Europa nu se duce de râpă - Economistul Paul Krugman în prelegerea sa de la Oxford analizează mitul prăbușirii Europei

Economistul Paul Krugman, în prelegerea sa de la Oxford (ținută înainte de evenimentele de la sfîrșitul săptămînii din Franța), analizează mitul răspîndit potrivit căruia Europa ar rămîne iremediabil în urma SUA în dezvoltarea economică și tehnologică. El spune că indicatorii oficiali ai productivității muncii sînt puternic distorsionați din cauza diferențelor metodologice din statistică și a concentrării tehnologiilor IT de vîrf în doar cîteva regiuni americane. Comparînd puterea de cumpărare și standardele reale de viață, Krugman afirmă că nivelul bunăstării și ritmul progresului de o parte și de alta a Atlanticului sînt, de fapt, comparabile. În același timp, diferențele de PIB pe cap de locuitor se explică adesea prin alegeri sociale, cum ar fi concediile mai lungi din țările europene. Deși Europa are probleme nerezolvate și trebuie să-și desăvîrșească piața unică, economia ei rămîne stabilă, iar temerile privind un viitor pierdut sînt mult exagerate.

Dar Krugman vorbește pozitiv despre Europa nu pentru că ar fi atît de sigur de ea, ci pentru că îi displace profund ceea ce se întîmplă în SUA.

Ce anume spune și scrie?

La începutul lui octombrie, Krugman s-a pronunțat totuși dur despre Franța

Piețele financiare sînt cuprinse de așteptări alarmante: randamentul obligațiunilor de stat ale Franței a făcut în ultima lună un salt brusc, depășind chiar dobînzile Italiei. Costul swapurilor pe riscul de credit (CDS) pe cinci ani, care servesc drept asigurare împotriva unui default suveran, a crescut brusc, iar probabilitatea de default pe cinci ani pe care o include piața în prețuri, de 1,2%, este considerată subevaluată, avînd în vedere pericolul real. A doua economie a zonei euro s-a pomenit pe o traiectorie financiară absolut nesustenabilă: la un nivel deja critic de ridicat al datoriei naționale raportate la PIB, guvernul continuă să umfle deficitul bugetar chiar și în absența unor circumstanțe excepționale care l-ar justifica, precum războaiele, o recesiune severă sau o pandemie.

Epicentrul dramei sociale și al impasului financiar este sistemul de pensii: vîrsta oficială de pensionare a înghețat la 62 de ani și 9 luni (după ce planurile de creștere treptată la 64 de ani au fost blocate), iar vîrsta medie efectivă de ieșire la pensie rămîne cea mai scăzută din întreaga Europă Occidentală. Asta în condițiile în care speranța de viață a francezilor care au împlinit 65 de ani este de 87 de ani — cu 2 ani mai mult decît în SUA, unde, ca și în Danemarca, oamenii se pensionează abia la 67 de ani. Pensiile exagerat de generoase plătite generației vîrstnice sorb resursele statului, provocînd tăieri drastice ale cheltuielilor pentru educație și un transfer direct de bani de la tineri la vîrstnici. Acest profund conflict între generații și promisiunile populiste de a coborî din nou pragul pensionării la 62 de ani s-au revărsat deja în demonstrații studențești masive, la scară națională și pe alocuri violente, care au cuprins țara și care reflectă revolta tinerilor împotriva arderii propriului viitor.

Din cauza euro, situația riscă să se transforme într-o catastrofă, deoarece statul nu are posibilitatea să-și tipărească propria monedă pentru a-și acoperi obligațiile. Odată cu prăbușirea încrederii creditorilor se declanșează o spirală distructivă: refuzul de a cumpăra obligațiuni naște o fugă masivă de capital, o creștere vertiginoasă a dobînzilor și o teamă panicată de insolvență. Spre deosebire de criza din anii 2010, cînd mecanismul salvator al Băncii Centrale Europene se sprijinea pe programe dure de austeritate, creșterea cheltuielilor franceze va provoca o rezistență politică acerbă din partea țărilor creditoare, în primul rînd a Germaniei. Ajunsă în situația în care riscă să devină „prea mare pentru a fi salvată", Franța ar putea, printr-un default, să dea o lovitură zdrobitoare întregii unități europene.

Să revenim la Europa în ansamblu și să lărgim scara analizei. Pericolul credinței oarbe în statistica PIB și magia calculării bunăstării

În ciuda tuturor problemelor Franței, produsul intern brut, sau PIB-ul, nu este o mărime fizică precum masa sau distanța, ci doar o metaforă umană comodă. În viața reală, economia creează milioane de lucruri cu totul diferite, iar a le reuni într-o singură cifră este imposibil fără presupuneri abstracte. Cînd oamenii încep să compare dezvoltarea economică a două regiuni pe baza rapoartelor oficiale, uită adesea că statistica nu reflectă volumul masei de produse fabricate, ci doar metoda convenită de a o calcula.

Rapoartele guvernamentale oficiale pentru perioada 2000–2023 arată că PIB-ul real al Statelor Unite a crescut cu 42%, în timp ce indicatorul celor douăzeci de țări din zona euro a sporit doar cu 19%. În medie anuală, asta înseamnă o creștere de 1,5% în America față de 0,75% în Europa. Există însă și o altă metodă de calcul, aplicată de Programul de Comparații Internaționale al Băncii Mondiale, pe baza parității puterii de cumpărare. Dacă evaluăm valoarea reală a bunurilor și serviciilor la prețuri unice, tabloul se schimbă radical: în 2000, productivitatea zonei euro reprezenta circa 85% din nivelul american, iar astăzi reprezintă 87%. Potrivit acestei abordări, indicatorii europeni nu s-au deteriorat deloc față de America în ultimele două decenii.

Cauza acestei divergențe colosale o constituie așa-numitele ajustări hedonice, prin care serviciile de statistică încearcă să evalueze creșterea calității noilor tehnologii. Specialiștii americani evaluează utilitatea noilor smartphone-uri și a software-ului mult mai optimist decît colegii lor europeni. Chiar în interiorul Europei se observă distorsiuni asemănătoare: datele oficiale arată că productivitatea Italiei a crescut din 2000 încoace cu doar 2% pe întreaga perioadă, dar acesta este doar rezultatul muncii extrem de conservatoare a statisticienilor locali.

Lecțiile istoriei: mitul rămînerii în urmă și analiza economică a lui John Hicks

După Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie și Europa continentală au traversat o perioadă grea de austeritate severă, raționalizare a alimentelor și deficit permanent de valută străină. Convertirea lirei sterline în dolari pentru cumpărarea de bunuri din străinătate fără o permisiune specială a fost imposibilă pînă la sfîrșitul anilor 1950. Situația a impus o devalorizare a lirei de la 4,80 la 2,80 dolari. Pe atunci, mulți experți susțineau că problema stă în necompetitivitatea Europei și în rămînerea ei iremediabilă în urmă din punct de vedere tehnologic.

Aceste temeri din trecut repetă aproape cuvînt cu cuvînt discuțiile actuale din jurul raportului lui Mario Draghi despre starea economiei europene. Însă celebrul economist britanic John Hicks a analizat în detaliu această problemă, din perspectiva teoriei economice, încă din 1953. El s-a întrebat dacă progresul tehnic rapid dintr-o țară le privează cu adevărat pe celelalte de beneficiile comerțului internațional sau le distruge bunăstarea.

Analiza lui John Hicks a arătat că un nivel mai scăzut al productivității muncii într-o regiune nu împiedică, în sine, comerțul reciproc și nu duce la sărăcire. Saltul tehnologic al partenerului schimbă structura comerțului, dar nu o privează pe cealaltă parte de avantajele acumulate. Concluziile fundamentale ale acestei lucrări clasice își păstrează actualitatea și astăzi, demonstrînd că diferențele de ritm al inovației nu înseamnă o catastrofă pentru economiile rămase în urmă la nivelul cifrelor.

Concentrarea tehnologiilor și efectul californian

Statistica internă a Statelor Unite arată diferențe colosale între regiuni. În perioada analizată, ritmul de creștere a productivității muncii în California a fost de 2,4%, în timp ce în Texas — doar de 1,7%. Dacă excludem din calculele naționale statele California și Washington, media de creștere a restului Americii este de doar 1,4%. Astfel, decalajul de dezvoltare dintre California și Texas depășește diferența dintre SUA și Europa.

Cauza acestui fenomen stă în concentrarea geografică strictă a ramurilor-cheie. În comitatul Santa Clara, inima Silicon Valley, creșterea anuală a productivității ajunge la 5%. La giganții tehnologici — Apple, Google, Meta, Nvidia, Microsoft și Amazon — creșterea productivității în activitatea de bază este între 15% și 20% pe an. În același timp, sectoarele de servicii de bază (medicina, reparațiile, alimentația publică) funcționează la fel în toate regiunile.

Texasul nu publică echivalente ale raportului Draghi și nu intră în panică din cauza succeselor Californiei, pentru că roadele progresului digital se distribuie în întreaga țară prin scăderea prețurilor produselor finale. Locuitorii din Dallas sau Atlanta cîștigă de pe urma tehnologiilor californiene, păstrînd în același timp prețuri accesibile la locuințe. Întregul aparent avans al SUA față de Europa este asigurat de un grup restrîns de companii din nordul Californiei și din statul Washington.

Legile comerțului internațional și structura ramurilor high-tech

Funcționarea comerțului internațional poate fi reprezentată ca un model cu multe ramuri, care au un potențial natural diferit de progres tehnic. În unele sectoare, introducerea noilor tehnologii se face rapid, în altele — extrem de lent. Această împărțire determină specializarea unor continente întregi.

Dacă o țară este măcar cu doi-trei ani înaintea celorlalte în domeniul cercetării de vîrf, ea atrage inevitabil toate ramurile cu cele mai mari ritmuri de creștere a productivității. Drept urmare, în această țară se concentrează producțiile cele mai dinamice, iar celelalte regiuni preiau ramurile cu o dezvoltare stabilă, dar mai moderată.

O asemenea diviziune a muncii creează iluzia statistică a unei dezvoltări mai rapide a țării avansate. În realitate, raportul dintre veniturile reale și nivelul de trai al regiunilor rămîne stabil. Regiunea cu o dinamică mai slabă a productivității nu pierde în bunăstare, pentru că achiziționează bunuri cu un conținut tehnologic ridicat la prețurile pieței.

Substratul politic și adevăratele scopuri ale miturilor economice

Afirmațiile potrivit cărora Europa și-a pierdut capacitatea de a concura sînt adesea dictate de interese politice concrete. Adepții tăierii cheltuielilor sociale folosesc argumentul „rămînerii în urmă tehnologice" pentru a demonstra necesitatea renunțării la sistemul dezvoltat de protecție socială și la asistența medicală universală. Un exemplu îl constituie ieșirile dure ale oficialilor americani la forumurile internaționale de la Davos, care au provocat plecarea în semn de protest a lui Christine Lagarde.

Pe de altă parte, critica constructivă venită din partea reformatorilor europeni semnalează probleme cît se poate de reale ale arhitecturii instituționale. Crearea pieței unice europene, anunțată prin Actul Unic European încă din 1986, nu este nici pînă azi încheiată. Barierele administrative și de reglementare dintre țările din spațiul Schengen rămîn considerabile.

Istoria științei economice arată că teoriile născute în dispute politice aprinse pot reflecta realitatea obiectivă. Astfel, David Ricardo, cînd și-a elaborat modelele, era călăuzit de antipatia față de clasa marilor proprietari funciari, dar conceptele create de el servesc și azi drept bază pentru înțelegerea comerțului mondial. La fel, discuția actuală ajută la separarea problemelor reale de retorica politică.

Geoeconomia și vulnerabilitatea în fața „interdependenței transformate în armă"

Epoca globalizării fără probleme, cînd țările se puteau bizui pe diviziunea internațională a muncii sub protecția regulilor internaționale, a fost înlocuită de o perioadă de rivalitate geoeconomică dură. Conceptul de „interdependență transformată în armă" (weaponized interdependence), elaborat de Henry Farrell și Abraham Newman, descrie felul în care statele își folosesc poziția centrală în rețelele globale de comerț, finanțe și schimb de informații pentru a exercita presiune politică și economică asupra altor țări.

Concentrarea tehnologiilor critice într-un singur punct reprezintă un pericol serios. Cea mai mare parte a producției de microcipuri moderne este concentrată în Taiwan, iar un eventual conflict în această regiune ar putea provoca un colaps economic global. Riscuri similare sînt legate de monopolul laboratoarelor americane în domeniul inteligenței artificiale sau de utilizarea sistemului Starlink.

În aceste condiții, protecționismul și sprijinirea propriilor ramuri se justifică prin rațiuni de securitate națională, nu prin dorința de a egaliza statistica PIB. Țările sînt nevoite să sacrifice beneficiul economic pur pentru a reduce dependența critică de furnizorii externi.

Diferența dintre mărimea PIB-ului și calitatea vieții umane

Comparația directă a productivității muncii pe oră lucrată arată un decalaj mic: în Franța acest indicator este cu doar 10% sub cel american, iar în Germania e și mai apropiat. Totuși, PIB-ul pe cap de locuitor al Franței reprezintă doar 70% din nivelul SUA. Această discrepanță se explică nu printr-o funcționare proastă a economiei, ci printr-o alegere conștientă a oamenilor.

Europenii preferă să lucreze mai puține ore pe an și să plece în concedii lungi. Această alegere reduce indicatorul final al volumului producției pe cap de locuitor, dar crește direct calitatea vieții. Volumul PIB-ului măsoară valoarea de piață a bunurilor produse, nu nivelul fericirii umane.

Cel mai important indicator al bunăstării este speranța de viață. În țările europene, speranța de viață este cu aproximativ patru ani mai mare decît în Statele Unite, iar acest decalaj s-a adîncit constant în ultimele decenii. Măsurarea succeselor unei societăți prin sănătate și longevitate oferă o imagine a dezvoltării cu totul diferită de rapoartele seci despre producție.

Federalismul fiscal, ajutorul reciproc ascuns și reglementarea

În Statele Unite funcționează un sistem puternic de redistribuire automată a resurselor între regiuni. Prin impozitele federale și programele sociale (inclusiv sistemul de pensii și de asigurări medicale), cele mai sărace state — precum Kentucky, Virginia de Vest sau Tennessee — primesc de fapt un ajutor ascuns de 15–20% din PIB-ul lor. Statele bogate, precum New York și California, finanțează întreaga țară.

În Europa nu există federalism fiscal, iar fondurile de coeziune au o amploare modestă. Stabilitatea zonei euro se sprijină pe politica monetară. Dovada este criza din 2010, oprită de discursul lui Mario Draghi despre disponibilitatea de a face „tot ce este necesar". La baza acestei strategii au stat cercetările economistului belgian Paul De Grauwe, care a demonstrat că panica de pe piața obligațiunilor de stat este o criză de lichiditate, nu un colaps inevitabil.

Principala frînă în dezvoltarea Europei nu este rigiditatea legislației muncii, ci caracterul incomplet al pieței interne unice. În SUA este mult mai simplu să faci afaceri între state decît între țările UE. Totodată, nivelul ridicat al impozitelor și reglementarea ecologică strictă nu împiedică, în sine, inovația: statele cu cele mai mari impozite și cu cele mai stricte legi (California, Massachusetts, Washington) sînt liderii la ritmul de creștere.

Rezistența la șocuri economice și triada globală a superputerilor

În ultimii ani, economia mondială s-a confruntat cu un lanț de șocuri grele: pandemia, ruperea rutelor comerciale, încetarea livrărilor de gaz rusesc către Europa, creșterea bruscă a taxelor vamale sub Donald Trump și conflictele din Orientul Mijlociu. În ciuda prognozelor sumbre privind repetarea stagflației din anii 1970, economia a dat dovadă de o mare capacitate de adaptare și a evitat colapsul sistemic.

Europa suferă din cauza prețurilor mai mari la purtătorii de energie tradiționali, însă este lider în domeniul tehnologiilor de energie regenerabilă. Existența unor tehnologii proprii în generarea eoliană și solară reduce sensibilitatea la importul de combustibili fosili.

Pe scena mondială concurează trei superputeri economice: SUA, Uniunea Europeană și China. China se confruntă însă cu o criză demografică extrem de gravă — populația ei aptă de muncă scade continuu din 2015, iar în rîndul tinerilor șomajul rămîne ridicat. În același timp, rata de ocupare a populației în vîrsta de vîrf a vieții active este mai mare în Franța decît în SUA, iar șomajul american se menține la un nivel scăzut, de 4,1%.

Clustere de inovare, universități și viteza reală de adoptare a tehnologiilor

Formarea centrelor de inovare cere un mediu specific. Concentrarea capitalului de risc în zona Sand Hill Road din California și legăturile flexibile dintre universități și mediul de afaceri dau SUA un avantaj în lansarea noilor startupuri IT. Totuși, mutarea afacerilor în alte regiuni, de exemplu la Austin, se încheie adesea cu un eșec, din cauza lipsei interacțiunii vii dintre specialiști.

În același timp, nivelul de utilizare practică a tehnologiilor în viața de zi cu zi din Europa nu este cu nimic mai prejos decît cel american. Țările europene adoptă rapid soluții de inteligență artificială și servicii digitale și sînt lideri în biotehnologii, fiind cele care au creat vaccinurile pe bază de ARNm și medicamentele GLP-1.

Cercetările arată că regulile stricte de reglementare nu opresc progresul tehnic. Singurul tip de reglementare care frînează serios creșterea economică îl reprezintă restricțiile privind utilizarea terenurilor și construcția de locuințe, care umflă prețurile imobiliare în California și îi obligă pe oameni să se mute în alte state.

Limitele pieței, rolul statului și apărarea statului social

Ideea că creșterea pieței duce automat la progres social și democratic s-a dovedit o iluzie eronată a epocii de după 1992, legată de interpretările populare ale ideilor lui Francis Fukuyama. Nu există o legătură automată între bogăția unei societăți și umanismul instituțiilor statului.

Statele Unite combină o avuție națională uriașă cu condiții sociale dure: numai în ultimul an, aproximativ 12 milioane de americani și-au pierdut asigurarea medicală. Spre deosebire de ele, modelul european dovedește că existența unui sistem ramificat de protecție socială, a unor sindicate puternice și a asistenței medicale universale nu distruge economia.

Instituțiile dezvoltate de sprijin social și politica monetară echilibrată a băncilor centrale permit atenuarea crizelor financiare și protejarea cetățenilor în perioadele de instabilitate. Principala sarcină a societății contemporane este să păstreze mecanismele de integrare socială și de reziliență, fără să cedeze falselor reprezentări despre necesitatea renunțării la cuceririle sociale de dragul indicatorilor PIB.

Sinteză de Ilia Plehanov