”Volga neagră” a ajuns la Recea-Cristur sau de ce atacă oamenii mașina care a venit să-i salveze

Sâmbătă seara, puțin după ora 21, într-o comună din județul Cluj o ambulanță intră în localitate și oprește să ceară indicații: echipajul caută adresa unui pacient căruia i s-a făcut rău. Medicii întreabă un grup de localnici unde se află strada. În loc de răspuns, oamenii scot telefoanele și filmează, se agită.

Apoi, la ieșirea din sat, în drum spre spitalul din Dej, calea ambulanței e blocată de un autoturism. Din el coboară mai mulți bărbați cu bâte și topoare. Lovesc autosanitara strigând că e „ambulanța neagră care fură copii". O piatră sparge geamul. Cioburile intră în ochii șoferului, care reușește totuși să conducă până la Cluj-Napoca, unde e operat de urgență. Înăuntru este un pacient: omul pentru care fusese chemată salvarea.

Atacatorii au 18, 22 și 24 de ani. Rețineți vârstele: nu sânt bătrâni rătăciți în superstiții. Sânt copiii TikTok-ului.

Eu am mai auzit povestea asta. Am auzit-o în copilărie, la Chișinău, spusă în șoaptă, între blocuri: nu te urca în Volga neagră căci Volga neagră fură copii. Uneori în ea erau kaghebiști, alteori străini, alteori popi sau sectanți, alteori nimeni: mașina însăși era răul. Trecea încet pe stradă, cu geamuri fumurii, și noi înghețam de frică. Nimeni nu văzuse vreodată un copil furat dar toți cunoșteau pe cineva care cunoștea pe cineva.

Două antropoloage dragi mie, Alexandra Arhipova și Anna Kirziuk, au scris o carte întreagă despre asta: Lucrurile sovietice periculoase – despre legendele și fricile urbane din est. Teza lor e simplă și tulburătoare: legenda urbană nu e prostie. Ea este un limbaj. Acolo unde oamenii nu au încredere în ceea ce li se spune oficial, acolo unde statul e opac, distant sau mincinos, frica își caută singură cuvintele și acțiunile. Volga neagră nu era despre o mașină ci era despre un stat care putea, oricând, să te ia. Elita trecea pe lângă tine în mașini negre, intangibilă, și folclorul traducea intuiția asta în singura limbă disponibilă: fură copii. Adică: ne ia ce avem mai prețios, adică ne fură viitorul.

Mitul nu e nici măcar sovietic sau comunist. E mai bătrân decât noi toți. În România interbelică, presa anilor '30 vindea ziare cu „bestia" care răpea copii iar verificările n-au găsit niciodată răpirile. În 1941, motivul copilului furat era folosit de publicațiile extremei drepte împotriva romilor. În 1946, la Oradea, circulau zvonuri antisemite despre copii creștini uciși: ecoul acuzației medievale a omorului ritual, cea care a aprins pogromuri pe tot continentul Așa a pornit la Chișinău cel mai faimos pogrom global de la 1903: legenda unui ritual care a omorât un copil.

Legenda copilului furat e un cuțit vechi dar fiecare epocă îl ascute pe altcineva și altcumva.

Și acum întrebarea care mă interesează cu adevărat: de ce se întoarce cuțitul acesta astăzi? Și de ce taie tocmai o ambulanță?

Aici e paradoxul care doare. În satul românesc de azi, statul a plecat de mult. A plecat școala, a plecat dispensarul, a plecat poșta, pleacă și oamenii. Satul românesc este în totală disoluție. Spitalele mici se închid unul după altul iar abandonul școlar din rural este devastator iar ultima reformă a educației îi pune capacul.

Statul pe aici se mai arată doar sub două forme: taxa & amenda și, în ziua cea mai neagră, salvarea. Ambulanța e ultima față a statului care mai vine la tine de unde va de parte de unde se aude muzica de la Untold. Salvarea e ultima instituție care urcă pe drumul prost până la capătul comunei și vine să ajute.

Și tocmai pe ea cad topoarele.

Nu e nebunie ci e un anumit tip de logică. O logică strâmbă, dar logică. Când încrederea în instituții se prăbușește, fiecare instituție devine suspectă. Când încrederea în stat se năruie statul devine primul inamic. Cine a fost mințit de multe ori nu mai deosebește salvarea de amenințare și vede doar mașina străină, cu însemne oficiale, care vine să ia pe cineva.

James C. Scott numea zvonul „arma celor slabi": infra politica celor care nu au acces la discursul public. Cei de jos nu scriu editoriale, nu dau conferințe de presă, nu au voce pe mainstream. Ei transmit mai departe toate fricile și fobiile. Legenda e felul lor de a spune: nu avem încredere. Nu în ambulanța asta anume ci în voi, în general: în voi instituții, putere, influiensări etc.

Problema cea mare e că arma celor slabi îi lovește tot pe cei slabi. Nu pe elite, nu pe cei din mașinile negre adevărate. Lovește un șofer de ambulanță pe un salariu de șofer de ambulanță. Un pacient căruia i s-a făcut rău are de suferit. O comunitate care, data viitoare, va aștepta salvarea mai mult pentru că cine să se mai grăbească spre satul care te așteaptă cu toporul?

Arhipova și Kirziuk mai au un concept care se potrivește aici ca o mănușă: hipersemiotizarea. Obișnuința de a citi semne ascunse în lucruri banale. În anii '30, cetățenii sovietici vedeau profilul lui Troțki pe cutia de chibrituri și svastici pe copertele caietelor. Statul îi antrenase să citească paranoic, apoi paranoia a scăpat de sub control.

Astăzi antrenamentul îl face algoritmul. Zvonul „ambulanței care fură copii" e vechi de decenii, dar a fost readus la viață prin TikTok, împachetat în clipuri și „dovedit" cu imagini generate sau modificate cu inteligență artificială. Volga neagră avea nevoie de ani ca să treacă dintr-un oraș în altul. TikTok-ul o duce dintr-un capăt în altul al țării într-o noapte. Folclorul a primit motor cu reacție și se extinde cu o viteză nebună. Dar baza se ascunde în fondul prolemei: neîncredere, abandon, furie față de o putere parvenită și nedreaptă cu ea.

Ministerul de Interne a răspuns cu o campanie: „Ambulanța nu răpește! Ambulanța salvează." E corect, e necesar și e aproape înduioșător de neputincios. Pentru că legenda nu  poate fi combătură prin comunicate. Legenda e simptom, nu boală. Poți dezminți o mie de clipuri; câtă vreme oamenii au motive să nu creadă instituțiile, vor crede altceva. Orice altceva care uneori pare ilogic și absurd. Natura încrederii, ca și natura fizică, nu suportă vidul. Ce le oferim acestor oameni? Toată ”lumea bună” a început o campanie de denigrare și dispreț. Dar poate privim spre instituțiile statului? Poți lua în serios ceva care vine de acolo? Răspundeți-vă sincer vouă.

Volga neagră din copilăria mea era, până la urmă, un text despre putere: cei de sus ne pot lua copiii, viața, viitorul. Ambulanța atacată la Recea-Cristur e un text despre abandon: nu mai știm cine vine spre noi și de ce, așa că lovim preventiv. Între cele două legende e distanța dintre o societate care se temea de statul atotputernic și una care nu mai crede că statul există decât ca să-i facă rău.

Nu știu care variantă e mai tristă. Știu doar că un om zace operat la ochi pentru că a venit să salveze pe cineva. Și că undeva, într-un sat din Ardeal, un copil a văzut cum tatăl lui dă cu toporul în salvare. Peste treizeci de ani, copilul acela va povesti ceva. Rămâne de văzut ce legendă va alege.