35 de ani de independență a Republicii Moldova. Războiul continuă, dar Basarabia trăiește deja altceva. Ce a livrat România?

Acum doi ani, la 33 de ani de independență, scriam aici un text despre ce ar trebui să facă România în relația cu Republica Moldova. Era un text de revendicare: aveam o listă de urgențe și o întrebare — se poate, dar se vrea? Azi, la 35 de ani, pot scrie altceva: un text de bilanț parțial. Pentru că, ironie a istoriei, o parte din ce ceream atunci a început efectiv să se miște. Nu tot. Nu repede. Dar destul cât să merite verificat: am cerut — ce s-a livrat? Astăzi e sărbătoare - vom privi optimist, încercând să vedem partea plină a paharului.

Războiul intră în al cincilea an. Dar altfel

Mai întâi cadrul. Războiul de ocupație dus de Rusia în Ucraina intră în al cincilea an. Frontul e practic blocat, marile mișcări s-au terminat, accentul s-a mutat pe negocieri: telefoane între lideri, presiuni de la Washington, planuri de pace anunțate și amânate. Nimeni nu știe cum se termină. Dar pentru Republica Moldova s-a schimbat ceva esențial: în 2022–2024 Basarabia trăia șocul rupturii de Rusia; în 2026 trăiește consecințele instituționalizate ale acestei rupturi. Șocul s-a terminat. A început construcția. Iar construcția, o să vedem, e mai grea decât șocul.

Reamintesc pe scurt ce a produs războiul — cele cinci mutații structurale pe care le constatam acum doi ani și care rămân valabile: Rusia scoasă din rolul economic central; migrația spre Est practic oprită și înlocuită cu cea spre Vest; ieșirea de sub dependența energetică rusească; partidele pro-UE devenite zdrobitor dominante; creșterea prestigiului limbii române, inclusiv în rândul vorbitorilor de rusă. Nici căderea URSS nu a destrămat structural conexiunea Basarabiei cu Rusia cum a făcut-o acest război.

Constatam atunci: la mai toate capitolele România preia rolul central — prin proximitate, putere economică, apartenența la UE și NATO, istoria comună. România nu a avut o strategie: a picat în această situație istorică. Întrebarea era dacă știe ce să facă cu ea.

Ce nu exista în 2024: negocierile au pornit efectiv

Saltul cel mai mare s-a produs acolo unde acum doi ani era doar o orientare: vectorul european. În iunie 2026, la Luxemburg, Republica Moldova a deschis primul cluster de negocieri de aderare la Uniunea Europeană — „Elementele fundamentale". În iulie s-a deschis deja al doilea, „Relațiile externe". Deblocarea a venit după ce noul premier ungar a ridicat veto-ul care ținuse totul pe loc doi ani. Iar înainte de asta, în vara lui 2025, Chișinăul găzduia primul summit UE–Republica Moldova din istorie, cu aderarea deja înscrisă în Constituție prin referendum.

Să traducem: în 2024, integrarea europeană era o direcție. În 2026 e o procedură cu calendar, cu dosare, cu capitole care se deschid și se închid. Și aici apare un paradox care îmi place: Republica Moldova, copilul sărac al Europei, negociază aderarea într-un ritm pe care România anilor 2000 nu l-a avut niciodată. Elevul repetent al tranziției a devenit, peste noapte, elevul premiant al extinderii. Sună bine. Dar premianții au o problemă cunoscută: notele bune la teorie nu țin loc de practică. Iar practica înseamnă infrastructură, școli, spitale. Adică exact lista noastră. Despre corupție, împrumuturi pentru consum, cădere economică, prețuri imense ale vieții. migrația, sărăcia - azi tăcem. Vorbim de mâine. Actuala putere are probleme imense la aceste capitole.

De la „țeava electorală" la șantier. Sau de la o metaforă la alta

Acum doi ani ceream trei lucruri concrete: calea ferată, autostrada, energia. Să le luăm pe rând, cinstit.

Calea ferată. Scriam atunci: ceea ce a reușit URSS să facă în trei nopți — să schimbe ecartamentul — noi nu reușim să facem în 30 de ani. Ei bine, la 35 de ani am ajuns la licitație: CFR a scos la concurs electrificarea liniei Iași–Ungheni, aproape 290 de milioane de lei, iar în cadrul aceluiași proiect comun România–Republica Moldova urmează să se construiască, în premieră, un tronson de cale ferată electrificată cu ecartament european în Basarabia, la Ungheni. În premieră. După 35 de ani. Între timp, din octombrie 2025, circulă trenul „Prietenia": Kiev–Chișinău–București, cu schimbarea boghiurilor la Ungheni. Un tren care leagă trei capitale și două ecartamente. E puțin? E enorm față de nimic. E enorm de puțin față de nevoie.

Autostrada. Ultimii 15,5 kilometri din A8 spre frontieră au fost scoși la licitație, cu o clauză care acum doi ani ar fi părut science-fiction: același constructor va realiza și primii 5 kilometri de autostradă pe teritoriul Republicii Moldova, între podul peste Prut și centura Ungheniului. Statul român construiește autostradă în Basarabia. Repet, ca să se audă: statul român construiește autostradă în Basarabia. Iar pe A7 se circulă deja de la București până la Bacău. Drumul Chișinău–Iași–București, despre care scriam că se mișcă foarte lent, se mișcă în continuare lent — dar se mișcă în direcția bună.

Energia. Gazoductul Iași–Ungheni, pe care îl numeam „țeavă electorală" — anunțat la fiecare alegere, pornit la niciuna — a devenit între timp țeavă adevărată. Iar când Gazprom a tăiat gazul în iarna lui 2025, aruncând Transnistria în beznă și frig, Republica Moldova a rezistat pentru că avea deja căile alternative: interconectarea cu România și cu piața europeană. Criza care trebuia să pună Chișinăul în genunchi a demonstrat exact contrariul: că dependența s-a rupt.

Deci: licitații, tronsoane, premiere. Progres real. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece. Am trecut de la metafora „țevii electorale" la metafora națională supremă: licitația perpetuă. La noi nimic nu e mai definitiv ca provizoratul și nimic mai lent ca urgența. Întrebarea din 2024 rămâne în picioare, doar că s-a mutat un pas mai încolo: se licitează — dar se termină?

Mutația la care nu se aștepta nimeni: oamenii circulă invers

Și acum elementul cu adevărat nou, pe care nu-l anticipa nimeni în 2024. Scriam atunci că România trebuie să trimită peste Prut poduri, școli, spitale. Nu mi-a trecut prin cap că va trimite miniștri. În august 2026, guvernul de la Chișinău l-a numit pe Claudiu Năsui, fost ministru al Economiei la București, ministru al Economiei în Republica Moldova. Un politician român, în executivul de la Chișinău. Presa a explodat, cum era de așteptat: unii au văzut trădare, alții colonizare, alții pur și simplu o piață comună a competențelor care funcționează în ambele sensuri.

Eu am scris pe subiect dar putem vedea și altceva: sfârșitul definitiv al paradigmei „fratelui mai mare". Scriam acum doi ani că basarabenii sunt sătui de „frați mai mari" și că trebuie să ne scutim de discursul naționalist de secol XIX. Iată că realitatea a rezolvat-o singură: nu mai avem frate mare și soră mică, avem două state care își împrumută oameni, idei, cadre. Cu tot ce e promițător în asta și cu tot ce e riscant. Pentru că circulația funcționează în ambele sensuri și după alte reguli decât ne place să credem: Basarabia nu iartă. Cine merge acolo cu aere de civilizator se întoarce repede și șifonat. Basarabia te mănâncă — vorba veche interbelică e încă valabilă.

Lista neagră: ce nu s-a mișcat deloc

Și acum partea proastă. Pentru că un bilanț cinstit are două coloane.

România, la 35 de ani de la independența Republicii Moldova, tot nu are un institut de studiere și analiză axat pe Republica Moldova și pe Est. Criza de specialiști e aceeași, cunoașterea reală lipsește, instituțiile statului improvizează, iar pe post de consilieri se folosesc în continuare tot soiul de influensări tari în gură și prost informați. Specialiștii noștri buni pleacă tot în Polonia, care are astfel de instituții și produce cercetare. Am scris asta acum doi ani. O copiez practic cuvânt cu cuvânt, pentru că nu s-a schimbat nimic. Asta ar trebui să ne rușineze mai mult decât orice tronson nelicitat.

Educația și sănătatea: investițiile masive pe care le ceream — esențiale pentru supraviețuirea Basarabiei — rămân la nivel de fărâme. Bursele pentru elevi și studenți continuă, bine că continuă, dar tot neadaptate, tot confuze. Programul structural de reabilitare a fondurilor de carte ale bibliotecilor nu există: în continuare riscăm hei-rup-ul cu cărți vechi aruncate de aici și duse acolo.

Iar dedesubtul tuturor acestor liste stă cifra care doare cel mai tare: oamenii. Recensământul a confirmat ce știa orice familie basarabeană: Republica Moldova a rămas cu vreo două milioane și jumătate de locuitori și continuă să se golească. Migrația spre Est s-a oprit, da. Dar cea spre Vest curge. Sărăcia copiilor și a bătrânilor rămâne cronică, satele îmbătrânesc, asistența socială abia respiră. Aici e pericolul noii etape: să facem doar infrastructura mare, vizibilă, inaugurabilă — și să uităm exact ce ține oamenii acasă. Pentru că o autostradă fără spital nu e o autostradă de întoarcere. E o autostradă de plecare, doar mai rapidă.

În loc de concluzie

Miza rămâne aceeași ca acum doi ani, ca acum treizeci și cinci: oamenii. Ei trebuie să aibă o viață mai demnă, mai bună, mai prosperă și sigură. Diferența e că azi nu mai putem spune că nu se poate. Se poate: am văzut clustere deschise, licitații lansate, un tren care leagă trei capitale, un ministru care trece Prutul cu tot cu portofoliu. Rămâne întrebarea veche, doar puțin reformulată: am dovedit că se poate — dar se duce până la capăt?

Mă gândesc des la imaginea de la Ungheni. Trenul „Prietenia" oprește noaptea în gară, vagoanele sunt ridicate pe cricuri, boghiurile late se scot, boghiurile europene se pun, pasagerii dorm sau fumează pe peron, iar dedesubt se schimbă, șurub cu șurub, un secol de geografie. Durează câteva ore. E incomod, e lent, scârțâie. Dar trenul pleacă mai departe și ajunge. Cam asta e Republica Moldova la 35 de ani: o țară ridicată pe cricuri, între două ecartamente, cu pasagerii treji pe peron. Treaba noastră, a României, e simplă și grea totodată: să nu lăsăm vagonul suspendat. Poate o nouă cale ferată, un nou pod, o nouă șosea, mai multe școli și spitale? Făcute împreună? De ce, nu?

La Mulți Ani, Republica Moldova!

Vezi și: În Moldova există un absurd politic, Moldova Noua Ostrov