„Așa că azi nici măcar „de centru” nu mă consider. Mă consider în primul rând un om, și atât” - interviu cu Lucian Sârbu

„Perspectivă inversă. Eseuri politice într-o lume post-ideologică” de Lucian Sârbu, publicată la editura Cartex în 2026, explorează dinamica politică contemporană. Volumul analizează teme precum banii, capitalul și atomizarea socială, abordând imposibilitatea luptei de clasă într-un context post-ideologic.

Am discutat cu Lucian Sârbu care a scris una dintre cele mai bune eseuri politice apărute la noi în ultimii ani.

1. Titlul cărții face trimitere la o tehnică de pictură medievală în care perspectiva este inversată față de cea naturală. De ce ai ales această metaforă vizuală pentru a încadra niște eseuri politice? Ce „privitor” și ce „crăpătură” ai avut în minte?

Într-adevăr, sintagma „perspectivă inversă” face trimitere chiar la tehnica icoanei ortodoxe. În general, ideea de „perspectivă inversă” este întotdeauna privită ca fiind opusă tehnicii „perspectivei liniare” care a devenit populară odată cu Renașterea: te așezi într-un singur punct și acel punct este esențial pentru a înțelege realitatea. Dar dacă te muți un pic mai la stânga sau mai la dreapta, realitatea se modifică și ea.

Deci totul depinde de poziția absolută a punctului din care privești. Prin extrapolare, după Renaștere avem, de exemplu, obsesia conducătorului unic, principele unificator, ridicat în slăvi de Machiavelli, eul/subiectul gânditor al lui Descartes ca bază a raționalității ș.a.m.d. La baza adevărului stă întotdeauna o privire subiectivă pornind de la care se construiește realitatea. Dar în tehnica „perspectivei inverse”, de fapt ceea ce este esențial nu e în ochiul subiectului care privește: ceea ce este esențial e dincolo de planul imaginii, și subiectul însuși este parte din scena privită.

De fapt, cel care privește este el însuși privit de ceea ce este nevăzut. În tehnica perspectivei inverse, liniile perspectivei nu converg către un punct de fugă din depărtare ci, dimpotrivă, ele converg, imaginare, în tine, în privitor: astfel, tu ești, cu adevărat, cel privit de un ochi nevăzut care te învăluie cu privirea lui. Și acum, revenind la titlul cărții, o să vezi că în cartea mea fac o mulțime de excursuri către o mulțime de întâmplări rămase undeva departe, în urma noastră: șocul Nixon (1971), manifestul abatelui de Sieyés (1789), lupta socialiștilor de la sfârșitul sec. XIX și trădarea „generoșilor” etc.

În general, e vorba de lucruri și chestiuni uitate de foarte multă vreme, dar care, cred eu, sunt esențiale pentru a înțelege poziția noastră de azi. Și în loc să propun o înțelegere a realității de acum din „perspectiva liniară” a zilelor noastre, adică privind realitatea strict din punctul de vedere în care suntem așezați acum, propun să răsturnăm un pic perspectiva și să privim dinspre lucrurile și determinările nevăzute, de mult uitate, care ne-au adus aici.  

2. Teza centrală a cărții este că lupta de clasă în sensul marxist clasic a devenit imposibilă după 1971, din cauza decuplării dolarului de aur — „șocul Nixon”. Poți să ne explici mai clar această teză? Și de ce mulți nu sunt pregătiți să accepte această legătură între o decizie monetară tehnică și dispariția conștiinței de apartenență la un grup social?

Nu e teza centrală a cărții, e doar ideea principală a primului eseu. Sunt mai multe idei în cartea mea care sper să pună pe gânduri, iar asta e doar una dintre ele. Ideea că „revoluția e aproape, dar realitatea ne joacă mereu o festă” nu e nouă, ba dimpotrivă, e foarte veche, și de-a lungul timpului o grămadă de teoreticieni provenind dinspre stânga au încercat să explice de ce totuși capitalismul rezistă.

A fost mai întâi generația socialiștilor care au crezut că de vină e imperialismul, apoi Gramsci cu explicațiile legate de hegemonia culturală, apoi s-a dat vina pe „omul unidimensional” și tot așa. Într-un fel, explicația mea vine din aceeași tradiție, dar nu vreau să sune ca o scuză: după 1971 capitalismul a descoperit acest izvor al abundenței numit tiparnița de bani, și mecanismul petrodolarului prin care hegemonul poate tipări bani fără a genera instant inflație (cum se întâmpla în România anilor 1990, sau în Zimbabwe), ci doar încetul cu încetul, după ce banii sunt reciclați pe plan internațional. Mecanismul a fost explicat încă din anii 1970 de Michael Hudson în celebra sa lucrare, Superimperialism.

Iată cum sună el, pe scurt: să zicem că SUA are nevoie de 100 de dolari pentru cheltuielile curente. Germania, care produce mașini și unelte, tocmai a vândut Statelor Unite un Audi și a încasat 100 de dolari. SUA îi cere Germaniei cei 100 de dolari cu promisiunea că îi va înapoia cu o oarecare dobândă peste un an, să zicem 100 + 5 dolari dobândă. Germania îi oferă cei 100 de dolari. Peste un an, SUA strânge din taxe cei 100 de dolari care au circulat prin economia sa, și pur și simplu tipărește 5 dolari dobândă pe care îi dă Germaniei. America e fericită, Germania e fericită. Totuși, esența tranzacției constă în faptul că Germania a vândut un Audi făcut din tablă, oțel și cauciuc, adică materii prime concrete, și a luat înapoi niște hârtii.

După aceea, ciclul se reia: 105 dolari devin 110, 110 devin 120 ș.a.m.d. Asta e, simplificată, esența „superimperialismului” de care vorbește Michael Hudson. Bineînțeles, lucrurile sunt mult mai complicate: banii-hârtie finanțează nu doar cheltuielile curente ale hegemonului, ci și cererea de petrol mondială, războaie, baze militare, expansiune comercială, preluări ostile de active, propagandă și PR prin intermediul think-tank-urilor și ONG-urilor „prietene” etc., și mai ales liniște socială acasă, dar în esență în sistemul monetar actual hegemonul și sateliții săi beneficiază de o abundență de bani cvasi-infinită.

Iar unul dintre efectele colaterale ale acestei abundențe a fost acela că investitorii au fost stimulați să-și externalizeze capacitățile de producție în țări mai sărăcuțe, dar cu mare foame de „investiții”, ceea ce a făcut ca marile platforme industriale să dispară cam de peste tot, economia să se terțializeze – adică de la o economie de producție concretă de bunuri tangibile s-a trecut la o economie „de servicii”, de multe ori serviciile astea fiind unul mai inutil și mai stupid decât altul – și terțializarea a adus cu sine un soi de lume hobbesiană de tip homo homini lupus, a cărei evoluție supremă pare a fi azi această gig economy în care orice participant e un mic atom economic care se zbate să obțină o comandă împotriva zbaterii altor atomi economici. Și încă, viziunea mea din carte nu e completă: mă tem că robotizarea și, mai ales, expansiunea AI-ului vor face ca lucrurile să evolueze și mai rău în direcția atomizării. În aceste condiții, dacă toți suntem inamicii tuturor, de unde să mai găsim resursele pentru o conștiință comună, implicit pentru o luptă de clasă comună?... Pur și simplu nu cred că se mai poate.

3. Descrii „efectul Cantillon” ca pe un mecanism prin care inflația îi avantajează pe cei mai apropiați de „tiparniță” — bănci, instituții financiare — în dauna consumatorilor obișnuiți. Cum ai explica fenomenul acesta cuiva care se întreabă sincer „de ce mi se pare că muncesc tot mai mult și îmi permit tot mai puțin"?

Nici nu cred că e prea complicat, că deja avem experiența anilor 1990 și experiența inflației de după pandemie. În principiu, „efectul Cantillon”, care e cunoscut de economiști de câteva secole, zice că distanța în timp dintre apariția unității monetare și punerea ei în circulație și recirculație determină cantitatea de bogăție care se poate achiziționa cu acea unitate monetară. De exemplu, entitățile care emit bani – în esență, sistemul bancar – sunt și cele care beneficiază cel mai mult de valoarea lor scriptică și pot achiziționa activele vizate la prețul cel mai favorabil. Dar pe măsură ce banii încep să circule în societate și ajung și în buzunarul omului simplu, deja inflația a ajuns să se manifeste, astfel încât omul simplu nu mai beneficiază de aceeași valoare scriptică de care au beneficiat cei care i-au tipărit. Bineînțeles, între bancă și omul simplu sunt o mulțime de intermediari care, cu cât se află mai aproape de momentul punerii în circulație a unității monetare, cu atât beneficiază mai mult.

Să ne gândim, de exemplu, la piața imobiliară. Banca pune prima banii în circulație și beneficiază cel mai mult de pe urma lor. Să zicem că oferă un credit de investiție unui constructor. Banca își permite să ceară o dobândă (=cost al banilor) extrem de profitabilă. Constructorul ia banii și investește repede în terenuri, materiale de construcții etc. Ca să construiască. Cei care vând terenuri și materiale de construcții se prind că sunt bani în piață și măresc prețurile, dar deja și-au vândut constructorului marfa inițială la un preț mai mic. Fac cu toții profit, deși mai puțin decât banca. În sfârșit, vine și nea Ilie, inginer, care vrea să-și cumpere gresie ca să-și renoveze baia. El și-a făcut deja niște planuri, un buget. Dar nea Ilie își ia salariul la finalul lunii și când se duce la magazin, ce să vezi? Salariul lui nu mai e suficient pentru ceea ce dorea. Fiindcă prețul gresiei, între timp, a crescut. Economia a crescut, băncile raportează profituri maxime, comercianții sunt bucuroși, doar nea Ilie – care e ultimul în ordinea circulației banilor – nu prea e mulțumit...

Ideea e că, dacă arunci în piață o sumă de bani, beneficiile acelei sume nu se vor împărți în mod egal la toți. Cei mai privilegiați vor fi întotdeauna cei care „aruncă” efectiv banii în piață și cei mai fraieri cei care se află la capătul ciclului lor de circulație. Cum zice românul: „Cine-mparte parte-și face”. Ce e sigur e că oamenii simpli (salariații, pensionarii, IMM-urile, microîntreprinderile etc.) vor fi 100% afectați de inflație, în timp ce băncile și prietenii lor – în general sectorul economic pe care Michael Hudson îl denumește FIRE, de la finance, insurance, real estate – vor prospera peste măsură. Însă teoretic, pe hârtie, toți vom avea acces la acei bani, și dacă te plângi că nu prea e cinstit ce se întâmplă, că tu ești cam ultimul din coadă, ți se aruncă în față: „Da’ ce te plângi?... da’ ce, ești comunist?...” sau, mai nou: „Da’ ce, vrei să vină rușii?...” Chestii de-astea.

4. Susții că stânga clasică a murit, dar nu din cauza înfrângerii, ci din cauza... victoriei capitalismului prin credit și consum. Această victorie este definitivă sau ea are un timp de expirare?

În principiu, sistemul actual nu poate supraviețui la infinit, la fel cum nu au supraviețuit imperialismul clasic (s-a întâmplat decolonizarea) sau așa-zisa „hegemonie culturală” (mă rog, la noi „dreapta” e la putere prin universități, dar în Occident chiar nu e așa). Cel mai simplu indicator e inflația care ajunge nesustenabilă: chiar dacă tiparnița nu creează direct hiperinflație din cauză că banii sunt reciclați mai întâi internațional, hiperinflația e vizibilă cu ochiul liber dacă te uiți dintr-o perspectivă de timp mai mare (dau exemple în carte). Și la un moment dat sistemul începe să crape, să dea rateuri.

Locuințele, de exemplu, devin prea scumpe, oamenii nu mai întemeiază familii, nu mai fac copii (au început deja să apară studii în acest sens, care arată clar legătura între inaccesibilitatea locuințelor și criza demografică), societatea se prăbușește. E clar că tot ceea ce se întâmplă azi, cu toate discuțiile despre de-dolarizare, despre lume multipolară, arată că trăim un final de epocă, o schimbare de paradigmă. Totuși, asta nu înseamnă că ne apropiem de moartea capitalismului. Sincer, cred că tehnologia blockchain (viitoarele monede CBDC), robotizarea și AI-ul vor aduce debușeele necesare pentru un nou ciclu al capitalismului. Pur și simplu „stânga” și „dreapta” au devenit două etichete irelevante în raport cu noul capitalism care se conturează la orizont. Așa cum am zis în altă parte, „gândirea câmpului politic în jurul unei dihotomii fundamentale nu e ceva nou. Pe timpul republicii romane existau, ca facțiuni opuse, optimates și populares. În Italia medievală existau guelfii și ghibelinii. În Anglia modernă erau bine-cunoscute conflictele dintre Whig și Tories. SUA s-au născut în tensiunea dintre federaliști și anti-federaliști.” Firește, acum e absurd să mai gândim câmpul politic cu asemenea terminologii, cu guelfi și ghibelini sau optimates și populares. Dar la fel va fi și cu „stânga” și „dreapta”. La un moment dat vom vedea că sunt concepte de secol XX care nu se mai pot aplica la realitățile de secol XXI.

Îți dau un singur exemplu: teoria legată de formarea plusvalorii prin muncă (teoria clasică marxistă). Ideea aceasta a stat la baza a vreo sută de ani de lupte sociale, fără ca lumea să înțeleagă că deja în a doua jumătate a secolului XX lucrurile s-au schimbat fundamental. Astăzi, de exemplu, e mult mai important să deții un brand puternic, nu să exploatezi mii de angajați. O firmă precum Nike obține grosul plusvalorii din brand, nu din faptul că lucrează niște nefericiți în sweatshops prin Asia. Sigur, și asta e important, că una e să plătești un muncitor în Bangladesh cu 1 dolar pe oră, și alta e să-l plătești pe un muncitor american cu 15 dolari pe oră, dar când tragi linie și aduni, și vezi cu cât se vinde o pereche de Nike, îți dai seama că de fapt extracția brută de plusvaloare din muncă mai înseamnă astăzi doar un mizilic comparativ cu cât valorează brandul. În alte domenii oamenii au fost înlocuiți cu roboți. Pe cine mai exploatează producătorii? Pe roboți? Nu. Dar ei își scot plusvaloarea din brand.

Asta înseamnă că teoria marxistă clasică e greșită? Nu, doar că e valabilă într-un sistem de referință de secol XIX și e rizibil să mai încerci să înțelegi realitatea socială de azi prin ochelarii de secol XIX. Cum îmi place mie să zic, teoria marxistă are același rol în critica socială pe care îl are fizica newtoniană în fizică. Teoria newtoniană e încă relevantă, dar într-un sistem de referință închis, mai precis în lumea noastră. În fizică, atunci când înțelegi ce înseamnă viteza luminii sau energia cuantică, îți dai seama că fizica newtoniană nu mai funcționează. La fel și aici. Exploatarea brută a forței de muncă rămâne, desigur, principala formă de extracție de plusvaloare acolo unde nu există brand și alte modalități moderne de a extrage mai eficient plusvaloare (rentă, stat captiv etc.). Dar astăzi e o formă marginală de creare a profitului, în general în zona IMM-urilor și a economiei gig, unde exploatarea înseamnă, nu în ultimul rând, și auto-exploatarea la sânge a patronatului, despre care nu prea vorbește nimeni, deși este o realitate. Grosul profitului din zonele care contează – de exemplu, ceea ce numim „multinaționale” – se formează cu totul și cu totul altfel. Oamenii inimoși văd că e ceva în neregulă, dar sistemul e de așa natură încât îi pune să piardă vremea studiind teorii de pe vremea lui Pazvante Chiorul și discutând despre nimic. Mie mi se pare mult mai important ca tinerii și cercetătorii să înțeleagă astăzi capitalismul pornind de la autori precum Naomi Klein, Thomas Piketty sau Michael Hudson, ca să dau doar câteva exemple (nu exhaustive, și sunt sigur că lista e deschisă și poate fi completată cu multe nume pe care eu nu le cunosc).

5. Cartea operează o distincție importantă între „egalitarism” — pe care îl respingi ca reducere caricaturală a stângii — și lupta împotriva privilegiilor, pe care o consideri esența autentică a gândirii de stânga. Care este riscul ca și această nouă formulă să fie cooptată și golită de sens, la fel cum s-a întâmplat cu socialismul?

Reducerea caricaturală a stângii la ideea de egalitarism, la dorința de egalitate cu orice preț, e „omul de paie” al propagandei de dreapta dintotdeauna. E convenabilă deoarece, trebuie să recunoaștem, o grămadă de regimuri totalitare așa-zis „comuniste” din secolul XX au redus omul la un iluzoriu pat al lui Procust, dând apă la moară criticilor. De aceea am încercat într-unul din texte să merg la rădăcina acestei dihotomii, stânga-dreapta, adică tocmai la Revoluția Franceză. Ideea de bază, pe care eu personal consider că trebuie să o apărăm indiferent de ce parte a simpatiilor politice ne situăm, e că o societate e cu atât mai corectă pentru toți membrii săi cu cât elimină „culoarele scurte” pe care aleargă unii, în timp ce alții sunt împinși să alerge numai pe culoarele mai lungi, exterioare. În atletism avem imaginea curselor de fond și semifond, în care alergătorii de pe culoarele exterioare pornesc cu un mic avantaj, tocmai ca să poată compensa faptul că alergătorii de pe culoarele interioare au de parcurs o distanță mai mică. Cam asta trebuie să facem și în viața reală și cam pentru asta ar trebui să militeze, zic eu, cei care se consideră de stânga: nu să fim cu toții niște roboței uniformizați.

Cât despre riscul ca formula asta (pe care eu o propuneam în urmă cu mulți ani unui mic partid socialist în care am activat câțiva ani) să fie deturnată, el nu doar că e real, dar îl vedem sub ochii noștri. Această formulă e deja deturnată de un partid precum USR-ul care, profitând de inexistența totală a vreunui partid autentic de stânga, a preluat el discursul despre „lupta împotriva privilegiilor” și la adăpostul său momește fel de fel de naivi să sprijine cele mai sălbatice politici neoliberale. Politici de multe ori de-a dreptul extremiste, în sensul „locului geometric” pe care îl propun în figura de la pagina 40. În timp ce ei profită de nevoia acestui discurs, stânga românească pierde vremea despicând firul în patru cu fel de fel de chestiuni inutile.

6. Citești anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 ca pe un semn al crizei care marchează finalul unui ciclu istoric de aproximativ 40 de ani. Dar nu riști să transformi istoria într-o profeție auto-împlinită — orice criză mare putând fi „potrivită” în schema ciclică?

În principiu, nu, fiindcă sursele mele de inspirație au fost Spengler – pe care recunosc că nu l-am mai citit pe larg din facultate, atunci când a apărut cartea lui în limba română, dar în mare încă mai știu ce zice, că nu m-am sclerozat cu totul –, Kondratiev, pe care îl cunosc doar indirect, fiindcă nu știu rusește, dar există o literatură bogată despre el, și George Friedman de la Stratfor, tradus recent în limba română cu o carte pe care o citez și eu. Ei toți își bazează asumpțiile pe niște scheme destul de riguroase, ceea ce am încercat să văd și eu dacă se poate decela în cazul României. Și e ciudat că există aceste periodicități care se repetă mereu: cam o dată la 40-45 de ani ceva se „rupe” între ceea ce am numit „vectorul de suprafață” – în esență, poziția elitei dominante de aici – și ceea ce am numit „vectorul de fundal” – adică pe scurt, ca să mă exprim plastic, felul în care ține morțiș să se învârtă planeta în ciuda a ceea ce vor elitele noastre. De aici o ruptură care apare periodic, cam la 35 de ani de la deschiderea unui nou ciclu, și care obligatoriu se „rezolvă” după câțiva ani prin capitularea elitelor.

În cazul nostru, momentul decembrie 2024 a însemnat în mod evident falimentul complet al întregii construcții instituționale de după 1989, fiindcă, dacă ajungi să anulezi alegeri doar fiindcă te temi de posibilul acces la putere al unui om care nu-ți inspiră încredere, înseamnă că tu, în esență, recunoști deschis că instituțiile pe care le-ai construit nu funcționează, că nu ar putea bloca bazaconiile unui „pirat politic” care ar prelua manșa avionului în care ne aflăm cu toții, deci... că sunt proaste! Rezultă că trebuie să regândim tot ce am făcut în acești ultimi 35-36 de ani – adică să deschidem un nou ciclu – dar regândirea propriu-zisă probabil va veni abia peste câțiva ani buni de acum încolo, abia după ce elita de azi va capitula în fața evidenței: avem de regândit în întregime felul în care funcționează această țară.

7. Eseul despre România neo-feudală post-decembristă este, poate, cel mai acid din volum. Care sunt trăsăturile centrale ale acestei neoiobăgii postdecembriste?

Dacă te referi la ultima parte a eseului despre „Ciclurile de 40 de ani...”, atunci observăm cu ochiul liber că principala caracteristică e aceea că avem de-a face cu o elită care guvernează iresponsabil, total ruptă de populație și fără să dea socoteală nimănui. Ei și-au creat propriul joc politic, ei propun candidații, ei își scot simpatizanții la vot, cum se zice: „ei centrează, ei dau cu capul” și, mai nou, când ceva nu le convine, anulează alegerile. Când e de scos țara din criză, ea e scoasă pe spinarea omului simplu, când e de răspuns cerințelor din ce în ce mai aberante venite de la diversele centre de putere internaționale, se răspunde tot pe spinarea omului simplu. Sincer, nu e doar neo-feudalism: e un neo-fanariotism în toată regula, pentru că esența sistemului e exportul brut de bogăție din țară și îmbogățirea elitelor conducătoare de pe spinarea populației, prin intermediul unei pături de politicieni cvasi-fanarioți care se rotesc la putere, ei între ei, neavând frică decât față de diverșii politicieni, mai importanți decât ei, de la centrele de putere din străinătate, adică Bruxelles, Washington și, mai nou, Kiev.

De aici rezultă și celelalte caracteristici, de exemplu faptul că nouă ne lipsesc permanent banii pentru locuințe sociale (concept care a dispărut total din administrația românească), educație, sănătate, sport de masă, cultură, ceea ce diminuează enorm calitatea vieții și bucuria de a trăi în această țară. Norocul politicianului român e că există granițele acestea cu Uniunea Europeană, ceea ce încurajează emigrația, dar având în vedere că și acolo încep să fie mari probleme economice, mă tem că emigrația nu va mai funcționa multă vreme ca debușeu.

Totodată, pentru a-și conserva puterea, vedem cum acest stat neo-fanariot investește din ce în ce mai mult puținele resurse de care dispune în sistemele de forță (SRI-ul, de exemplu, are cel mai mare buget la nivel european, fiind comparabil, prin banii de care dispune, cu cele mai mari companii din economie), în militarizare și, desigur, în sistemul de Justiție, singurul care îi poate scăpa de pușcărie pe vinovați. E de înțeles ceea ce fac ei: în fond, e normal să se comporte așa, fiindcă vor să-și asigure protecția.

8. Spui că emigrarea a peste 5 milioane de români este echivalentul moral al unor crime politice — comparație provocatoare. Dar emigrația nu este și o formă de rezistență individuală rațională față de un sistem care nu funcționează? Unde e limita dintre vina sistemului și responsabilitatea individuală?

Spre deosebire de mulți inși care citează fără să citească, eu am un obicei „prost”, și anume am obiceiul să citesc înainte să citez. Și așa am ajuns să citesc cele două „cărămizi” apărute sub titulatura de Cartea neagră a comunismului sub îndrumarea istoricului francez Stephane Courtois. Le-am citit înainte să apară în românește, am ediția franceză. Și acolo m-a frapat o chestie, pe care am și zis-o într-o notă din carte: la capitolul despre Cuba era trecută ca și „crimă” decizia lui Fidel Castro de a lăsa cubanezii nemulțumiți să se urce în bărci și s-o șteargă din țară (de fapt au fost mai multe decizii de acest fel). Cu alte cuvinte, nu îi asasina, nu îi otrăvea, nu îi împușca: pur și simplu viața nemulțumiților devenea atât de proastă, încât aceștia erau izgoniți din țara lor. Și când am citit eu Cartea neagră..., deja emigrația de masă începuse, erau cozile acelea la ambasada Italiei, cu oamenii care dormeau pe trotuare, dar în anii 1990 oricum se emigrase deja masiv, în general pe filieră oficială, mai ales spre Canada, sau clandestin, sau pe diverse filiere mai mult sau mai puțin legale. Și mi-am pus întrebarea: „Păi stai așa, de ce cubanezilor, dacă însuși guvernul lor le creează niște condiții de 2 lei, le zicem că sunt persecutați, zicem că ăla e regim criminal, în schimb la noi, dacă guvernul face același lucru și efectiv bagă în foame sute de mii de oameni, zicem că e chestie de... libertate? Păi uite că și cubanezii au genul ăsta de libertate: Fidel le dă voie să se urce în prima barcă și s-o șteargă de acolo, nu ține pe nimeni cu forța.”

Acestea fiind zise, eu n-am cunoscut pe nimeni bucuros că e obligat să plece din țara sa ca să poată supraviețui în condiții decente. Sigur, există azi acești influenceri de travelling care călătoresc peste tot, există o certă mobilitate a forței de muncă, mai ales în cadrul unificat european, e normal să te duci la un job mai bun dacă ai o ofertă mai bună. Dar știi ce îmi spune mie că oamenii de fapt ar vrea să se întoarcă? Numărul imens de case goale pe care și le-au construit aici. Hai să fim serioși, majoritatea nu au plecat „cu contract”, nu toți au fost, să zicem, medici care au plecat să profeseze medicina în condiții mai bune. Majoritatea au plecat de foame, cum se zice: „la noroc”, și s-au recalificat sau s-au calificat profesional pe acolo, în funcție de oportunitățile de moment. Cred că avem toți în familie exemple relevante, nu? Am un client care vinde o anumită marfă, să-i zicem „de lux” (nu vreau să-i fac reclamă, așa că nu voi spune ce vinde, dar ție ți-am zis în privat): unii dintre cei mai importanți cumpărători ai săi sunt emigranții care îi cumpără marfa ca să și-o afișeze în sufrageriile goale ale noilor lor case construite aici. Primește telefoane din Franța, din Italia, „domn’e am văzut că vindeți așa și pe dincolo, vreau și eu... se poate să mi-o livrați la vară, în perioada cutare, când vin acasă?”... Casele alea goale, de care sunt pline comunele și satele de pe la noi, sunt cea mai tristă mărturie că majoritatea românilor, de fapt, nu și-au dorit să emigreze definitiv, ci au fost forțați să o facă, visând mereu la reîntoarcere. Sau apartamentele goale din marile orașe.

Dacă te uiți în orice bloc din București, vezi minim 10-15% apartamente goale. Unde-i proprietarul? „E plecat”. Păi și de ce nu-l vinde? „Ei... poate se reîntoarce cândva.” Așa că nu știu ce să zic legat de responsabilitate: oamenii s-au adaptat și ei cum au putut. Întrebarea e: de ce nu s-a făcut nimic pentru a li se da o nouă șansă aici?... Sau dacă s-a făcut, de ce programele și banii au fost cheltuiți fără cap? Mi-aduc aminte că în 1999-2000, când lucram la Ministerul Culturii, pe zona de educația adulților, se închideau la greu minele din Valea Jiului și guvernul a pornit un program de reconversie, ceva legat de antreprenoriat și cursuri de calculatoare, că începuseră să fie la modă. Din miile alea de disponibilizați, li s-au înscris fix 2 (doi) oameni. Nimeni nu s-a întrebat: „Mă, poate trebuie să le oferim altceva, să facem altceva, ăștia-s oameni care toată viața au dat cu târnăcopul, poate ar trebui să facem altceva cu ei, nu pagini web.” Nu s-a putut, asta e, hai salut, la revedere. Fix ca la Fidel Castro: „Nu-ți place? Du-te!”... Și oamenii s-au dus, că doar nu mai erau să stea în niște orașe moarte. Sigur că a fost și vorba de rezistență individuală a fiecăruia. Dar a fost și o crimă, pe care o ascundem cu nesimțire sub numele pompos de „libertate”, în timp ce le-o reproșăm altora.

9. Critica ta la adresa libertarianismului este substanțială, dar cam orice formă de stânga post-ideologică pe care o propui s-ar lovi de același contraargument: cine și cum decide care „privilegii” sunt legitime și care nu? Nu intrăm din nou în capcana unui arbitru — statul — care e tot „prost manager”?

Nu, și fix asta explic în textul care atacă problema statului „ca prost manager”: dacă vom accepta chiar și parțial această idee, atunci trebuie să o acceptăm de tot, adică să desființăm statul de tot, ceea ce ar fi, pur și simplu, absurd. Libertarianismul este, ca și marxismul clasic, o doctrină total depășită care nu mai poate face față noilor condiții științifice și tehnologice ale secolului XXI. Dacă ne reîntoarcem la metafora cu culoarele de alergare, chiar nu cred că e inginerie genetică să observi că un alergător beneficiază de un culoar mai scurt, și pe un adversar de-al său îl așezi pe un culoar mai lung. Nu e nevoie de hiperinteligență pentru asta, e nevoie doar de oameni omenoși în funcțiile publice și de bun simț ca fundament al deciziei în interes public.

10. Postfața semnată de Leonid Dragomir observă că, prin nostalgia față de „omul-comunitate”, te dovedești mai degrabă un conservator decât un progresist. Te recunoști în această etichetă? Ce înseamnă astăzi să fii „de stânga” și totodată „conservator”?

Odată cu vârsta te așezi altfel. Dacă mai treci și prin niște probleme – în 2024 eu era să mor, și în timp ce era să mor eu, era să moară și nevastă-mea, dar separat de mine, adică am fost amândoi grav bolnavi în mod independent și era să murim separat, fiecare pe patul lui de spital, din spitale diferite – anumite chestii ajung să ți se pară, pur și simplu, futile. Și îți dai seama că bătrânii aveau și ei dreptatea lor când insistau pe anumite credințe, pe anumite valori.

Personal, și mai ales după pandemie – în care înhămarea tuturor forțelor așa-zis „de stânga” la absolut toate narativele oficiale mi-a lăsat un gust amar – am încetat să mă mai consider de vreo culoare politică. Pandemia a funcționat cumva, și nu doar la noi, ci la nivel mondial, așa cum a funcționat declanșarea Primului Război Mondial, care a separat definitiv socialiștii în „reformiști”, adică duplicitari, domesticiți, servili sistemului, și „revoluționari”. La fel și acum. Pur și simplu pandemia a separat apele: de o parte oamenii (fie ei vaccinați sau nu, că nu la problema vaccinării mă refer, ci la terorizarea programată și constantă a aproapelui), de o parte rinocerii. Când îi vezi pe toți – de stânga, de dreapta, ecologiști, progresiști... - încolonându-se la remorca unor narative cel puțin ciudate, ca să nu zic mai mult, care nu au putut fi susținute decât prin mituirea grosolană a mass-mediei și prin scoaterea mitralierelor pe străzi, efectiv nu mai poți fi parte din acest spectacol.

Așa că azi nici măcar „de centru” nu mă consider. Mă consider în primul rând un om, și atât (în acest sens, fac trimitere din nou la figura de la pagina 40 și discuția subsecventă de acolo). Și am aflat între timp că poți găsi oameni oriunde, indiferent de culoarea politică a partidului din care fac parte. Eu am și prieteni pesediști, și peneliști, mai nou și auriști. De socialiști și comuniști nici nu mai e cazul să amintim! Ca om ajuns la o anumită vârstă mă simt înclinat mai degrabă spre un conservatorism valoric reținut, dar orientat spre acțiune socială concretă, nu de fațadă (adică nu simplă operă de caritate pe care o bifăm de câteva ori pe an ca să ne gonflăm egoul), decât spre un „progresism” entuziast care vrea să spargă cu un baros toate limitele, văzând după aia ce-o fi să fie. În orice caz, așa cum zic și undeva în carte, noi nu am rezolvat în totalitate problemele sociale la care visau socialiștii secolului XIX, și deja suntem asaltați cu fel de fel de aiureli mic-burgheze cu care efectiv eu nu pot rezona. Avem copii care cresc fără părinți, avem bătrâni care caută prin gunoaie sau cerșesc la colț de stradă după o viață de muncă, și pe noi ne arde grija de niște adulți răsfățați care practică nu știu ce fetișuri sexuale. E strigător la cer și generațiile viitoare ne vor judeca.