînt bătut și beton armat, ca sondele să aibă pe ce sta.

Patruzeci de metri pătrați de beton într-o apă de patruzeci de centimetri. Undeva, în contabilitatea absurdului, cifrele acestea stau față în față.

Nimeni nu a încălcat nimic — asta e partea care trebuie înțeleasă exact. Nu e o poveste despre braconaj sau corupție măruntă, ci despre ceva mai interesant: despre legalitate. Lacul nu moare ilegal. Lacul moare cu toate avizele în regulă.

Stratul al patrulea e local. În 2007, drepturile au trecut de la americani la o firmă de-a locului, cu mini-rafinărie și rețea de benzinării. Concesiunea a expirat în 2020; firma a intrat în insolvabilitate; extracția, au documentat jurnaliștii de la Ziarul de Gardă, a mai continuat o vreme și fără licență, și fără acordul statului — din inerție, cum merg la noi multe. În toamna lui 2023, Parlamentul a decis ca zăcămintele să revină statului.

Stratul al cincilea e al nostru, cel de azi. Din 2024, petrolul de la Văleni îl extrage o întreprindere de stat cu nume de epopee tehnică: Expediția Hidro-Geologică a Moldovei. Se scot vreo trei sute de tone pe lună. Țițeiul e greu, bun doar de păcură; benzină sau motorină nu iese din el. Iar în mai 2026, ministrul Energiei a vizitat Văleniul și a anunțat că potențialul petrolier al zonei intră într-o „nouă etapă de evaluare".

Recitiți propoziția în cheia întregii povești. Statul moldovean nu a scos sondele din prima lui rezervație UNESCO. Le-a naționalizat. Și caută mai mult.

Salvarea anunțată

În august 2021, oamenii din Slobozia Mare au făcut un gest pe care satul moldovenesc îl face rar: au scris. O scrisoare deschisă către Guvern, prin asociația locală „Baștina Mea". Nu cereau luna de pe cer. Cereau, punct cu punct, lucruri de o precizie aproape inginerească: oprirea înnămolirii; ecluze la ieșirea din lac, ca apa care intră să nu mai fugă; adîncirea gîrlelor; modernizarea tehnologiilor petroliere și oprirea forării de sonde noi; o cotă din venitul petrolului extras de pe pămînturile lor, pentru sate. La urmă, aproape sfios: amenajarea zonei, să aibă lumea unde se odihni.

Un sat care își inventariază singur soluțiile hidrotehnice și le trimite guvernului nu e „societate civilă" din rapoartele finanțatorilor. E disperare organizată. Ceea ce e, poate, definiția cea mai cinstită a societății civile.

Statul a răspuns cum răspunde statul: a venit să constate. În 2022, Ministerul Mediului a organizat vizită de monitorizare și ședință de lucru, iar documentul rezultat merită citit nu pentru ce promite, ci pentru ce recunoaște. Colmatarea, scrie ministerul, vine prin gîrla Manolescu, prin scurgerile de pe pante — și prin drumurile de acces spre sonde. Poluarea, scrie tot ministerul, vine de la produsele petroliere. Nu o spun ecologiștii, nu o spune presa, nu o spun localnicii supărați. O spune statul despre stat. E unul dintre puținele cazuri în care nu ai nevoie de rechizitoriu: citezi diagnosticul oficial și taci.

Ministerul a promis atunci un plan de acțiuni. În februarie 2025, ministrul Mediului a venit la lac și a anunțat că în acel an încep lucrările: gîrlele Popovca și Manolescu, necurățate — o spune chiar ministrul — de peste treizeci de ani, vor fi în sfîrșit decolmatate.

Necurățate de peste treizeci de ani. Adică, de la începuturile statului care le tot promite curățarea. Rezervația și mîlul au aceeași vîrstă: vîrsta independenței.

Am căutat, scriind acest text, o știre despre începerea lucrărilor. Nu am găsit niciuna. Nicio inaugurare, niciun comunicat, nicio cupă de excavator fotografiată pentru posteritate — și la noi nimic nu se face fără fotografie. Absența unei știri nu e o dovadă; e doar o tăcere. Dar la Beleu tăcerile au istoric.

Între timp, aritmetica merge singură înainte. Satul a scris în 2021. Ministerul a constatat în 2022. Ministrul a promis în 2025. Sîntem în 2026, în cea mai secetoasă vară a Dunării din cîte s-au măsurat, iar lacul care trăiește exclusiv din viiturile Dunării și Prutului primește mai puțin ca oricînd. Birocrația salvării se mișcă în ani. Mîlul se mișcă în centimetri pe sezon. Nu e o cursă dreaptă: centimetrii sînt întotdeauna mai rapizi decît anii.

Limanul

La 13 iunie 1436, într-un act al cancelariei moldovenești, e pomenit pentru prima dată un sat din acest colț de lume: „Bubuegi de la Fântâna Mare". Scribii i-au notat și al doilea nume, cel sub care îl știa lumea: „Bubuegi de la Beleua".

De la Beleua. Lacul stă în numele satului de aproape șase sute de ani. Satul s-a numit apoi altfel și iar altfel — Sărăieni, Slobozia, Slobozia Mare —, dar prima lui carte de identitate e apa de alături. Șase secole mai tîrziu, satul scrie guvernului scrisori ca să salveze apa care l-a botezat.

Pe dealul Beleului era cîndva o mahala locuită numai de pescari. Drumul ei ducea „spre cherhana" — punctul unde se aduna și se săra peștele. Cuvîntul a rămas. E un cuvînt-relicvă: o vorbă eșuată pe uscat după ce lumea care o folosea s-a retras. Limba are și ea limanurile ei.

Un liman e o formă de răbdare. Trăiește din viituri. Nu comandă apele — le așteaptă. Se colmatează încet, cu demnitatea lucrurilor care nu se pot apăra. Și poartă în el, strat sub strat, toate retragerile: Marea Sarmațiană, Dunărea veche, adîncimea de șapte metri, marea copilăriei celor de la sud. Noi, cei crescuți pe lîngă Prut, ne recunoaștem fără efort în asemenea forme de relief: am fost și noi făcuți de fluxuri mari care s-au retras, lăsîndu-ne să trăim din ce mai vine pe gîrle. Nu e o plîngere. E o descriere de mecanism.

Satul, după toate probabilitățile, îi va supraviețui lacului. Va rămîne cu numele lui, cum a rămas cu „cherhana": nume purtate mai departe după ce lucrurile pe care le numeau s-au retras. Iar undeva între Slobozia Mare și Văleni, în cel mai protejat loc al Republicii Moldova — rezervație științifică din 1991, prima zonă Ramsar a țării, prima ei rezervație UNESCO a biosferei —, douăzeci și una de sonde stau pe insulițe de beton, într-o apă de patruzeci de centimetri, și pompează mai departe.

Totul e legal. Asta e, poate, propoziția cea mai tristă din tot textul.

Surse principale: Ministerul Mediului al RM (2022), scrisoarea deschisă a locuitorilor din Slobozia Mare (Revista Natura, 2021), TV8 (2024), NewsMaker (2026), Ziarul de Gardă (2023), Moldpres (2025, 2026), documentele rezervației biosferei „Prutul de Jos", datele hidrologice Dunăre (INHGA / Copernicus, 2026).

Text documentat și construit cu ajutorul Claude.ai . Mulțumim surselor pentru imagini.