Timshel - suntem predestinați la bine sau la rău? Despre moștenire şi alegere, despre victimizare şi neputință.

Sîmbătă în spatele fostei "vile a lui Ceaușescu", lângă Institui Francez din Timișoara, era multă lume: standuri cu producători locali cu minunile pe care le fac. Un carnaval al gusturilor. Oameni de toate vârstele, familii, copii. Era PAS - un festival comunitar. Am ţinut să-mi lansez cartea în acest mediu şi le mulțumesc că m-au primit.

Bunica Emilia ne-a copt pâine pe loc în ceva cuptor ambulant iar Lavinia Tec m-a luat serios la întrebări: avea multe şi foarte bune. În jur multă lume. Şi am povestit cam o oră şi jumătate după care încă 3 ore.

Lavinia mi-a pus o întrebare complicată care mă frământă dar altfel: în ce măsură moștenirea primită ne predetermină viața - dacă există o predestinare.

Cartea mea Mama se pregătește să moară e şi despre faptul că eu nu am nimic să reproşez moștenirii mele: ba din contra - am multe mulțumiri şi de explicat chiar şi în monemul cînd înţeleg că am primit ceva exploziv. A blama părinţii, a da vina pe moştenire, pe regim etc e o direcție care te duce în înfundătură.

Serile trecute mă uitam la noul hit Netflix „La răsărit de Eden” (East of Eden) şi mi-am amintit de genialul roman scris de John Steinbeck care îmi confirmă teza cum că literatura clasică americană este profund marcată de spiritul religios protestant: copii crescuți cu traumele școlii duminicale - glumesc dar nu mult.

Povestea reinterpretată de mine.

Un chinez bătrîn stă la masă cu alți cîțiva bătrîni. Studiază ebraica. Nu pentru Biblie în întregime, ci pentru un singur cuvînt. Le ia doi ani. Așa e scena din romanul lui Steinbeck din ce-mi amintesc: Lee, servitorul familiei Trask, vrea să afle ce i-a spus de fapt Dumnezeu lui Cain înainte de crimă. Pare un capriciu de cărturar. Nu e. De cuvîntul acela atârnă tot.

Cuvîntul e timshel. Traducerile s-au certat pe el. Una spune „tu vei stăpîni păcatul”. E o promisiune, deci o predestinare: lucrurile sînt deja scrise. Alta spune „stăpînește-l”. E un ordin: ascultă sau nu. Lee găsește a treia variantă: „tu poți”. Nici destin, nici poruncă. O ușă.

Pentru română amintesc: Cornilescu folosește: "tu să-l stăpânești" iar cea a bisericii ortodoxe "tu biruiește-l!"

"Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar, dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.”

"Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

Traducerea King James folosește „thou shalt” (tu vei domni peste păcat) — ceea ce implică o promisiune sau o predestinare.

Traducerea Catolică folosește „do thou” (stăpânește-l) — ceea ce reprezintă un ordin direct.

Personajul Lee (servitorul și filosoful familiei Trask), împreună cu înțelepții pe care îi consultă, descoperă adevărata traducere a cuvântului ebraic Timshel: „Thou mayest” (Tu poți / Îți este îngăduit).

Primele două traduceri - vorbim de cele de limbă engleză puse în discuție - au ceva comod. Dacă totul e scris, nu sînt vinovat. Dacă e un ordin, vinovat e cel care l-a dat prost. Doar a treia te lasă singur în fața ușii. De aceea e cea mai grea.

Cal Trask crede că e rău din naștere. Mama lui, Cathy, e un monstru. El îi poartă sîngele. Deci e blestemat. Este o idee tragică, fără ieşire. Dar e și o idee foarte confortabilă. Dacă răul e moștenit, nu trebuie să lupt cu el. Trebuie doar să-l explic și să dau vina pe moștenire.

Mă uit în jur și văd mulți Cal. Trăim într-o epocă în care toți avem un dosar al părinților. Părinți reci, părinți absenți, părinți toxici: tot ce facem noi e doar să explicăm şi să aruncăm vina pe părinți. Trauma trans generațională.

Atașamentul nesigur. Vocabularul a venit să ne elibereze. A ajuns să ne absolve. Noi doar suntem victime: cultura victimizării a atins cote demente căci victima e noul erou. Ce a fost un instrument de înțelegere a devenit alibi. Am scos predestinarea pe ușă, cu teologia ei cu tot, și a intrat înapoi pe fereastră, în haină de psihologie. Noua cultură psihoterapeutică, noua religie iar noul erou şi model e victima care nu e responsabilă.

La noi, în Est, dosarul e și colectiv. Moștenirea comunismului. Părinții care au tăcut. Rușii. Sistemul. Tranziția. Generația mea și-a acuzat părinții pentru ce au acceptat. Copiii noștri ne acuză pe noi pentru ce am furat, am vîndut sau am abandonat. Fiecare generație își face inventarul vinei celeilalte. Și fiecare iese curată din propriul inventar. Este un lanț de acuzații care seamănă perfect cu un cerc. Exact cercul pe care Steinbeck vrea să-l rupă.

Nu spun că moștenirea nu există. Există. Cathy a existat. Adam a fost un tată incapabil să iubească ce nu înțelegea. Charles l-a lovit pe Adam cu aceeași furie cu care Cal îl împinge pe Aron spre pierzanie. Familia Trask repetă povestea lui Cain și Abel de două ori, în două generații. Steinbeck nu neagă repetiția. Spune doar că repetiția nu e obligatorie.

Aici e paradoxul. Responsabilitatea nu anulează moștenirea. O presupune. Nu poți alege dacă nu ai din ce alege. Libertatea nu e o pagină albă. E o pagină scrisă deja de alții, pe care tu mai ai dreptul la o propoziție. La un gest, la o asumare, la o shcimbare.

Și mai e ceva, mai puțin comod pentru părinți - eu sunt unul dintre ei.

Timshel nu e doar cuvîntul fiului. E și cuvântul tatălui. Adam, pe moarte, nu se apără. Nu-și cere iertare la nesfârșit și nici nu-l acuză pe Cal. Nu-i spune „ești bun” și nici „ești rău”. Îi spune un singur cuvânt, şoptit. Îi dă voie, îl încurajează, îi dă direcţia soluţiei. Asta e partea părinților în poveste: nu să fie perfecți, ci să nu le închidă copiilor ușa cu propria vină sau cu propria soluție.

Între „e vina părinților” și „e vina copiilor” rămîne un loc gol. Acolo stă omul care poate.

Un bătrîn întins în pat. Abia mai poate mișca buzele. Fiul lângă el, convins că e blestemat. Bătrânul ridică puțin mîna și spune un cuvînt pe care l-au căutat alți bătrâni, ani de zile, într-o limbă moartă. Apoi tace. Ușa rămîne deschisă.

Apogeul acestei discuții se concretizează în finalul poveștii. Aflat pe patul de moarte, tatăl (Adam Trask), îndemnat de Lee și de Abra, îi șoptește lui Cal ultimul său cuvânt: „Timshel”. Prin acest gest, el nu îl obligă să fie bun și nici nu îi garantează succesul, ci îi oferă binecuvântarea de a alege singur să rupă cercul urii și al respingerii.

"Timshel! — „Tu poți”. Aceasta este ușa deschisă. Aceasta este mândria omului, lucrul care îl ridică deasupra animalelor și îi dă dreptul să creeze şi asume propriul destin.

Biruiește-l, învinge-l căci tu poţi.

Fug căci bat clopotele deja în Timișoara. Mulțumesc tuturor care au fost prezenţi.