Discutam cu Anatolie Coșciug: cercetător în domeniul social și expert în migrație, care studiază modul în care oamenii se deplasează între țări și mi-am amintit de un text mai vechi (aici interviul).

În timpul lor liber, zeci și zeci de migranți din Asia își lasă motoretele pe care au cutii Glovo, cu ajutorul cărora livrează mâncarea, și se strâng în Parcul Natural Văcărești ca să joace cricket.

„Delta din Sudul Bucureștiului”, așa cum se mai numește Parcul Natural Văcărești, este martorul unui joc straniu. Scena se repetă week-end de week-end. Fotograful Cristian Vasile a documentat aici cum mai mulți tineri aleargă cu ceva ”bâte” în mâini după o minge. Nu e baseball ca în filmele americane – e altceva. Jocul se numeșe cricket.

Cricket-ul este un sport de echipă foarte popular în Regatul Unit și în țările Commonwealth-ului, fostele colonii britanice

Descris simplist, pentru cricket e nevoie de un teren sau maidan, echipe și echipament simplu: minge de cricket, (2) bâte de cricket, (2) porți/wicket-uri, mănuși de protecție, cască de protecție.

Tinerii de pe maidanul Parcului Văcărești au bâte, ceva porți improvizate, au minge și echipe dar fără căști de protecție. Cine sunt acești oameni care joacă cricket într-un București care nu a mai văzut așa ceva?

Locul însuși nu a existat recunoscut oficial, ca arie naturală protejată, până acum câțiva ani, când vegetația a luat în posesie fundul unui mare lac de acumulare, la doar o stație de metrou și 20 de minute pe jos de la Piața Unirii, unul dintre ”punctele zero” ale orașului.

La intrarea în parc, jucătorii lasă parcată o „turmă” de scutere iar pe jos, la intrarea pe maidan, poți vedea multe lăzi-cutii Glovo. Glovo, știe toată lumea, este un ”serviciu de curierat la cerere care achiziționează, ridică și livrează produse comandate prin aplicația sa mobilă.” O muncă deloc ușoară.

Cei ce joacă sunt nimeni alții decât muncitorii migranți din țările Asiei 

Apariția cricket-ului ca joc în spațiul public deschis nu este o întâmplare: mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. Acești oameni nu sunt invizibili: ei vin la noi alungați de acasă de crizele economice sau sărăcie pentru a presta munci.

De obicei, migranții iau cele mai grele și cele mai prost plătite, pe care aici nimeni nu mai vrea să le mai facă. De ce? Pentru că și cetățenii noștri „joacă cricket” pe alte meleaguri: fenomenul migrației economice ne este mai mult decât familiar.

Pe muncitorii migrați îi vezi peste tot: la cozile de la hipermarketuri la amiază sau seara, în metrou, în hoteluri, la debarasare prin restaurante, pe șantiere și prin oraș pierduți căutând blocul pentru a ne aduce de mâncare.

Ceea ce acum câțiva ani era o raritate, acum devine regulă. Și iată că trăim și noi ce au trăit ai noștri afară: meseriile încep să se „etnicizeze. Instalatorul devine „polonez”, muncitorul din construcții „român” iar badanta „româncă”.

La noi, oamenii din livrare devin „asiatici”. Ce spune asta? 

Cu timpul însă acești oameni veniți din țările Asiei – așa cum noi plecăm în masă în țările occidentale mai bogate – vor deveni o normalitate.

Câți muncitori străini sunt la noi?

În 2017, România a avut o cotă de 3.000 de permise pe an pentru lucrătorii non-UE. Această cotă a crescut la 100.000 până anul trecut, dar multe dintre ele au fost ocupate cu reînnoiri de către lucrătorii aflați deja în țară.

La sfârșitul anului 2022, în țară erau 113.520 de cetățeni non-UE, o creștere de 110% în cinci ani. De asemenea, existau 54.765 de cetățeni UE, 113.000 de refugiați ucraineni și aproximativ 200.000 de imigranți din Moldova vecină (majoritatea au cetățenie română). 

Cauzele sunt multiple dar e clar faptul că cetățenii români plecă încă în masă – a două țară după Siria care e în război civil – din cauza salarizării slabe: ținerea salarizării foarte jos și folosirea propriei populații ca forță de muncă ieftină gonește în masă lumea în cele patru zări.

Plecarea în masă a forței de muncă locale creează un gol imens pe sectoare întregi. Și atunci aceste locuri goale sunt luate de o migrațiune din zonele și mai sărace.

Cât câștigă ei aici? Un reportaj din Libertatea - Cât câștigă zecile de mii de migranți economici din Asia care muncesc în România – susține că majoritatea migranților economici din Asia muncesc în România în sectorul construcțiilor și în servicii pe un salariu mediu de 572 de dolari (2.712 lei), și că în primele 10 luni ale anului 2022 au fost emise 78.635 de avize de angajare pentru cetățeni din țări non-UE, arată date de la Inspectoratul General pentru Imigrări.

Acești muncitori imigranți încep să fie peste tot, să facă munci în mai toate sectoarele. Dar ei nu pot fi invizibili și în afara muncii. Ei vin cu familia sau comunitatea lor, cu tradițiile lor, cu religia, limba și cultura lor. Ei vor deveni parte a societății noastre.

CINE SUNT OAMENII CARE NE ADUC MÂNCAREA? 

Am discutat recent cu Anatolie Coșciug: om de știință, cercetător în domeniul social și expert în migrație, care studiază modul în care oamenii se deplasează între țări, cum acest fenomen afectează societățile și cum migranții se implică economic și politic. (integral aici)

Câți sunt, de unde vin? Și de ce statul pare surprins de propriile statistici?

Conform datelor Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI, 2025), la 31 august 2025, România avea 210.250 de cetățeni străini cu permis de ședere valabil, dintre care 136.334 aveau permis în scop de angajare. Primele zece țări de origine sunt: Nepal (45.802), Sri Lanka (22.559), Turcia (18.150), Republica Moldova (15.714), India (12.995), Bangladesh (8.449), China (8.272), Siria (7.222), Egipt (5.471) și Pakistan (4.522). Aproximativ 64% din totalul permiselor sunt emise în scop de muncă, o proporție unică în UE.

Statul pare „surprins" nu pentru că datele nu există, ci pentru că expansiunea a fost extrem de rapidă: eliberarea avizelor de muncă a crescut de la mai puțin de 2.000 pe an în 2014-2016 la 100.000 în 2024 (OECD, 2025). Capacitatea instituțională nu a ținut pasul cu această accelerare. Sistemele informatice nu sunt interoperabile (un lucrător poate plăti contribuții la CNAS fără să apară în baza de date a casei de asigurări timp de luni de zile), procedurile rămân secvențiale și neuniforme între județe, iar coordonarea interinstituțională este fragmentată. Nu este o surpriză în sens propriu, ci o inadecvare a infrastructurii administrative la viteza fenomenului.

Angajatorii caută muncitori din Nepal și Bangladesh pentru că sunt buni, sau pentru că acceptă condiții pe care un român le-ar refuza?

Răspunsul onest, fundamentat pe datele calitative din focus-grupurile CES, este: ambele, dar în proporții diferite în funcție de sector. Angajatorii apreciază explicit stabilitatea și seriozitatea lucrătorilor din Asia de Sud. Un recrutor participanți la studiu a afirmat că migranții din Nepal și Sri Lanka sunt „cei mai stabili și integrați". Din perspectiva angajatorilor, grupurile de lucrători care încep activitatea simultan asigură predictibilitate și reduc costurile de recrutare recurentă. De asemenea, 99% dintre companiile care au angajat lucrători străini au raportat creșteri ale cifrei de afaceri.

În același timp, concentrarea masivă a acestor lucrători în sectoare slab plătite, cu intensitate ridicată a muncii fizice (construcții cu 41.518 angajați non-UE, HoReCa cu 28.559), indică faptul că aceste posturi sunt cele pe care lucrătorii români le-au abandonat în favoarea piețelor vest-europene. Ponderea lucrătorilor non-UE în HoReCa a ajuns la 13% din totalul salariaților sectorului, cea mai mare dependență sectorială din România. Aceasta nu este o particularitate locală: datele internaționale (Statista, 2024) arată că majoritatea lucrătorilor migranți la nivel global sunt angajați în servicii și industrie, ocupând pozițiile pe care forța de muncă autohtonă le evită. Diferența este că, în Europa de Vest, acest proces s-a desfășurat pe parcursul a decenii, cu infrastructură de integrare construită treptat, pe când în România s-a comprimat în mai puțin de cinci ani.

Cine este, concret, acest om? Ce lasă în urmă și ce găsește aici?

Profilul socio-demografic este relativ omogen: 75% bărbați, 93% în intervalul de vârstă 18-64 de ani, 50% în grupa 18-34 de ani (IGI, 2025). Este o migrație predominant masculină, de vârstă activă, orientată exclusiv economic. Spre deosebire de valurile tradiționale de migrație, nu există legături istorice, culturale sau diplomatice între România și Nepal, Sri Lanka sau Bangladesh. Nu există comunități deja stabilite, nu există acorduri bilaterale extinse, nu există atașați pentru muncă.

Ce lasă în urmă: în primul rând, datorii. Angajatorii din focus grupuri au raportat că lucrătorii plătesc taxe de recrutare între 3.000 și 8.000 de dolari (în scădere față de 2019), contractand împrumuturi în țările de origine. „Au un an de zile din momentul în care sosesc în România pentru a returna banii acasă" (angajator, CES 2025). Această îndatorare la origine funcționează ca mecanism de constrângere: acceptarea orelor suplimentare, a posturilor sub calificate, a condițiilor de cazare improprii.

Ce găsește aici: un salariu minim superior celui din țara de origine, un cadru perceput ca mai sigur decât alternativele din Golf (unde salariile sunt mai mari, dar drepturile lucrătorilor sunt mai precare), și dimensiunea simbolică a apartenenței la spațiul UE. România oferă perspectiva unei mobilități viitoare în UE, accesul la drepturi mai solide și sentimentul unei protecții sociale reale, chiar dacă nivelurile salariale sunt mai reduse decât în statele concurente din Golf.

Acești oameni care muncesc enorm făcând munci dificile joacă cricket pe maidanul sălbatic al Parcului Văcărești, un loc născut recent, pentru o lume care abia se naște. Ca o metaforă a realității.