Aventurile unui profesor de pe Valea Jiului sau prețul de a fi incomod. Interviu cu profesorul Ciprian Dîrjan din Petrila

10 întrebări pentru Ciprian Dîrjan

Zilele trecute profesorul Ciprian Dîrjan a scris un text publicat pe Edupedu: Scrisoare închisă 

"Scopul meu iniţial a fost să scriu o scrisoare deschisă pentru ministrul educaţiei, o scrisoare în care să-i aduc la cunoştinţă unele nereguli, abateri, inconsistenţe etc… Apoi mi-am dat seama de inutilitatea demersului."

Mi-a atras atenția şi pentru că-l cunosc pe Ciprian încă de la Cluj, din studenție. L-am căutat şi am avut o lungă discuție care pe mine m-a impresionat.

Ciprian Dîrjan este profesor de științe socio-umane la Colegiul Tehnic „Constantin Brâncuși”, Petrila, județul Hunedoara.

1. Scrisoarea care nu mai are destinatar.
   Dragă Ciprian ai vrut să scrii o scrisoare deschisă ministrului educației și ai renunțat, convins de „inutilitatea demersului". Mie asta mi se pare cel mai grav diagnostic din tot textul tău: nu că sistemul e prost, ci că nu mai există nimeni căruia să i te adresezi. Cînd ai pierdut, concret, încrederea că cineva de sus mai citește și mai răspunde? A fost un moment anume sau o eroziune lentă?

Nu există un moment anume. Am venit în învățământul liceal în 2003 la un liceu din Petroșani, unde eram titular, şi pe câteva ore la liceul industrial Constantin Brâncuși, din Petrila unde sunt acum după 23 de ani. Îmi amintesc că am întrebat-o pe directoarea de atunci, identică cu cea de acum, dacă există criterii de performanță pe care trebuie să le ating ca de exemplu să am promovabilitate la bacalaureat, elevi la olimpiadă şi mi-a răspuns sec că nu există aşa ceva şi că trebuie doar să predau. A fost primul contact care mi-a schiţat ce trebuie să fac în continuare, trebuie să predai materia şi atât, educaţia vine consecutiv, într-un fel automat.

Dacă mă întrebi pe mine acest soi de a simplifica lucrurile, de a trata educaţia, e profund greşit, şcoala fiind, în opinia mea un complicat sistem de interacţiune socială, un sistem în care dacă te dai “PROFESOR” ratezi relaţia cu elevii, cu părinţii etc…

Am preferat să stau într-o zonă unde nu sunt prea mult profesor, unde îmi permit uneori să învăţ câte ceva de la copii, şi mai ales să învăţ împreună cu ei. Dacă m-aş compara cu alte meserii m-aş apropia de termenul de antrenor.

Primul contact cu realitatea dură a sistemului a fost, în acelaşi an 2003, când m-am înscris la bacalaureat la supravegheat. Procedura cerea să se extragă la sorţi locul unde să supraveghezi, locuri care erau scrise pe nişte bileţele mici puse într-un bol. Am tras loc Pe hol. M-am bucurat pentru că pe hol nu e atâta bătaie de cap ca în sală, o responsabilitate mai mică. Când m-am dus la cea care consemna locurile într-un registru a scris sala 6, lângă ea era preşedintele comisiei, universitar de la Timişoara, care n-a schiţat niciun gest când i-am spus colegei mele de eroare.

Atunci am ştiut pe loc că lucrurile nu stau bine. Eram cu un profesor de sport. Eu i-am băgat pe elevi în sală fără bagaje, aşa cum era regulamentul. Când a venit colegul meu i-a scos afară pe copii şi m-a întrebat ce fac? I-am spus că aşa e în regulament. El mi-a spus în grabă că ştia de cu o seară înainte că o să fie în sala 6 şi că trebuie să-i lăsăm pe elevi să copieze şi mi-a vârât în buzunarul sacoului o sumă, cred că echivalentul sumei de 150 de lei în prezent, apoi a chemat imediat în sală pe elevi cu tot cu bagaje.

M-am gândit imediat să mă duc la preşedinte şi să-i spun dar imediat am considerat că toată frauda se desfăşura cu complicitatea lui şi a celorlalţi. A fost un moment penibil când a trebuit să supraveghez elevii cum copiază la proba de română. La sfârşitul examenului a fost problemă cu lucrarea unei eleve şi preşedintele a ţipat la mine şi colegul meu spunându-i secretarei să fim înlocuiţi pentru următoarele probe. Oricum nu mă mai duceam sub un pretext sau altul (boală sau altceva) dar am fost scutit de a mai recurge la astfel motive.

Pentru orice novice în învăţământ, de bună credinţă, naiv, cum eram eu, imaginea asta mă va urmări până când voi ieşi la pensie. De atunci, mulţi ani, nu m-am mai dus la bac la supravegheat decât după ce s-a introdus sistemul de supraveghere cu camere de luat vederi. Asta a fost singura măsură bună pe care a făcut-o vreun ministru al educaţiei, măsura fiind introdusă de Daniel Funeriu. În anul acela promovabilitatea a scăzut de la 96-97% undeva la 60%, cifră care era mai aproape de realitate. Industria şpăgilor la bac era de mari proporţii şi, ceea ce m-a frapat pe mine, toată lumea ştia şi totuşi mulţi ani nimeni nu a deranjat sistemul .

De când am venit la liceul din oraș am fost privit cu scepticism şi neîncredere, vorba aia filosofie, logică ce sunt ăstea, materii? Acum mulţi ani am avut o oră cu o clasa de IX-a cărora trebuia să le dau un test fiind în urmă cu notarea. Toţi elevii au chiulit cu excepția unei fete. Am făcut oră cu ea predând un conţinut nou pe care urma să-l includ la testul de ora următoare. La test niciun elev nu a ştiut şi am fost nevoit să le dau la toţi note mici. Atunci am fost chemat de directoare reproşându-mi acest lucru cam aşa: După ce că predai materii de căcat mai şi dai note mici şi din cauza ta ne pleacă elevii la alte licee unde obțin note mai mari. La auzul acestui discurs m-am înfuriat cumplit şi i-am spus directoarei că ar trebui să facă o cerere la minister să se scoată materiile ca logica, psihologia, economia, filosofia pentru că nu eu le-am introdus în curriculă.

Referitor la elevi i-am spus: Ce preferaţi să râmănă elevii la noi şi să obţină note comparabile cu putinţa lor sau să pece la alte licee unde nu învaţă nimic dar obţin note mari? N-a zis nimic şi am plecat din biroul ei furios pe un director atât de inept. Lucrurile nu au stat mai bine nici când elevii mei începuseră să obţină rezultate bunicele. Dimpotrivă aproape niciunde nu era remarcat nimeni, atât elevii cât şi eu. Tot în aceea perioadă am scris un articol în presa locală în care deplângeam modul arbitrar şi dictatorial al directoarei spunând că se comportă cu personalul, cu elevii în felul se comportau stăpânii cu sclavii lor. La vremea respectivă articolul a făcut vâlvă şi imediat am fost sunat de liderul de sindicat judeţean că s-o las mai moale pentru că urmează să vină o comisie de la ISJ să verifice şi că, dacă mă dezic, minimal de articol, să nu fac vâlvă va vorbi la inspectorat să nu se facă cine ştie ce control. Aşa a şi fost. Directoarea a făcut o şedinţă cu mine şi consiliul de administraţie, o şedinţă în care şi-a apărat reputaţia iar eu nu am zis mare lucru, şi acum îmi pare rău şi mi-e ruşine pentru atitudinea de atunci. Pentru mine a fost de neînţeles cum şedinţa asta semăna leit cu şedinţele comuniste de înfierare a câte unui cadru care-a luat-o razna. Şi asta după 2010. Până la urmă a venit cineva de la ISJ să stea de vorbă cu mine, să vadă ce am de reproşat dar i-am spus doamnei inspector că mai mult decât articolul scris nu am nimic de declarat şi asta-i tot.

Altădată la corectură la bac pe vremea când se copia. Am crezut că lucrările sunt aranjate şi nu sunt nevoit să-i trec fără să fi scris ceva, era epoca în care secopia ca-n codru. Din nefericire cam 15-20 de lucrări erau foarte slabe, nu erau de trecut, aveau note între 1 şi ceva până la 4 şi ceva. Atunci colegul cu care corectam a sunat-o pe inspectoare spunându-i situaţia şi ea m-a sunat pe mine. A spus că mă lasă câteva minute 15- 20 cerându-mi să trec 5 pe toate lucrările sub această notă. I-am spus că nu pot face asta pentru că lucrările sunt foarte slabe şi că-mi pare rău de copii dar chiar prinseseră un supraveghetor care nu i-a lăsat să copieze. Era într-o zi de sâmbătă sau duminică şi, în sala în care corectam, la un liceu din oraşul Hunedoara, apare o doamnă îmbrăcată lejer, pe care n-o cunoşteam, care s-a prezentat ca inspectoare adjunctă la ISJ Hunedoara. M-a întrebat dacă întâmpin vreo dificultate. I-am răspuns că nu şi atunci m-a luat direct. Uite ce e, eu sunt responsabilă cu comisia de corectare şi te rog să-I treci pe toţi. I-am răspuns cu calm că nu pot face asta şi că în cazul în care sunt recorectate lucrările de cineva de la minister, cum se mai făceau recorectări prin sondaj, eu sunt cel care răspund. Ea a zis că nu se poate întâmpla aşa ceva, că nu dă lucrările la recorectat, dacă ar fi cazul şi că să stau liniştit că nimic grav nu se întâmplă. I-am propus să fiu înlocuit de la corectat sub pretextul că m-am dus la urgenţă că mă doare capul sau ceva dar a spus că nu vrea asta. A văzut femeia că n-o scoate la capăt cu mine atunci a lăsat un pic garda jos şi ne-a întrebat, pe mine şi colegul meu, dacă avem lucrări între 4 şi 5, adică sub 5 şi dacă pot să le dau 5. Am fost de acord pentru că mă încadram în marja de eroare permisă de sistem.

Am şi făcut două plângeri la minister şi la ISJ. La ambele inspectoratul, căci el a fost pus să cerceteze, mi-a dat răspunsuri de toată jena. De acea cred că lucrurile sunt mai degrabă închise decât deschise. O plângere se referea la faptul că o profesoară, care nu a vrut să scadă nota la purtare unui elev, în mod justificat, semnând procesul verbal în locul meu. Şcoala a precizat că încheierea situației la purtare s-a desfășurat corect şi legal. Niciodată nu a vrut să recunoască frauda. Inspectoratul a spus că într-adevăr a semnat în locul meu, cu numele ei şi că pe viitor dacă cineva nu semnează procesul verbal el poate fi încheiat cu semnăturile a cel puţin 50% din profesorii clasei.

Totuși legea precizează că semnarea procesului verbal trebuie semnat de toţi profesorii clasei, că sunt sau nu de acord cu notele puse şi dacă mai mult de jumătate din profesorii clasei sunt de acord cu nota propusă de diriginte atunci nota rămâne. A doua plângere a fost referitoare la nedecontarea unui curs de economie pe care l-am făcut la universitatea din Petroşani. Din nou ministerul a solicitat ca ISJ să facă lumina în acest caz. La un moment dat am primit un mail de la inspectoarea general care spunea să depun o altă cerere de decontare la secretariat împreună cu o foaie care face dovada că cursul se încadra în strategia de formare a personalului din anul respective şi că voi primi decontul. Bineînţeles că nu aveam o astfel de hârtie pentru că şcoala nu a avut niciodată vreo strategie de formare. Apoi am întrebat în consiliul profesoral dacă economia era inclusă în strategie iar răspunsul a fost că nu era fără a preciza care era strategia, ce priorități de formare existau pentru profesori. Totuşi nu făcusem un curs de chimanţie sau numerologie cum s-au mai făcut prin ţară. Pentru mine ăsta a fost semnul clar că directoarea putea, dacă voia, să nu respecte legea, că dacă îşi doreşte să mă penalizeze în felul acesta poate s-o facă, pur şi simplu, fără a mai da vreo socoteală. Semn că în sistemul de învăţământ dar şi în celelalte totul ţine de puterea unui tătuc de la butoane, că dacă vreau să obţin ceva trebuie să acţionez şcoala în judecată şi apoi să pierd timp şi bani pentru a avea acces la ceea ce mi se cuvine. N-am făcut asta pentru că nu consider că ar fi o acţine sănătoasă nici pentru mine, nici pentru şcoală.

Şi mai nou, în prezentul apropiat. Acum 2-3 ani am fost scos de pe grupul de whatapp al liceului unde îmi permiteam să formulez critici la adresa directoarei. Pentru asta s-a făcut o şedinţă în cancelarie, de o oră, la sfârșitul căreia am părăsit grupul dar nu asta a fost o problemă. În prezent accesul la informațiile importante, ca şi comunicare instituțională, le primesc separate de la câte un coleg. Nimeni nu a ştiut de ce elevii trebuie să piardă o oră de curs pentru o astfel de imbecilitate. E adevărat că directoarea nu suportă criticile, nici măcar nu vrea să ştie punctul de vedere al celorlalţi considerând că doar ea le ştie pe toate. Ca orice comunist venerabil, ca orice şef care continua nestingherit să fie director chiar şi după 29 de ani. Mai multe voi povesti în secțiunea dedicată directoarei pentru că am văzut că există o asemenea întrebare.

Şi ăstea sunt doar câteva motive care au erodat încrederea că cineva de la minister sau de oriunde pot rezolva astfel de treburi. Toţi sunt prea preocupați de propriile scaune încât consider lucrurile acestea prea banale şi acționează în consecință. Aici trebuie schimbate mentalităţi, trebuie să incluzi în judecăţi zilnice doze de moralitate, lucruri pe care nu cred că le vom avea vreodată. Şi tot sistemul merge în jos, tezele au fost anulate, materia pentru bac a fost periată ca să ajungem la un procent decent de promovabilitate (75% anul acesta), intenţiile sunt mai mult spre a nu funcţiona învăţământul decât de a funcţiona. Sindicatele sunt mai ceva ca politicienii. Dacă un om politic are câteva mandate, şefii de sindicate sunt numiţi pe viaţă. Dacă e să fac o glumă, aş întreba: Care viaţă? A noastră sau a lor? Mai degrabă a noastră.

Închei răspunsul la această întrebare cu o glumă bună, cea mai bună pe care am întâlnit-o în calitate de profesor. Cu ocazia unui examen de simulare a bacalaureatului am observant un plic gol pe masa. I-am întrebat pe copii ce-i cu el şi, cred că cel care-l pusese, mi-a zis: Păi nu-I simularea bacului? Ba da, am răspuns. Atunci şi şpaga e simulată de asemenea!

2. Profesorul de logică într-un sistem ilogic.
   Predai logică și argumentare — și încă bine: ai olimpici naționali. Dar tot textul tău e, de fapt, o listă de sofisme de stat: „nimeni nu-i de vină", „s-a respectat legea", „e doar o altfel de interpretare". Ce se întîmplă în capul unui profesor de logică atunci cînd instituția care-l angajează încalcă zilnic, senin, toate regulile pe care el le predă la clasa a IX-a? Și ce le spui elevilor cînd observă contradicția: pentru că o observă?

Da, elevii observă contradicțiile şi, în măsura în care pot le explic în ce manieră lucrurile nu stau bine, care ar fi consecinţele legale ori morale. Mulţi dintre ei văd cu ochii lor cum sunt trataţi de directoare, de staff-ul liceului şi nu puţine sunt situaţiile în care sunt trataţi cu un oarecare sictir. De exemplu a fost o perioadă în care directoarea confisca telefoanele elevilor pe motiv că nu au voie să le folosească nici măcar în pauză apoi chema părinţii, după ora 14, să vină să le ia. Copiii m-au întrebat pe mine dacă e normal aşa ceva şi eu le-am explicat că există nişte directive de la minister în privinţa nefolosirii telefoanelor în timpul orelor dar că nu e clar dacă se aplică şi pe timpul pauzei. Apoi, legal, dreptul de a confisca un bun, revine celor care au un mandat de la procuratură în acest sens. Acum e mai permisiv sistemul în sensul că fenomenul, deşi e păstrat, nu mai e atât de masiv, abia dacă se mai confiscă 2-3 telefoane pe zi. Deşi le explic copiilor că trebuie să lupte pentru drepturile lor cei mai mulţi se conformează unor reguli stupide vâzând că niciun argument nu stă în faţa directoarei şi a celorlalţi profesori care i se supun.

În ceea ce privește elevii de la olimpiadă am observat următoarele: peste tot natura umană e la fel. Elevii mei nu sunt cu nimic mai prejos decât cei de la Vianu sau alte colegii de top din ţară. Pentru a obţine un rezultat cât de cât trebuie să faci pregătiri suplimentare cu ei. Uneori zeci de ore sute de ore. Mergem la şcoală în vacanţe, pe orice vreme, ninsoare, ploaie, uneori merg eu cu maşina şi îi iau de acasă apoi îi duc înapoi, îi duc la Deva la olimpiadă, în ultimi ani cu maşina mea, e un întreg ritual. Exerciţiu cu exerciţiu pănâ ajung să ştie şi să se îndrăgostească de materie, dornici să cunoască mai îndeaproape logica, psihologia, economia etc...

Nu-i uşor dar copiii sunt de acord să facă efortul ăsta dacă sunt dispus şi eu să-l fac. Nu-i ceva extraordinar dar asta demonstrează că se poate face oriunde. Şi mai am un atuu, ca un fel de motto al oricărei competiţii: Locul II nu există. Cam asta e. Eu sunt dispus să fac efortul acesta la fel ca şi copiii mei. Bineînţeles că-i stimulez. Le ofer premii în bani, din ai mei sau de la sponsori sau mici cadouri.

Odată i-am scris lui Liiceanu şi mi-a trimis 5 cărţi de-ale lui cu autograf pentru fiecare din ei. Încerc să-i promovez şi recompensez cum pot. În ultima vreme i-am pus pe cei mai buni să facă meditaţii pentru bac cu elevi de la alte licee. Două eleve care au terminat anul acesta, Alexia Sabou şi Elena Sima au avut pe parcursul liceului, din clasa a X-au avut zeci de elevi la meditaţii şi toţi au luat bacul cu note bune uneori cu note surprinzător de bune. La început eu le trimiteam elevi apoi şi-au format ele reţele proprii cu reclame pe siteurile de socializare. Uneori trebuie să lupt pentru ei.

De exemplu într-un an o elevă de-a mea, Ştefania Toma, a luat locul II la olimpiada judeţeană de logică cu o notă bună 9,3, cam aşa. Numai locul I merge la olimpiada naţională. Elevul clasat pe locul I, tot sub coordonarea mea, calificat fiind şi la olimpiada naţională de matematică, a renunţat la participarea la logică. Atunci am cerut inspectoarei să-l înlocuiască pe cel de pe locul I cu eleva de pe locul II, lucru posibil conform regulamentului. N-a vrut şi a specificat că deja a trimis lista la minister cu toate că mai erau 2 săptămâni până la olimpiadă. Apoi i-am spus directoarei să insiste la inspectoarea generală să rezolve situaţia. Acelaşi răspuns: Nu se poate modifica lista. Ştefania mă presa zi de zi Aţi vorbit? Ba chiar o dată a plâns spunându-mi că n-a fost niciodată în vreo tabără sau excursie şi că ar fi un bun prilej să meargă la Braşov, locul de desfăşurare al olimpiadei. Enervat de situaţie am sunat la secretariatul ministerului. Vreo 2 ore pentru că nu răspundea nimeni. Într-un final a răspuns un bărbat, secretar (nu secretar de stat, a specificat asta) şi a consemnat situaţia spunând că lucrurile se vor rezolva în 2 zile. Aşa a şi fost.

La rândul meu primesc şi eu cadouri de la ei, simbolice. Un cadou am primit de la Elena Grunţă, medic endocrinolog la Cluj. Odată am întrebat-o de ce a mers la medicină şi mi-a zis: Nu vă aduceți aminte că în clasa a X-a mi-aţi spus să merg la medicină şi v-am urmat sfatul. Uitasem. Cel mai mare cadou l-am primit de la Petrică, acum câţiva ani. care era la mine în clasă. Petrică a fost un elev obişnuit, mai chiulea, nu învăţa, a picat bacul în vară şi am mers la şcoală ca să fac cu el şi cu alţi elevi ca să ia examenul. A luat examenul apoi s-a făcut jandarm în Bucureşti. La un timp după bacul luat Petrică m-a sunat şi mi-a zis că dacă nu eram eu s-ar fi lăsat de mult de liceu. Şi n-am fost atât de cicălitor cu el. de multe ori am fost indulgent pentru că voiam să ia bacul dar l-am mai şi certat. Pentru mine a fost un cadou pe care orice diriginte ar vrea să-l obţină.

3. Petrila.
   Acum geografia, pentru că ea explică aproape tot. Predai în orașul în care mina — cea mai veche din Valea Jiului — s-a închis în 2015, orașul care se golește de oameni de treizeci de ani. Descrie-mi clasa ta: cîți copii au părinții plecați în Occident, cîți sînt crescuți de bunici, cîți vin flămânzi, cîți știu deja, la 15 ani, că viitorul lor e oriunde, numai aici nu?

La mine în clasă sunt 29 de elevi, cred că doar doi au părinții plecaţi în străinătate. Ai mei, să folosesc jargonul dirigintelui, au condiţie socială destul de bună. Şi asta pentru că am clasă de filologie, clasă de liceu, nu de profesională. La profesională sunt cazuri uneori critice, cu rată mare de abandon, cu probleme sociale, copii afectaţi de sărăcie, cu părinţi plecaţi în străinătate şi care nu mai sunt interesaţi de copiii lor.

Da, sunt cazuri dramatice, a căror speranţă nu depăşeşte de cele mai multe ori orizontul Văii Jiului. Pe ei îi tratez cu multă îngăduinţă ştiind cu ce se confruntă acasă, lipsuri, scandaluri, probleme cu poliţia etc. Mi-aduc aminte de o fată de la mine din clasă care avea păduchi. O altă fată a început s-o agreseze verbal şi fizic. Fata mi-a zis. M-am înfuriat îngrozitor. Am certat-o pe eleva cu pricina şi, la sfărşit am chemat-o pe cea cu păduchi lângă mine şi mi-am atins părul de al ei spunând că vreau să am şi eu păduchi pentru că asta nu-i un motiv de discriminare, de violenţă ci, dimpotrivă e ceva banal cu care se poate confrunta oricine. În ceea ce priveşte viitorul lor toţi ştiu doar că vor să plece de aici. La muncă în occident, la facultate oriunde numai aici NU.

4. Colegiul tehnic fără industrie.
   Școala ta e „colegiu tehnic" — o titulatură moștenită dintr-o lume în care tehnicul ducea la mină, la uzină, la meserie. Lumea aia a murit. Pentru ce îi mai pregătește, onest vorbind, un colegiu tehnic din Valea Jiului pe copiii de azi? Există un răspuns instituțional la întrebarea asta sau școala merge din inerție, ca un utilaj rămas pornit după închiderea minei?

Acum, conform normelor actuale, fiind singurul liceu din oraş avem şi profele teoretice. Pe lângă asta mai avem profile tehnice la profesională sau liceu ca pădurar, montator de construcții metalice (cred), tehnician de calculatoare, tehnician în activități economice etc...

Orizontul minei s-a închis dinainte să se închidă mina. De mult copiii nu mai voiau să lucreze la mină la fel ca părinții lor. Cei mai mulți chiar dacă urmează profesionala visează să continue cu liceul apoi să ia bacul şi să plece la facultate. Unora le reușește. Şti de ce? Pentru că examenul a devenit atât de uşor încât oricine-l poate lua cu un efort minimal. De exemplu, orice elev din România poate lua bacul la română fără să fi citit o carte în viaţa lui. Pe vremea noastră, Vasile, acest lucru era de neconceput.

5. Școala ca ultima instituție.
   În Petrila mina s-a închis, locurile de muncă se numără pe degete, cine a putut a plecat. A rămas școala. Are ea, acolo, un rol pe care nu-l are în București sau Cluj — de ultimă infrastructură a statului, de ultim loc unde copilul sărac mai întîlnește statul român sub o formă care nu-l umilește? Sau e o iluzie romantică a mea, de om care scrie de la distanță?

Răspunsul e la jumătate. Condițiile sau îmbunătățit în ultimii ani. Dacă în 2003 ne mai confruntam cu frigul, cu infrastructura, acum recunosc că problemele de genul acesta au dispărut. Sunt copii care nu au asemenea condiții acasă. Avem wi-fi, internet, avem acces la cunoștințe care până acum erau iluzorii. Eu am în sala în care predau laptop, 2 imprimante, tablă interactivă, deci condițiile cele mai bune din ultimi ani. Putem face foarte bine ore on-line. Putem învăţa de pe internet.

Eu personal nu-i discriminez pe copiii mai săraci sau pe cei cu cerințe educative speciale, dar există suficiente cazuri, ca peste tot, dar nu-i o regulă. Aş putea spune că-i o infrastructură bună din moment ce încercăm să-i tratăm ca egali şi eu asta fac tot timpul. Pot să spun, nefiind modest, că ai mei reuşesc. Una peste alta cred că e bine să avem şcoli şi la periferie pentru că şi aici natura umană e la fel, ambiţioasă ca peste tot unde există interesul profesorilor în ai deştepta pe copii, de a nu le cere lucruri absurde (sunt totuşi copii), de ai certa cu măsură atunci când greşesc. Există şi proiecte pe care le facem cu elevii. De exemplu eu am scos două cărţi de versuri cu elevii de la mine din clasă, volum denumit Alteritate, apoi un altul, cu elevi din toată şcoala, volum denumit Contexte. Asta e, măcar atât să putem face!

6. Păcăleala din 2023.
   Sîntem din aceeași generație, așa că ții minte ca și mine tot șirul: legea din 2008 cu 50%, niciodată aplicată; cei 6% din PIB, niciodată atinși; iar după greva din 2023 — cea mai mare din învățămînt din ultimele decenii — promisiunea unei legi a salarizării care n-a mai venit nici ea. Întrebarea mea e aproape antropologică: ce face un asemenea șir de promisiuni rupte cu un corp profesional? Cum te mai duci luni dimineață la ore după a treia păcăleală și cum îi mai convingi pe cei mai buni elevi ai tăi să intre în meseria asta?

Aproape nimeni, de la mine, mă refer la copii, nu vrea să se facă profesor. E o realitate. Nici nu vreau să-i conving. Cei mai mulţi ştiu sigur că nu vor să fie profesori chiar dacă nu ştiu ce cale să urmeze în viitor. Şi nu neapărat din cauza salariului ci din cauza bătăii de cap.

Meseria cu omul e cea mai de uzură meserie. Pe urmă şi profilul intelectual al profesorului s-a diminuat din moment ce profesorul este doar un livrator de shortcut-uri pentru a promova nişte examene. Copiii au văzut asta, se confruntă zi de zi cu asta. În 23 de ani de activitate doar două fete urmează cariere de învăţător, din câte ştiu. Foarte puţini dintre noi îi mai pun să gândească, să descopere soluţii, să abandoneze memorarea unui text în favoarea înţelegerii lui. Tocmai de asta stăm atât de prost la testele PISA.

7. Profesorul ca vinovat de serviciu.
   Scrii că din „lectura guvernamentală" reiese că profesorii sînt de vină — și de aici norma mărită cu 2 ore, plata cu ora tăiată drastic, comasările de clase și școli. Eu văd aici un mecanism mai vechi: cînd statul nu-și poate reforma centrul — regionalizare, administrație, parlament de 300 —, pedepsește periferia, pentru că periferia nu se poate apăra. Cum s-au tradus măsurile astea, concret, în viața liceului tău, în oameni, în ore, în clase dispărute? Și ce înseamnă o comasare de școli într-un oraș care oricum se depopulează — raționalizare sau retragerea statului încă un pas?

Eu personal nu am considerat că măsura măriri cu 2 ore a normei a fost una excesivă. Celălalt lucru cu comasarea de școli şi clase nu ne-a prea afectat. Şi asta, trebuie să recunosc, datorită abilității directoarei de a jongla cu cifrele.

Ce m-a deranjat într-adevăr a fost faptul că celelalte domenii nu au fost afectate. Faptul că cei puternici sau cu o influență mai mare nu au fost afectaţi câtuşi de puţin. Puterea îşi păstrează statusul.

Când sunt întrebați cine-i răspunzător pentru eşec se arată cu degetul unii pe ceilalţi. E o discrepanţă foarte mare în felul în care s-au dezvoltat oraşele mari ca de exemplu Clujul şi stagnarea oraşelor mici. Petrila, cu mici adăugări, a rămas la fel ca pe vremea răposatului. Chiar dacă s-au făcut lucrări, acestea au fost de proastă calitate sau prost executate. Eu m-am obişnuit. Mai demult am scris un articol despre un şobolan imens pe care l-am găsit pe casa scării. Cu coada unei mături l-am condus până la parter unde a fugit în subsol. Era un şobolan imens care abia mai mergea.

Cineva de la avocatul poporului a sunat la primărie să întrebe de condițiile de viaţă de aici exprimându-și disponibilitatea de a veni şi a vedea la faţa locului. Primarul i-a răspuns că sunt condiții normale şi că nu e necesar să se deplaseze până aici. Asta a fost tot şi aşa e în toată ţara. E de-ajuns să dai un telefon să întrebi dacă totul e bine, cam ăsta-i modul constitutiv al oricărei administraţii locale. Staţi liniştiţi domnilor, la noi totul e OK!

8. Directoarea de 25 de ani.
   Povestea cu procedura de interimat neprezentată „pînă la capăt" e, în mic, povestea întregii țări: nu un abuz spectaculos, ci o netransparență banală, administrativă, care blochează orice înnoire. Te întreb direct: în școala românească de provincie, funcția de director e un post pedagogic sau o mică feudă locală, cu relațiile ei cu primăria, inspectoratul, partidul? Și de ce crezi că se tot amînă concursul de directori — cui, exact, îi e frică de el?

Directoarea mea e de 29 de ani în acest post. Nu cred că e singura. De multe ori a avut prelungirea mandatului, a fost şi la examen de câteva ori pe care l-a promovat. De altfel examenul are două componente: un examen scris tip grilă, examen la care poate răspunde şi un elev de liceu şi un interviu la care trebuie să fi susţinut politic de cei din comunitate.

În definitiv decizia de a pune un director sau altul e la primar. El hotărăşte în cele mai multe cazuri. Directoarea mea a pierdut postul în urma unui concurs de dosare. Un an a stat pe tuşă. Un an în care a făcut orice pentru a reveni pe post. Chiar a dat în judecată ISJ-ul şi a pierdut. Atunci şi-a dat arama pe faţă şi am văzut omul care-şi doreşte funcţia cu orice preţ. Consideră că liceul pe care-l conduce este al ei, fără el nu are nimic.

Pentru anumiţi oameni funcţiile pe care le ocupă devin identice lor, ca un fel de brand. Şi ăsta-i un lucru rău. Nici măcar nu se pot bucura de viaţă dacă nu deţin funcţia respectivă. Şi da, pentru mulţi, ca şi la mine la liceu, funcţia e o mică feudă locală. O serie de complicităţi cu consiliul local, cu consiliul de administraţie, cu primarul. Dacă vrei te poţi uita pe cheltuielile instituţiilor pe site-ul de licitaţii publice. Eu m-am uitat un pic la liceul meu dar nu sunt convins că datele sunt chiar reale. Mi-am făcut mai mult rău decât bine. Sunt foarte multe cheltuieli aberante, contracte etc...

În ceea ce privește interimatul meu nu chiar îmi doresc să fiu director. Aş vrea să fiu doar în măsura în care am înlocui ce avem acum. Nu cred că mi se potriveşte, nu cred că aş face faţă. Mai bine stau la catedră, eu şi elevii mei într-o relaţie de reciprocă învăţare. Totuşi nu pot să observ că şansele cele mai mari de a deveni directori le au tot cei care au mai fost pentru că-şi sudează relaţii cu mai marii vremii. Pe de altă parte dacă vrei să fi corect şi cinstit nu te faci director. Atâtea compromisuri trebuie să faci încât te goleşte complet de conţinutul de OM.

9. Prețul de a fi incomod.
   Nu e primul tău text de acest fel: ai sesizat frauda cu nota la purtare, ai scris despre semnătura ta falsificată de o colegă, ai criticat conducerea „cu argumente, în repetate rînduri" — și ai rămas fără interimat. Într-un oraș mic, unde toată lumea știe pe toată lumea, cît costă să fii profesorul incomod? Și cîți colegi tac — nu din lașitate, ci dintr-o aritmetică simplă a supraviețuirii?

Există mai multe feluri în care plătesc. De la injurii la apropouri răutăcioase adresate de directoare dar nimic mai mult. M-am obișnuit, nu mai bag în seamă orice prostie. În schimb anul trecut eram s-o pățesc rău. Am scris un articol în Republica în care-mi exprimam dezacordul față de o profesoară de română care a scos un porumbel. Elevii de a XII au venit cu idea să doneze banii de la balul bobocilor unui copil bolnav care necesita o operație costisitoare de vreo 200000 de euro. Profesoara le-a spus că nu-i o idee bună şi le-a sugerat de banii respectivi să cumpere un covor roșu pentru absolvire.

Articolul a creat mare vâlvă pentru că o criticam pe profesoară respectivă aducând argumentul că dacă ar fi fost copilul ei în situație altfel ar fi gândit. Atât de jignită s-a considerat încât soțul ei a vrut să dea cu mașina peste mine, pe trotuar, făcând o şicană periculoasă. M-am speriat şi m-am plâns şi la poliţie şi la şcoală. Ulterior am renunţat la plângerea de la poliţie chiar dacă în zonă erau camere care au surprins evenimentul. La şcoală directoarea nu a zis nimic, mi-a spus doar mie că lucrurile ăstea trebuie tranşate la poliţie. Doamna respectivă e o acolită de ei. Nu putea s-o critice. Aşa că se poate întâmpla orice. Chiar şi răspunzându-ţi la interviu mă aştept la ceva represalii. Cine ştie?

10. De ce rămîi?
    După tot ce ai descris — păcăleli salariale, norme mărite, feude locale, minister surd, oraș care se golește — întrebarea inevitabilă: de ce n-ai plecat? Din sistem sau din Vale. Ce te mai ține la catedră în Petrila? Și — pentru că refuz să închei fals-optimist — ai voie să nu fii optimist: ce ar trebui să se întîmple, minimal, ca peste 10 ani să mai existe la Petrila un profesor de logică care scoate olimpici?

Nu te aștepta la răspunsuri de genul că aparțin acestui loc, că m-am dedicat, că... răspunsul e simplu. Nu avem bani să ne mutăm într-un oraș mare. Să fiu sincer nu-s nici mai bun, nici mai rău decât alții. Poate mă plâng prea mult pentru că în definitiv îmi fac jobul. Însă cred că dacă mai mulți profesori, funcționari, medici, procurori etc... ar semnala derapajele poate am reuși să le estompăm, cu vremea. Cine ştie? Nu sunt prea optimist. Cu olimpicii merg în continuare pentru că ne-am obișnuit. E o obișnuință bună, nimic extraordinar. Mulți alți profesori fac lucrurile acestea, poate sute, mii. Doar atât!