CINE SUNT OAMENII CARE NE ADUC MÂNCAREA? ”Imigrația nu este o anomalie, ci un corolar al aceluiași proces care a generat emigrația: un dezechilibru structural între cererea și oferta de muncă, amplificat de declinul demografic”

Dr. Anatolie Coșciug este un om de știință, cercetător în domeniul social și expert în migrație, care studiază modul în care oamenii se deplasează între țări, cum acest fenomen afectează societățile și cum migranții se implică economic și politic.

1. România, din țară de emigrare, pe cale să devină țară de imigrație?

Da, statutul de țară de imigrație este cât se poate de reală și documentată empiric. România a înregistrat o rată pozitivă a migrației nete (diferența dintre emigrări și imigrări) începând cu 2022, pentru prima dată după decenii de balanță negativă. De obicei, procesul este vizibil statistic cu o mică întârziere de 1-2 ani și nu se referă doar la cetățenii străini, poate să includă și cetățeni români care se re-întorc „acasă”. Foarte des proiectăm cele două procese de emigrare-imigrare) în contrast (așa cum sugerează și indicatorul statistic menționat mai sus) dar în realitate cele două au loc în parelal și chiar aș zice în strânsă legătură. 

 Nu este vorba de a fi „victimă sau complice", ci de o logică structurală care funcționează simetric: emigrarea românilor a lăsat un deficit pe piața muncii pe care economia internă nu îl poate acoperi din resurse proprii. Aproximativ 3,1 milioane de români sunt înregistrați în alte state UE. Între timp, România îmbătrânește rapid, iar baza de lucrători tineri se restrânge. Proiecțiile demografice estimează o triplare a populației de peste 65 de ani până în 2030 (CES, 2024). Prin urmare, imigrația nu este o anomalie, ci un corolar al aceluiași proces care a generat emigrația: un dezechilibru structural între cererea și oferta de muncă, amplificat de declinul demografic. Conceptual, am propus încă din 2019 termenul de „destinație emergentă" (Coșciug et al., 2019), iar datele din 2025 confirmă pe deplin această teză. România parcurge ceea ce literatura de specialitate numește „tranziție migratorie": trecerea de la un regim predominant de emigrare la unul în care imigrația devine componentă structurală a pieței muncii.

2. Câți sunt, de unde vin? Și de ce statul pare surprins de propriile statistici?

Conform datelor Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI, 2025), la 31 august 2025, România avea 210.250 de cetățeni străini cu permis de ședere valabil, dintre care 136.334 aveau permis în scop de angajare. Primele zece țări de origine sunt: Nepal (45.802), Sri Lanka (22.559), Turcia (18.150), Republica Moldova (15.714), India (12.995), Bangladesh (8.449), China (8.272), Siria (7.222), Egipt (5.471) și Pakistan (4.522). Aproximativ 64% din totalul permiselor sunt emise în scop de muncă, o proporție unică în UE.

Statul pare „surprins" nu pentru că datele nu există, ci pentru că expansiunea a fost extrem de rapidă: eliberarea avizelor de muncă a crescut de la mai puțin de 2.000 pe an în 2014-2016 la 100.000 în 2024 (OECD, 2025). Capacitatea instituțională nu a ținut pasul cu această accelerare. Sistemele informatice nu sunt interoperabile (un lucrător poate plăti contribuții la CNAS fără să apară în baza de date a casei de asigurări timp de luni de zile), procedurile rămân secvențiale și neuniforme între județe, iar coordonarea interinstituțională este fragmentată. Nu este o surpriză în sens propriu, ci o inadecvare a infrastructurii administrative la viteza fenomenului.

3. Angajatorii caută muncitori din Nepal și Bangladesh pentru că sunt buni, sau pentru că acceptă condiții pe care un român le-ar refuza?

Răspunsul onest, fundamentat pe datele calitative din focus-grupurile CES, este: ambele, dar în proporții diferite în funcție de sector. Angajatorii apreciază explicit stabilitatea și seriozitatea lucrătorilor din Asia de Sud. Un recrutor participanți la studiu a afirmat că migranții din Nepal și Sri Lanka sunt „cei mai stabili și integrați". Din perspectiva angajatorilor, grupurile de lucrători care încep activitatea simultan asigură predictibilitate și reduc costurile de recrutare recurentă. De asemenea, 99% dintre companiile care au angajat lucrători străini au raportat creșteri ale cifrei de afaceri.

În același timp, concentrarea masivă a acestor lucrători în sectoare slab plătite, cu intensitate ridicată a muncii fizice (construcții cu 41.518 angajați non-UE, HoReCa cu 28.559), indică faptul că aceste posturi sunt cele pe care lucrătorii români le-au abandonat în favoarea piețelor vest-europene. Ponderea lucrătorilor non-UE în HoReCa a ajuns la 13% din totalul salariaților sectorului, cea mai mare dependență sectorială din România. Aceasta nu este o particularitate locală: datele internaționale (Statista, 2024) arată că majoritatea lucrătorilor migranți la nivel global sunt angajați în servicii și industrie, ocupând pozițiile pe care forța de muncă autohtonă le evită. Diferența este că, în Europa de Vest, acest proces s-a desfășurat pe parcursul a decenii, cu infrastructură de integrare construită treptat, pe când în România s-a comprimat în mai puțin de cinci ani.

4. Cine este, concret, acest om? Ce lasă în urmă și ce găsește aici?

Profilul socio-demografic este relativ omogen: 75% bărbați, 93% în intervalul de vârstă 18-64 de ani, 50% în grupa 18-34 de ani (IGI, 2025). Este o migrație predominant masculină, de vârstă activă, orientată exclusiv economic. Spre deosebire de valurile tradiționale de migrație, nu există legături istorice, culturale sau diplomatice între România și Nepal, Sri Lanka sau Bangladesh. Nu există comunități deja stabilite, nu există acorduri bilaterale extinse, nu există atașați pentru muncă.

Ce lasă în urmă: în primul rând, datorii. Angajatorii din focus grupuri au raportat că lucrătorii plătesc taxe de recrutare între 3.000 și 8.000 de dolari (în scădere față de 2019), contractand împrumuturi în țările de origine. „Au un an de zile din momentul în care sosesc în România pentru a returna banii acasă" (angajator, CES 2025). Această îndatorare la origine funcționează ca mecanism de constrângere: acceptarea orelor suplimentare, a posturilor sub calificate, a condițiilor de cazare improprii.

Ce găsește aici: un salariu minim superior celui din țara de origine, un cadru perceput ca mai sigur decât alternativele din Golf (unde salariile sunt mai mari, dar drepturile lucrătorilor sunt mai precare), și dimensiunea simbolică a apartenenței la spațiul UE. România oferă perspectiva unei mobilități viitoare în UE, accesul la drepturi mai solide și sentimentul unei protecții sociale reale, chiar dacă nivelurile salariale sunt mai reduse decât în statele concurente din Golf.

5. Există o politică reală a statului, sau lăsăm piața să regleze totul?

Există un cadru legislativ, dar nu o politică coerentă. România a transpus majoritatea directivelor UE relevante (Directiva privind permisul unic, Directiva privind combaterea traficului, Directiva Privind sancțiunile la adresa angajatorilor). Strategia Națională Privind Imigrația 2021-2024 a inclus obiective de integrare. Contingentul anual de 100.000 de lucrători este stabilit prin hotărâre de guvern. Formal, mecanismele există.

În practică, există un decalaj structural între legislație și aplicare. Procesul de obținere a avizelor de muncă și vizelor durează între 6 și 12 luni. Rata de respingere a vizelor în 2024 a fost de aproximativ 40%. Din contingentul de 100.000 aprobat, doar circa 55.000 de lucrători ajung efectiv în țară. Nu există un mecanism unic de management al migrației care să integreze toate etapele (recrutare, sosire, ședere, integrare, returnare). Recrutorii participanți la studiu au descris situația fără echivoc: „Nu există nicio modalitate de sancționare... nu este responsabilitate clară... este un vid legislativ" în privința agențiilor de recrutare.

Comparativ, în Germania rata de aprobare a vizelor de muncă se situează în jurul a 90% (Germany-Visa.org, 2025), iar angajatorii pot planifica pe termen mediu. În România, arhitectura contractuală este marcată de provizorat și negociere continuă. Scorul MIPEX de 52/100 plasează România în categoria statelor cu politici „pe jumătate favorabile", cu progrese modeste (+3 puncte), dar deficite persistente în participare politică, acces la cetățenie și recunoașterea calificărilor.

6. Cât de frecventă este exploatarea? Și cine închide ochii?

Exploatarea nu este un risc ipotetic, ci o realitate documentată. În 2024, numărul victimelor străine ale traficului de persoane identificate de ANITP a crescut de la 8 la 24, majoritatea exploatate prin muncă (ANITP, 2025). În prima jumătate a anului 2025, alte 10 victime au fost identificate. Raportul ANITP din 2023 indică faptul că aproximativ 15% dintre victimele traficului identificate sunt exploatate prin muncă, iar aceste cazuri sunt printre cele mai grave, cu abuzuri repetate pe perioade îndelungate, uneori de până la un deceniu.

Formele de exploatare documentate includ: ore prelungite de muncă fără plata suplimentară (programul declarat de 8 ore, în practică 12 ore pe zi, 7 zile din 7), reținerea documentelor de identitate, neplata salariilor, cazare în condiții improprii și supraaglomerate, contracte fictive sau modificate unilateral după sosire. Un caz documentat de Business & Human Rights Resource Centre (2024) descrie muncitori din Bangladesh și Pakistan aduși prin intermediari care au perceput taxe ilegale, supuși la ore prelungite și privați de asistență medicală.

Cine „închide ochii"? Nu este vorba de o complicitate deliberată, ci de o insuficiență sistemică. Inspectoratele Teritoriale de Muncă au capacitate redusă de inspecție comparativ cu volumul și dispersia geografică a lucrătorilor străini. GRETA (Consiliul Europei, 2022) a semnalat lipsa unui mecanism proactiv de identificare a victimelor. Raportul Departamentului de Stat al SUA (2025) confirmă progrese limitate în monitorizarea intermediarilor. Iar mecanismele de tip „firewall" care ar separa controlul migrației de furnizarea serviciilor publice nu există încă în România, ceea ce înseamnă că migranții se tem să raporteze abuzurile de teamă consecințelor administrative.

7. Ce spune despre societatea românească faptul că acceptăm pentru alții condiții de la care noi fugim?

Aceasta este, de fapt, o întrebare despre dubla morală structurală a piețelor muncii din economiile semi-periferice. România reproduce, la scară mai mică, exact modelul pe care l-a criticat în relația cu Europa de Vest: importul de forță de muncă ieftină pentru posturile pe care autohtonii le refuză.

Analiza de sentiment realizată pe social media pentru raportul CES este revelatoare. Din 3.567 de comentarii analizate pe TikTok în jurul unui incident de agresare a unui curier migrant în București, 68,77% au avut un ton negativ (anti-migranți), iar 1,05% au conținut incitare directă la violență. Pe Facebook, din 3.904 de comentarii relevante, ponderea negativului a ajuns la 85,45%, iar incitarea la ură/violență la 2,97% (aproximativ 1 din 34 comentarii).

Tiparele discursive identificate includ: retorică explozivă, delegitimizare prin teorie a conspirației, stigmatizare etno-rasială cu invective și apel direct la violență. Această polarizare nu reflectă neapărat aptitudinile generale ale populației (studiile arată că algoritmii platformelor amplifică sistematic conținutul emoțional negativ), dar creează un climat care descurajează raportarea abuzurilor și accentuează izolarea migranților.

Datele Eurobarometer (2023) confirmă că fenomenul nu este specific României: la nivel european, 60% din respondenți percep discriminarea pe criteriul originii etnice ca fiind răspândită în propria țară. Însă România se distinge prin absența aproape totală a mecanismelor de control narațiune și prin capacitatea limitată a CNCD de a monitoriza și sancționa discursul de ură în mediul online.

8. Trăiesc acești oameni printre noi sau în paralel cu noi?

Datele sugerează că trăiesc, în mare măsură, în paralel. Nu există programe publice sistematice de orientare, iar cursurile de limba română sunt limitate aproape exclusiv la beneficiarii de protecție temporară din Ucraina (79 de participanți în 2022, 208 în 2023, 25 în 2024). ANOFM nu a înregistrat participanți străini la formare profesională în 2019, 2020, 2021 și 2025. Informația circulă informal, prin „lideri" desemnați de grup: „unul dintre cei care știu mai bine devine lider [al grupului]" (focus-grup CES), nu prin trasee instituționale.

Integrarea depinde aproape exclusiv de angajatori și ONG-uri. Companiile mari au dezvoltat mecanisme interne (cursuri de limbă, mediatori culturali, „single point of contact" pentru sprijin continuu), dar acestea sunt soluții ad-hoc, nu servicii publice previzibile. Un angajator a relatat: „am fost nevoit să le duc frizer... diferențele culturale sunt foarte mari". Accesul la sănătate este formal garantat, dar practic întârziat: „se plătesc contribuții, dar... nu îl vede în sistem; nu se poate duce la medic" (focus-grup CES). Unele companii au contractat un medic dedicat: „avem un medic special pentru noi, unde cei 300 de colegi se pot duce oricând", transferand costuri care ar trebui să revină sistemului public.

Există un sistem de integrare „în două viteze": un regim flexibil pentru refugiații din Ucraina, în paralel cu un regim birocratic și fără resurse suficiente pentru migranții din Asia sau Orientul Mijlociu (ECRI, 2025). Această segmentare alimentează percepția de excludere și reduce încrederea în instituții.

9. Fără migrație controlată, ce se întâmplă cu economia, pensiile, satele goale? Cât contribuie acești muncitori?

România pierde anual populație prin declin natural și emigrare. Criza demografică este structurală: baza de lucrători tineri se restrânge, iar proiecțiile estimează presiuni severe asupra sistemului de pensii și asupra creșterii PIB-ului (CES, 2024; BNR, 2025). Fără migrația de muncă, deficitul din construcții, industrie și servicii ar deveni greu de gestionat.

Contribuția fiscală directă este semnificativă. Taxele plătite de lucrătorii străini și de angajatorii lor constituie o sursă importantă de venituri bugetare. Cu peste 136.000 de lucrători non-UE angajați formal, contribuțiile la bugetul de asigurări sociale, sănătate și impozit pe venit sunt substanțiale. La nivel sectorial, în 2024, lucrătorii non-UE reprezentau 13% din totalul salariaților din HoReCa, 8% din construcții, 5% din serviciile administrative și 3% din industria prelucrătoare și comerț. Recrutorii au raportat că 99% dintre companiile care au angajat lucrători străini au înregistrat creșteri ale cifrei de afaceri.

Raportul CES analizează trei scenarii de evoluție pentru 2025-2030. Scenariul 1 (menținerea status quo-ului) prevede că nivelul de exploatare se va menține sau crește moderat, iar integrarea va rămâne limitată. Scenariul 2 (agravarea vulnerabilităților) avertizează că, fără o strategie națională, România poate deveni un spațiu propice exploatării transnaționale. Scenariul 3 (transformare pozitivă) arată că adoptarea unei strategii naționale de integrare, sisteme „firewall", hub-uri locale și coordonare interinstituțională pot orienta sistemul către prevenție și protecție activă.

10. Un singur sfat pentru clasa politică?

Dacă ar fi un singur sfat, acesta ar fi: construiți o strategie națională de integrare a migranților din țări terțe, separată de politica de azil, cu buget multianual, indicatori de monitorizare și responsabilități instituționale clar definite.

România nu mai are luxul de a trata imigrația ca pe un fenomen periferic sau temporar. Cu 136.000 de lucrători non-UE angajați, cu o dependență sectorială de 13% în HoReCa și 8% în construcții, cu proiecții demografice care indică o agravare a deficitului, imigrația a devenit o componentă structurală a economiei. Dar este gestionată cu instrumente proiectate pentru volume de 2.000 de avize pe an, nu 100.000.

Concret, trei elemente sunt prioritare. Primul: digitalizarea și centralizarea procedurilor de migrație, după modelul polonez, unde un portal online permite urmărirea transparentă a tuturor etapelor. Al doilea: reglementarea agentiilor de recrutare prin licențiere, audit periodic și principiul „employer pays" (zero taxe percepute lucrătorilor), după modelul filipinez. Al treilea: crearea de hub-uri regionale de integrare (one-stop-shop) care să ofere cursuri de limbă, consiliere juridică, mediere culturală și sprijin în recunoașterea calificărilor, finanțate multianual, nu prin proiecte fragmentare.

Știu că, cel mai probabil, nu va fi urmat. Dar datele sunt clare, iar fenomenul nu va dispărea prin ignorare.