Inspectorul de morți sociale: problema nu e în extreme, ci în centru

Aseară la Alba Iulia am avut lansarea cărții Mama se pregătește să moară. Am vorbit mult despre moarte, cum era de așteptat. La un moment dat Marius Rotar, care e istoric și se ocupă de lucrurile astea de o viață, mi-a povestit despre o funcție de care n-auzisem: inspectorul de morți - Totenbeschauer. Am rămas cu el în cap toată noaptea.

Uneltele lui erau simple, aproape țărănești. Punea o oglindă la gura mortului și se uita dacă se aburește. Ținea un pană sub nări, să vadă dacă mișcă. Îl împungea cu acul în buză sau sub unghie, să vadă dacă sîngerează. Îi apropia flacăra lumînării de deget: la omul viu pielea face bășică, la mort nu. Îi ridica pleoapa și îi punea lumina la ochi. Îl striga în ureche, îl ciupea, îi dădea oțet sau tutun la nas. Unii puneau un pahar cu apă pe pieptul mortului și se uitau dacă tremură. Abia după toate acestea venea întrebarea a doua.

Dacă găsea semne de viață, încerca să-l aducă înapoi. Dacă nu, se uita dacă moartea a fost „firească sau silnică”. La urmă scria o țidulă în două exemplare, una pentru primărie și una pentru popă. Fără ea nu se îngropa nimeni, și oricum nu mai devreme de 48 de ore. Lua 15 creițari pe mort, din averea rămasă. În Basarabia sub Imperiul țarist se cerea ca mortul să aștepte îngroparea trei zile pentru siguranţă

Lumea de azi a rezolvat problema asta. Avem moarte clinică, din care te pot întoarce. Avem moarte cerebrală, cînd un om cald, cu inima bătînd, e declarat mort. Avem aparate, protocoale, certificate, comisii. Moartea biologică e astăzi poate cel mai bine păzită frontieră din lume.

Pentru moartea socială însă n-avem pe nimeni. Nu există un inspector care să vină și să constate dacă o generație, o clasă sau o societate mai trăiește, ori dacă a fost deja declarată moartă și pusă în groapă de vie. Și eu cred că exact asta se vede acum pe străzile Europei.

Prietenul Nichita Danilov a scris zilele acestea un text despre revolta tinerilor, iar ideea lui mi se pare simplă și corectă. Elevii și studenții francezi au ieșit în masă în stradă, au invadat orașele, au dat foc la mașini și la clădirile unor instituții. După ei au venit tinerii din Austria, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Germania, Italia și din alte țări de pe continent, care le-au urmat exemplul. Nichita spune că, în ciuda tuturor manipulărilor, acești copii au un instinct cît se poate de sănătos. În fond, ei își cer dreptul la viață.

Și ce vor, la urma urmei? Vor o școală bună. Vor să muncească într-un climat pașnic. Vor o sănătate decentă, vor o locuință accesibilă. Vor, cu alte cuvinte, să se întoarcă la o viață normală, pentru care să plătească un preţ decent. Iar actualii lideri europeni nu le oferă decît o singură alternativă: să devină carne de tun. Cu ce drept? Tinerii vor să trăiască, nu să moară pe cîmpul de luptă, nici pentru patria lor (mulți dintre ei nici nu mai au patrii), cu atît mai puțin pentru o cauză străină sau să plătească un preţ imens pentru viața lor socială.

Nichita nu e naiv. Știe că tinerii n-au ieșit singuri în piețe și că în spatele lor sînt, probabil, niște oameni care îi manipulează și profită de nemulțumirea și exasperarea din societate. Dar vina, zice el, nu e a celor care profită acum de starea asta de lucruri. Vina e a liderilor. În loc să se ocupe de problemele națiunilor lor, s-au hazardat, și se hazardează și acum, să mizeze pe o singură idee: înarmarea și costuri imense făcute aiurea. Au lăsat deoparte educația, economia, cultura, protecția socială, nivelul de trai, dreptul oamenilor la un trai decent și pașnic.

Au pus bani imenși pe mize inutile, iar banii ăștia strîng de gît economia și societatea. Și uite unde s-a ajuns. Europa e în flăcări, iar Macron, Ursula, Tusk, Meloni și Merz, ca să calmeze mulțimea, scot aceleași discursuri insipide și aruncă vina pe alții. Nichita încheie cu o întrebare: dacă națiunile ies încetul cu încetul din adormirea post-pandemică, de ce liderii nu se trezesc la realitate nici în al nouăsprezecelea ceas?

Aici aș adăuga ceva ce discursul oficial ocolește cu grijă. Problema, rădăcina problemei, nu e în extreme, ci în centru şi toată armata care-şi apără statutul din "centru". Căci centrul, establishmentul, a produs explozia extremelor de dreapta și de stînga. Și el va fi spulberat de ele.

Noi ne uităm speriați la margini, la cei care sparg vitrine sau la cei care adună voturi cu lozinci simple, și credem că acolo stă boala. Acolo sînt doar simptomele. Esența problemei se ascunde în centrul politic al Europei, care a pierdut total conexiunea cu nevoile și problemele grosului cetățenilor. Extremele vorbesc în locul unor oameni pe care centrul a încetat de mult să-i mai asculte.

Responsabil de tot ce se întîmplă este acest centru politic, establishmentul care conduce de ani de zile: din el decurg problemele şi explozia extremelor. Apărătorii lui cu orice preţ duc o luptă pentru păstrarea status-quo - „starea de lucruri existentă”. Mă tem că dacă nu vor negocia vor termina urât.

În casele de așteptare a morților din Germania secolului XIX, cadavrele aveau sfori legate de degete, iar sforile duceau la clopoței. Un paznic stătea de veghe zi și noapte: dacă sună clopoțelul, mortul nu e mort.

Revoltele de azi sînt clopoțeii ăștia. Numai că paznicul a plecat acasă, s-a baricadat în vile şi privilegii. Elitele noastre se poartă ca un inspector care a semnat țidula fără să se uite la corp, fără oglindă și fără ac. Au declarat o generație moartă, sau bună de trimis la moarte, au declarat la fel și grosul societății, iar acum se miră că cei declarați morți sociali bat în capacul sicriului.

Străbunicii noștri se temeau să nu îngroape oameni vii. Noi ne-am lecuit de frica asta. Și cred că e cea mai periculoasă vindecare din ultima sută de ani. Să nu uităm de tradiția franceză a violenței: să sperăm că nu se va repeta dar pentru asta e nevoie de cineva care să înțeleagă aceste semnale. Şi să fac ceva.