Diferența dintre sărăcie și declasare sau de ce protestează tinerii în Franța - sociologul Bogdan Bucur

Text de Bogdan Bucur

Sorin Ionita cred că greșește când spunea mai devreme că tineretul vest-european este cel mai prosper și protejat din lume, deși, statistic, are - indiscutabil - dreptate. Greșește pentru că oamenii nu trăiesc cu statisticile în cap. Un tânăr francez nu-și compară viața cu aceea a unui tânăr din Afganistan, Pakistan sau Nepal. Și nici un român nu se consolează, când nu-și mai permite o locuință, cu informația că în Africa subsahariană se trăiește mai rău.

Oamenii își compară viața cu aceea a părinților lor, cu propriile așteptări și, mai ales, cu promisiunea de prosperitate pe care societatea occidentală în care au crescut le-a făcut-o. Problema începe atunci când o generație descoperă că, deși trăiește într-o societate mai bogată decât aproape toate societățile din istorie și din lume, accesul ei la prosperitate devine mai dificil - sau chiar imposibil - decât a fost pentru generația precedentă.

Am citit orele acestea - fiind duminică - câteva analize foarte bune despre ceea ce se întâmplă în Franța. Și explicația este ceva mai complicată decât cea referitoare la niște tineri răsfățați care dau foc propriilor orașe.

The Atlantic formulează problema aproape brutal încă din titlu: „𝐕𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐳𝐠𝐮𝐝𝐮𝐢𝐞 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐧𝐮 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬̦𝐜𝐨𝐥𝐢”: . Dincolo de revendicările din educație, revista vede o neîncredere mult mai profundă: sentimentul unei generații că mecanismul progresului social nu mai funcționează (și în beneficiul lor).

Iar cifrele economice explică destul de bine de unde vine această stare. Le Monde vorbește deja despre o criză istorică a puterii de cumpărare în Franța. În 2025 puterea de cumpărare pe unitate de consum a scăzut cu 0,7%, iar pentru 2026 este estimată încă o scădere de 0,7%. Două scăderi consecutive sunt atât de neobișnuite încât Franța a mai traversat doar două asemenea perioade din 1960 încoace. Pentru o familie formată din doi adulți și doi copii, pierderea față de 2024 este calculată la circa 1.200 de euro anual în termeni reali.

Mai mult: din 2019, salariile franceze au crescut nominal cu aproximativ 18,7%, în timp ce prețurile au crescut cu 21,3%. Cu alte cuvinte, o parte importantă a populației muncește, primește mai mulți euro pe fluturașul de salariu și totuși poate cumpăra mai puțin. Cred că este un sentiment de frustrare pe care și românii îl pot înțelege.

Franța mai are și o problemă de perspectivă. Creșterea economică pentru 2026 este estimată la numai 0,4%, consumul și investițiile sunt aproape blocate, în timp ce inflația și șomajul cresc.

Aici mi se pare că apare eroarea fundamentală din argumentul domnului Ioniță, cum că sunt cei mai prosperi tineri din lume. Sunt, dar numai statistic, ceea ce nu e suficient.

Revoltele sociale nu se produc atunci când oamenii descoperă că sunt mai săraci decât afganii. Se produc atunci când descoperă că sunt mai săraci decât credeau că vor fi.

Aceasta este diferența dintre sărăcie și declasare. Și acesta este argumentul cel mai puternic asupra căruia vreau să insist în această postare. Declasarea este poate chiar mai explozivă politic. Înseamnă să fii educat pentru o anumită lume, să ți se spună că studiile, munca și conformarea socială îți vor produce o viață decentă, iar la 25 sau 30 de ani - sau chiar mai târziu - să descoperi că locuința este aproape inaccesibilă, chiria îți înghite o parte enormă din venit, salariul real stagnează și că perspectivele tale pot fi mai slabe decât ale părinților tăi. Am văzut o tânără franțuzoaică pe care am înțeles-o pe deplin: femeia spunea că are un copil, că a făcut două masterate și un doctorat în biochimie și nu are loc de muncă. Și în mod evident era în stradă, unde își plângea amarul.

În plus, există o statistică europeană care merită pusă lângă afirmația că tinerii francezi sunt cei mai protejați din lume: în 2025, 24,2% dintre tinerii de 15–29 de ani din Uniunea Europeană erau expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială, față de 20,9% pentru populația generală. În România procentul tinerilor aflați în deprivare materială și socială severă era de 15,1%, cel mai mare din UE. Atenție: cei doi indicatori măsoară lucruri diferite.

Asta nu înseamnă că Europa este săracă. Ar fi absurd să spunem asta. Înseamnă altceva, poate mai important: Europa începe să aibă dificultăți în a transforma bogăția enormă pe care încă o deține într-un sentiment de progres pentru propriii cetățeni. Și aici se află, cred, miezul problemei.

Poți să-i spui unui francez de 27 de ani că trăiește incomparabil mai bine decât un tânăr din Kabul. Va fi perfect adevărat. Numai că nu asta i s-a promis. El privește apartamentul pe care părinții lui l-au putut cumpăra, serviciul stabil pe care l-au avut, ascensiunea lor socială și încearcă să înțeleagă de ce, într-o societate teoretic mai bogată, toate acestea îi sunt lui mai greu accesibile.

Oamenii nu ies în stradă pentru că au citit prost Eurostatul. Ies în stradă atunci când biografia lor începe să contrazică promisiunea societății în care trăiesc. Iar Franța este, din acest punct de vedere, un laborator european fascinant și neliniștitor. Iar când dezamăgirea este uriașă, protestul este pe măsură.

Urmează un an electoral la Paris: esențial pentru Franța și pentru Europa. Dar cred ca trebuie să analizăm cu atenție și peste politicile Bruxelles-ului. În episodul următor.

 Bogdan Bucur este lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti. În general, predă cursuri de sociologie istorică, sociologie juridică, sociologie politică şi, recent, sociologia artelor. Dintre lucrările mai cunoscute publicate de Bogdan Bucur amintim Jean Pangal, documente inedite: 1932-1942: contribuţii la analiza reţelelor sociale istorice (Editura RAO, Bucureşti, 2016), Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri (Editura RAO, Bucureşti, 2017) ,  Sociologia proastei guvernări în România interbelică (Editura RAO, 2019).