Ciobanii nu mai există. De la regimul hibrid pastoral-intensiv, la cel industrial-intensiv | Interviu cu antropologii Răzvan Papasima și Alexandru Iorga

Vasile Ernu întreabă: antropologii Răzvan Papasima și Alexandru Iorga - răspund

În timp ce mii de ciobani protestează în fața Guvernului, iar în Piața Victoriei gazele lacrimogene s-au amestecat cu revendicări economice și cu recuperare politică suveranistă, doi antropologi care fac teren printre ciobani de mult timp ne ajută să înțelegem ce se întâmplă de fapt dincolo de pancarte. Cine sînt oamenii ăștia, ce vor și, mai ales, cum au ajuns crotalia și vaccinul — două obiecte banale — să devină unelte de putere asupra unei întregi economii pastorale. E discuția pe care am purtat-o cu Răzvan Papasima și Alexandru Iorga.

Împreună, cei doi semnează studiul „The Making of Modern Sheep. The New Pastoral Regime and Its Discontents" (Martor 29/2024), rodul unei cercetări de teren de lungă durată prin satele din Brașov, Hunedoara și Delta Dunării, despre felul în care crotalia, subvenția și birocrația europeană au transformat oaia din ființă în activ financiar.

Interviul este ilustrat cu fotografii de la Sorin Onişor - un important fotograf de teren, care face de ani de zile România la picior.

Cuprins:

Cine protestează, de fapt | Cifrele care nu se potrivesc | De la crotalie la vaccin | Oaia de hîrtie | Vaccinul care nu vinde | De la fragmentare la unitate — sau la deturnare? | Meseria care dispare | Miorița versus realitate | Muntele și Delta — aceeași problemă? | Ce s-ar rezolva, de fapt | Dimensiunea ecologică | Cine va mai fi cioban peste zece ani?

Cine protestează, de fapt.

Când spunem „ciobani", vorbim despre aceiași oameni? Aveți patru tipuri de păstorit identificate încă de Romulus Vuia — cei cu contracte futures spre Orientul Mijlociu nu seamănă deloc cu ciobanul din Sohodol care ține patru oi acasă. Cine sînt, concret, taberele din spatele acestui protest?

R.P: Cuvântul ”Ciobani” nu desemnează o categorie stabilă, așa cum am fi tentați să credem. E un termen care mai mult ascunde decât spune despre ce se întâmplă în sectorul ovin și nu de ieri de azi. Întrebarea e bună, o iau ca o oportunitate de a desface un pic acest concept extrem de încărcat de semnificații, mai ales în contextul românesc.

Cioban însă poate însemna și ”slugă la oi”, adică o persoană angajată de un proprietar de oi ca... cioban. ”Sluga” se duce cu oile la păscut, doarme cu ele, le mulge, le apără etc. Apoi vin ”cotețarii”, adică cei care au vreo 10 oi în curte, care produc pentru consum propriu, și mai vând din când în când din surplus. Următorii sunt ciobani proprietarii de turme de dimensiuni mici, de la câteva zeci, la câteva sute. Se ocupă de cele mai multe ori împreună cu familia de creșterea și bunăstarea turmei. În zonele de munte dau oile ”stăpânilor de munți”, aceștia sunt ciobani care merg primăvara cu oile la pășunat și coboară cu ele la iernat în sate.

Avem apoi proprietarii de turme relativ mari, cu sute de oi. Ei sunt așa numiții ”patroni” sau ”mici fermieri”. Angajează ”slugi”, dar este foarte posibil să-i găsești uneori și mulgând oile, adică se mai implică și în activități legate de ciobănie. Nu în ultimul rând, avem categoria ”lorzilor” sau ”mari fermieri” , care sunt foști ”patroni”, au făcut bani și au crescut atât de mult încât acum își dedică mare parte din timp politicilor oieritului. Ei înființează asociații, fac lobby, negociază prețuri, reglementări, semnalează problemele din sector etc.

”Lorzii” sunt purtătorii de cuvânt ai ciobanilor. Asta am descoperit-o pe teren întâmplător prin 2023. Căutam un anumit cioban să fac un interviu și din vorbă în vorbă, când am întreba cum pot să dau de ciobanul X mi s-a răspuns: ”Păi ala e un lord”. Am rămas perplex. Aceste categorii sunt emice, cum s-ar zice, adică le-am auzit folosite de ciobani, vin din interior. Dar avem și ”regi” sau ”traderi” adică persoane cu zeci de mii de oi, care conduc companii axate pe export industrial. ”Regii” sunt însă mult mai discreți, cu toate că pot conduce sau pot deține la rândul lor asociații ale ciobanilor.

Iată că acum, dacă ne uităm din nou la conceptul ”cioban” vedem că acesta incorporează poziții foarte diferite în economia politică a oieritului de la noi. Unde chiar există muuulte probleme, unde sunt și multe disfuncționalități, unde există și multă muncă și multe forme de exploatare. Și dacă urmărești etnografic aceste categorii, se poate vedea cum ceea ce numim ”oierit” își schimbă obiectul în funcție de categorie și vedem forme diferite de acumulare și putere. Sigur aceste tipologii pot avea și alte denumiri, în funcție de zonă, nu înseamnă că sunt scrise în piatră.

Dar când se vorbește de ”protestul ciobanilor”, e bine să ne întrebăm la cine se referă? Cine protestează? Pentru că într-o categorie atât de eterogenă interesele sunt, inevitabil, destul de diferite.

A.I. Când spunem „ciobani” vorbim despre oameni, desigur. Asta în primul rând. Dar creșterea animalelor implică ierarhii și denominări specifice, în interiorul cărora a fi păstor nu e același lucru cu a fi îngrijitor de animale și stăpân de munte. Iar această diversitate de atribuții devine interesantă din punct de vedere antropologic: cine e cioban? Cei care au capitalul? Cei care muncesc? Cei care dețin pășunile?
Revenind la întrebare, e interesant că ciobani sunt cei care au forme legale (asociații, pfs-uri, srl-uri etc.) și nu doar cineva care are 10 oi. Asta spune mult despre capacitatea de agregare a unei ocupații. Fapt pe care cu greu îl putem compara cu ceea ce se petrecea acum 20 de ani.

Apoi, mă întreb și eu: din ce zone au venit oamenii la proteste?

Cifrele care nu se potrivesc

Circulă cifre diferite despre miza economică — 500 de milioane de euro exporturi în primele luni din 2026, din care 350 de milioane doar din animale vii (ANSVSA), dar și 128 de milioane de pierderi vehiculate de o asociație. Care e, de fapt, mărimea reală a problemei — și cine pierde concret cînd exportul se blochează: marele exportator sau ciobanul cu o turmă mică?

R.P. Cifrele sunt importante ca să ne facem o imagine despre mizele și interesele financiare care sunt în joc. Dar aici trebuie făcută o paranteză. Nu toți acești bani înseamnă că au intrat în buzunarele ciobanilor, oricare ar fi poziția pe care ei o ocupă în această ierarhie. Există companii străine, în special arăbești, de exemplu, specializate pe colectarea animalelor, mai ales din fermele mici, și pe exporturi.

Mai simplu spus, avem și așa-zișii ”itermediarii” care iau mieii de la poartă la prețuri mici, îi țin în ferme pe stabulație, la îngrășat, ”pe boabe”, apoi îi expediază pe mare. Fac și ei parte din această economie dacă ne uităm la datele ANSVSA, dar sunt și ei ”ciobani”? E dificil de estimat cât din aceste sume ajunge la ciobanii din partea de jos a piramidei, dar nu e greu de intuit că aceștia nu fac niște profituri care să le schimbe viața.

Apoi, cifrele legate de pierderi sunt, presupun, calculele estimative ale acelei asociații, calcule bazate pe costurile făcute cu ținerea oilor în fermă în intervalul de timp dintre impunerea blocajului și până în prezent, cu hrana pe cap de animal, cu angajații și ce-o mai intra acolo, diverse alte cheltuieli etc și ce au mai calculat ei acolo, diferența dintre prețul cu care vând intern și cât vindeau extern. Dar din ce înțeleg e vorba de stoc mare de animale pentru export blocat. Nu știu cui aparțin, dar dacă ai un surplus de 10 oi costurile nu sunt insuportabile, hrana e relativ ieftină cam 5-6 lei pe cap de animal pe zi, hai 10 deși e enorm, dar dacă ai surplus sute și mii de oi, e grav. În loc să acumulezi capital, începi să acumulezi costuri.

Dar pierderile astea ne mai spun ceva despre sectorul ovin. Ne spun că sectorul funcționează pe excedent, pe tranzacții de tip brut, en-gross, în care rentabilitatea depinde de posibilitatea de a pune în circulație volume mari de animale vii. Modelul acesta de creștere dependent de o circulație specifică, se regăsește în multe locuri în agricultură. La cereale de exemplu blocajele au dus la pierderi uriașe. Nici acolo nu suntem în stare să facem prea multe cu cerealele alea în afară de a le vinde ca materie primă ca la sfârșitul secolului al XIX-lea. Avem, în general, o capacitate relativ redusă de procesare, nu e nimic nou în asta. Nu mai zic de diversificare, dar asta face întreaga agricultură dependentă și vulnerabilă și se poate întâmpla ca în timp ce ne lăudăm cu volume mari, de cereale sau de oi la nivelul UE să intrăm rapid în criză.

A.I.: Dacă vorbim în termini de pierdere, pierd oamenii care vizează exportul în viu, adică aceia care nu urmăresc creșterea valorii produselor animaliere prin prelucrare și diversificare, ci așteaptă momentele de cerere în care să poată vinde pachete consistente de animale în viu. E un obicei care, în fapt, face un mare bypass: producem animale vii (dar și furaje, precum lucerne pentru îngrășarea mieilor la destinație) pentru export, pentru că e avantajos când ai efective mari și lucrezi pe volum mare. Despre condițiile de export ale animalelor vii au fost multe discuții și nu e prima data când această situație devine vizibilă. Accidentul din 2019 vorbește singur despre asta.

Dar, pe fond epidemic pierd și oamenii care au effective mici, tocmai pentru că nu e respectată carantina animalelor bolnave sau potențial infectate.

Nu în ultimul rând, e o chestiune de siguranță a animalelor (cui îi pasă?!), dar și alimentară, în special pe fond religios, dacă ne uităm unde sunt exportate cele mai multe animalele. Dar ăsta e un subiect în sine.

De la crotalie la vaccin

În articolul din 2024 spuneați că accesoriul auricular (crotalia) e dispozitivul-cheie al noului regim pastoral. Tu, Răzvan, scriai zilele trecute că nu mai e cazul — că vaccinul i-a luat locul. Ce s-a schimbat, de fapt, în teoria voastră, între timp?

R. P.: În cercetarea noastră încheiată în 2023 am arătat, sperăm noi, convingător, cum oaia contemporană este produsă nu doar prin naștere (fătare), la stână sau în fermă, ci și ca entitate techno-naturală prin asocierea cu norme UE, dispozitive, subvenții, tehnici de ameliorare genetică, interese economice și infrastructuri administrative. Crotalia auriculară a fost pentru noi cheia cu care am deschis ceea ce am numit Noul Regim Pastoral, pentru că această bucată de plastic pe care o vedem atașată de urechile oilor are capacitatea de a face animalul individualizabil, trasabil, îl poate conecta la registre contabile, genealogice, subvenții și piețe.

Dar acest dispozitiv mai dă și rateuri, ba devine atât de important încât înlocuiește oaia, ba o transformă în ceea ce crescătorii de ovine numeau ”oaia la pungă” sau ”oaia de hârtie”. Practic pentru aparatul administrativ care distribuia subvențiile devenise suficient să ai crotaliile care dovedeau existența oilor, iar asta se traducea în practică în proliferarea crotaliilor până la apariția unor oi în scripte, dar care nu existau în carne și oase. Asta reprezintă ceea ce am numit ”the gogolian turn”.

Blocajul reprezentat de interdicția exportului animalelor, pe fondul Pestei Micilor Rumegătoare, e un eveniment care mută atenția spre o altă tehnologie, de data asta medicală: vaccinul. Dacă crotalia ne arată cum se construiește oaia modernă, vaccinul ne poate releva ce se poate face cu această oaie odată intrată în infrastructura respectivă. Și în cazul acesta vedem, din nou, rateuri, adică fie refuzul unora de a-și vaccina animalele, din varii motive, fie refuzul altora, în speță a importatorilor, de a achiziționa animale vii, pentru că e un semn că în zona respectivă a existat boala, șamd.

E interesant aici cum o tehnologie de protecție sanitară devine, în mod ciudat, și indicator epidemiologic, cu efecte directe asupra circulației oilor pe piețe, a prețului animalelor, a costurilor de îngrijire etc. Această translatare mi se pare că merită atenție, fiindcă arată că vaccinul nu produce doar imunitate biologică, ci și acest statut administrativ al animalului, ”vaccinat/nevaccinat” și al teritoriului din care provine ”liber de boală/ne-liber de boală”, pe care îl înscrie într-o geografie sanitar-veterinară cu efecte economice. Mai simplu spus, vaccinul nu face numai treburi biologice, ci și economie-politică. Până aici nu e nimic teoretic, sunt efecte, consecințe practice cum zice filosofia pragmatică.

Teoretic, risc o scurtătură, crotaliile fac oaia să se contracte până când corpul ei dispare, ca în cazul limită al ”oii la pungă”, în schimb vaccinul face corpul oii să se extindă în așa fel încât întreg teritoriul țării să fie gradual prins în corpul oii vaccinate. Extinderea asta amintește de ceea ce în literatură se mai numește veterinization of society sau, mai pe românește, veterinizarea societății, adică un proces prin care expertiza veterinară se extinde dincolo de non-uman, în viața socială, politică și economică.

A.I.: Crotalii și vaccinul nu sunt elemente exclusive. Ele funcționează împreună în continuare. Dar aici e o chestiune foarte interesantă: subvenții europene (crotali) și export în viu în Orient (vaccin). Subvențiile vin, dar importul este respins, adică exportul este oprit (legal, medical și geopololitic) pe fondul nevaccinării. Banii grămadă nu mai vin din vânzare, că dacă oile sunt vaccinate nu mai sunt în regulă, și de aici paradoxul: dacă nu putem vinde și vaccinul e dispozitivul care ne ia banul de la gură ce putem face, că ne omoară (sau noi lăsăm să moară) efectivul. Sunt multe drame în contextul acestui agregat.

Oaia de hîrtie

Mecanismul „oii de hîrtie" — e fraudă individuală sau e sistemul însuși care o produce?

R.P. Din punct de vedere juridic e faptă penală și pe persoană fizică și pe persoană juridică, ca să zic așa. Oaia modernă e cu siguranță produsă de infrastructura socio-tehnică a Noului Regim Pastoral, dar defecțiunile infrastructurii au creat și oportunități. Cei mai vigilenți i-au exploatat slăbiciunile. Și părerea mea e că le-au exploatat copios fix cei de la vârf, cu resurse, rețele și putere, nu cei de la baza piramidei. ”Oaia de hârtie” e încă o traducere a ”oii la pungă” de care am vorbit mai înainte. E un efect al primei traduceri, o continuare, în sensul că oi inexistente ajung după încasarea subvențiilor să intre în statisticile MADR, iar apoi să fie raportate de UE. Astfel populația de ovine din scripte poate fi mai mare decât este în realitate, iar unii ciobanii chiar spun că aceste cifre ar fi mai mici cu cel puțin un milion de oi, alții avansează cifre halucinante, chiar și de peste trei milioane.

A. I.: Haideți să nu generalizăm. E un mecanism funcțional în care apar breșe. Iar, dacă vreți, aceste breșe sunt un semn că UE nu stă cu biciul la coada fiecărei oi. Pe de altă parte, breșele de tipul acesta sunt ușor identificabile și de către beneficiari.

Cunosc crescători de animale, printre care și oi, care s-au dedicat atât de mult către ceea ce fac încât, doar cu liceu, navighează între apelurile UE pentru proiecte și subvenții cu o lejeritate dezarmantă (pentru mine). Așadar, oaia de hârtie e un produs birocratic care face parte dintr-un angrenaj mult mai mare. Și nu pun asta pe seama vremurilor de dinainte de 89, când de asemenea se întâmpla, ci pe ingeniozitatea oamenilor vis-a-vis de beneficii și reglementări.

Vaccinul care nu vinde

Aici e partea mai puțin intuitivă: de ce ar refuza cineva să-și vaccineze animalele împotriva unei boli care le poate ucide?

R. P. Sunt mai multe explicații. Să zicem că putem diferenția una economică, una politico-administrativă și alta legată de cunoaștere și practici pastorale. Cea economică se referă la imposibilitatea de a exporta animale vii post-vaccinare. Pot exista însă și limitări comerciale ale circulației pentru carne, lapte, brânză, în funcție de boală.

Așadar nu se găsesc mulți doritori să importe carne din zonele în care au existat situații epidemiologice complicate cu suprapuneri de boli, cum a fost pe la noi. În consecință, ”dacă oile nu sunt vaccinate, înseamnă că boala nu există” este traducerea care operează cel mai eficient, de la stână la importator. Asta în practică produce mai multe scenarii.

De exemplu, într-o fază incipientă cineva poate considera că e posibil ca oile sale să scape nevaccinate și să le vândă vii. Adică pur și simplu să nu contacteze boala, iar el să aibă timp până la impunerea carantinei sau până la anunțarea unei interdicții să le vândă. În logica asta unii preferă să nu le vaccineze. E posibil ca oile să contacteze boala și să le vândă așa bolnave. E posibil ca oile să fi trecut prin boală, să nu mai prezinte semne vizibile și să le vândă ca fiind sănătoase.

Dar mai sunt și cazurile în care ai crescători de oi care nu sunt în regulă cu actele, adică au oi care nu sunt declarate la veterinar sau cazuri când ai înregistrat mai multe oi decât deții efectiv. Vaccinarea în cazurile astea funcționează și ca un moment de verificare a corespondenței dintre populația biologică și populația administrativă de oi. ”Oile la pungă” sau ”de hârtie” devin problematice în momentul în care campania de vaccinare ajunge la stână. De aici alte motive de împotrivire.

În final, există și o explicație, să-i zicem, culturală. La stână ciobanul are pretenția că știe deseori mai bine decât veterinarul ce tratamente ar fi bune în caz de boală. Așa că se utilizează și forme vernaculare de tratament, scheme terapeutice hibride medical-populare, dezvoltate și transmise de la cioban la cioban care uneori elimină din schemă veterinarul. Asta se suprapune și pe lipsa încrederii în autorități, și pe eșecul ANSVSA de a informa, clarifica și mai ales de a explica ce se întâmplă în anumite situații, care sunt riscurile și care sunt avantajele. Adăugați peste toate astea discursurile conspiraționiste, inclusiv cele legate de inexistența virusului COVID19, și putem vedea că refuzul sau reticența unora de a-și vaccina animalele e rezultatul unor alegeri bine calculate.

A.I.: Pentru cineva care a prins gripa aviară (2005), pesta porcină africană (2018), sars- CoV și nu numai, am o altfel de înțelegere despre situație. Însă, ceea ce e clar în legătură cu oile este că cine crește animale în sistem mare nu poate să scape de ele decât prin 2 metode: ori le pun pe vas la export (chiar dacă boala nu e zoonotică – transmisibilă la om; dar nu se poate din rațiuni legate de destinatar), ori le țin și mor (de acolo idea cu subvențiile de la stat pentru efectivul decimat). Și mai e și a treia cale: să inunde piața românească cu carne de oaie. E un paradox pe care ar trebui să și-l rezolve alături de politicieni și alți așa-ziși reprezentanți.

De la fragmentare la unitate — sau la deturnare?

Spuneaţi că asociațiile, divizate ani la rînd, au părut brusc unite după ce liderii suveraniști au facilitat întîlniri prin Argeș, Rucăr, Sibiu. Dar chiar a doua zi după violențele din 15 septembrie, o parte dintre ciobani s-au delimitat public, spunînd că protestul le-a fost „deturnat". E o solidaritate reală sau una de împrumut, pusă la bătaie de altcineva?

R. P.: Dacă vorbim strict de asociațiile importante, la proteste sunt indicii clare că nu a fost vorba de nicio deturnare politică. Unii lideri au ales tabăra cu care consideră ei că li se aliniază interesele. Nu știu dacă au făcut-o din convingere sau din disperare, tind să cred că unii dintre ei și-au dat seama că ar avea mai mult de câștigat dacă ar merge acum pe linia anti. Adică, anti-EU, anti-vaccin, anti-restricții, anti-ANSVSA, anti-anti.

Dar asta nu înseamnă că toți ciobanii sau fermieri gândesc la fel sau că toți sunt înregimentați politic. Unii nici măcar nu sunt interesați de politică, pentru cei mai mulți toți politicienii sunt o apă și-un pământ. Mai degrabă și aici e vorba îndeobște tot de calcule pragmatice, pe principiul ”Dușmanul dușmanului meu e prietenul meu” . Dar cred că e o chestie conjuncturală, sectorul ovin n-a dus-o niciodată mai bine ca după aderarea la UE, cel puțin dacă ne uităm la evoluția numărului de animale, la exporturi. După 2010 când sectorul a devenit tot mai conectat cu piețele non-UE din Orientul Mijlociu a început o ascensiunea, iar în ultimii 10 ani, adică între 2015-2025 a fost ceva fantastic, a explodat și cu ajutorul Iordaniei și apoi al Arabiei Saudite, lideri la importuri.

A.I.: Pentru cine nu știe cum e cu lucrul împreună în România poate părea o întrebare bună. Asocierile și asociațiile au apărut, cu greu, pentru ceva interes comun de a primi sau a cere ceva. De obicei prin ministere și de la UE. Așadar, asociațiile sunt doar niște paravane legale.

Meseria care dispare

În teren ați găsit ciobani care încă recunosc fiecare oaie individual, fără crotalie — sistemul numit „săbaș". Ce se pierde, de fapt, cînd tehnologia preia acest rol? E doar nostalgie sau e o competență economică reală care dispare?

R.P.: Mutra oii sau ”săbaș” face parte din ceea ce se numește ”téchnē” sau skill, meșteșug, artă, o formă de cunoaștere care apare în relațiile om-animal de durată. Cum zicea um cioban, când apar tehnologii care ne ajută să identificăm oile după număr, ”ne prostim”. Poate că are dreptate, dar ce să faci dacă s-a pierdut această artă, trebuie să le identifici cumva.

A.I: E foarte mult de discutat aici. S-a pierdut și se pierde multă tehnologie (în sensul strict al termenului techne – mod/uri de a face ceva, ca om): de la curățarea unghiilor oilor, intervenția imediată la suspiciune de îmbolnăvire, utilizarea lânii și până la maniere de gestionare a pășunilor și pășunat. Transhumanța s-a dus într-o lume cu mai puține granițe, sloiul se face doar pentru turiști și în saci de rafie și pot să mai dau exemple. Revenind la întrebare, competența reală e economică, dar într-o economie care vine la pachet cu un stil de viață. Iar acesta e și arhaic (deseori brutal), dar și foarte actual. Iar ca meserie, da, tendința este spre dispariție, ca practică tradițională, caracteristică. Probabil nu va mai lua mai mult de 15-20 până ca nimeni să nu mai știe ce e aia „săbașă” sau cum să-ți faci însemnele pe oi ca să le recunoști că sunt ale tale.

Miorița versus realitate

Păstoritul are un loc special în mitologia națională, dar voi citați un antropolog care spune că păstorii sînt mai degrabă „capitaliști rudimentari" decît figurile arhaice din mitologie. Cît de mult ne împiedică mitul Mioriței să înțelegem problema reală?

P.R: Păi ne împiedică? Miorița ne arată cum se petrece un hostile takeover ca în mediul corporate din secolul XXI. Avem un cioban cu active și doi competitori care formează o coaliție ca să-și elimine adversarul, obiectivul fiind preluarea activelor sale productive. Scopul Mioriței zic eu e și să ne arate cum se produce concentrarea capitalului, fie el pastoral și pre-capitalist. Dar noi făceam o analogie cu formularea lui Robert Paine care în textul său din 1971 despre păstorii de reni din Laponia, vedea reproducerea turmei ca fiind o formă de capital, iar pe păstori ca pe niște manageri de capital. De aici sintagma ”capitaliști rudimentari”, în sensul că posedă un capital viu care se reproduce biologic, iar rolul păstorilor este de a gestiona această capacitate re-productivă. Mă rog, acum aș merge mai departe cu niște chestii legate de capitalul ăsta viu, dar nu e momentul.

A.I.: Aici cred că e una din marile dificultăți ale austerității post decembriste, post tranziție (chiar: când s-a terminat tranziția în România?): dacă ai efectiv numeros de animale faci bani (doar din și prin reproducere). Nu contează rasă, specie, doar să fie multe. Mai greu să găsești cerere. Dar așa a funcționat și funcționează piața. Pășunezi în pădure, angajezi (fără nici o plasă socială) oameni, îți vezi de treabă, subvenția vine.

De aici și faptul că noi nu mâncăm Miorița!

Muntele și Delta — aceeași problemă?

Ați lucrat și în zona montană (Brașov, Hunedoara), și în Delta Dunării. Sînt aceleași mecanisme — subvenție, birocrație, piață — sau problema arată complet diferit acolo?

R.P. Evident că sunt aceleași, geografia nu are nicio importanță aici și nici granițele. Noul Regim Pastoral acționează la nivelul întregii Uniuni Europene, cu scopul de a crea o piață unică care funcționează ”smooth”, ca să folosesc un cuvânt din documentele programatice ale Politicii Agricole Comune.

A.I.: Toată lumea vorbește despre Sibieni care contrafac produse. Ei bine, poate e și asta, dar, marfa de Sibiu e un brand, care vine cu rețetare. Și e peste tot, aproape. Pentru cunoscători brânza de munte și brânza de Dobrogea de la sibieni sunt bine cunoscute.

Muntele și delta sunt chestii oarecum diferite, chiar și ca produse. Ca practică e altceva, dar pe mecanisme de exploatare a resurselor naturale și forței de muncă e la fel. Aici e altă minune a vremurilor trecute. Puțină lume știe că românii din zona Sibiului au emigrat și muncit în America, iar cei care s-au întors au investit banii în case și oi și au pornit spre Dobrogea, unde au și rămas, parțial.

Ce s-ar rezolva, de fapt

Dincolo de demisia unui șef de agenție sau de un ajutor punctual — ce ar trebui să se schimbe structural ca să nu ne mai întîlnim cu același protest peste doi ani?

R.P. Pff, nu mă așteptam la asta că nu vreau să prescriu, mă simt mai bine atunci când doar descriu, dar e adevărat că ar trebui să avem în vedere și partea aplicată a acestor descrieri. Cred că primul lucru la care ar trebui să se renunțe este ceea ce am numit ”improvementallity”, un cuvânt care face referire la... să zicem așa, înclinația de a privi totul prin prisma îmbunătățirii continue, a optimizării, eficientizării și inevitabil a creșterii.

În oierit această voință de a îmbunătăți, cum o numește Tania Murray Li, într-un alt context, a creat fix situațiile problematice pe care le-am discutat până acum, de la ”oile la pungă” la criza sanitar-veterinară și comercială. În căutarea oii perfecte, care să producă și lapte, și carne, și lână de calitate, dar care să fie și cât mai rezistentă la boli, imperativul îmbunătățirii continue a contribuit la apariția unor boli zoonotice în zone în care acestea nu mai existaseră sau erau destul de rare. Pentru că berbecii au început să circule de-a lungul și de-a latul Europei ca o condiție pentru accesarea unui anumit tip de subvenții. Cazuri similare cu al nostru au existat și în alte părți ale Europei, de la Nord la Sud și de la Vest la Est.

Căutați filmul artistic islandez Rams, a apărut în 2015, spune exact această poveste, iar similaritățile cu cazurile de la noi sunt frapante, de la bisosecuritate, expertiză veterinară, valoare genetică până la rezistența fermierilor în fața intervenției statului.

România a reușit în 2024 să nu mai condiționeze subvențiile de berbecii de origine, asta a redus fenomenul ”oilor la pungă”, dar acest lucru ne mai spune ceva important. Unele reguli, atunci când e cazul, bineînțeles, se pot problematiza, se pot negocia, se pot schimba, se pot calibra pe un anumit context. La noi aproape că nu există aceste practici la nivel politico-administrativ. Încă domină reflexul copy-paste, venit și pe fondul detașării tot mai mari a elitelor politice de realitatea pe care doresc să o guverneze.

Și o să zic și ce cred că ar trebui să se schimbe. În primul rând este vorba de cooperativizarea sectorului ovin, cu ajutorul statului, atenție!, nu sub conducerea statului. Statul ar putea avea acțiuni în cooperative și ar fi în avantajul ambelor tabere. Cooperativele ar trebui să adune oile de la fermierii mici și mijlocii și să se axeze pe piața internă și europeană, nu doar prin vânzare de carne și consum ritualic, așa cum este acum, ci prin procesare de înaltă calitate, de la lapte, brânză și lână, până la slam, ghiudem, cârnați și alte mizilicuri. Asta înseamnă că aceste cooperative de creștere a ovinelor să fie integrate în rețele de cooperative de procesare și desfacere pe piețele din orașe din țară și din UE. Lâna este un material izolator extraordinar, sustenabil, biologic, dar este total ignorat în construcții de exemplu.

Acum când costurile energiei cresc, statul ar trebui să folosească aceste resurse și să intre pe piață, pentru că e clar că ”piața” are o mulțime de unghiuri moarte și poate rata oportunități uriașe. Dacă ar fi existat și altă viziune legată de siguranța alimentară în afară de ”să producem multă materie primă” altfel ar fi stat lucrurile în prezent. Uite, acum se lansează apel de proiecte special, de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) care prevede ”sprijin de circa 50.000 de euro” destinat, citez: ”investiţiillor pentru prevenirea epizootiilor în fermele de ovine şi caprine”, mai simplu spus, pentru infrastructuri de biosecuritate, garduri, sisteme de delimitare, decontaminare, carantinare etc.

Dar ca să accesezi acești bani trebuie să ai 150 de oi. Dacă ai 149 de oi nu poți accesa aceste fonduri, nu mai reprezinți o verigă în lanțul de biosecuritate, pentru că nu ești eligibil, vorba lu Bogdan Iancu. Deci, ce faci tu MADR în cazul acesta? Produci cumva administrativ un prag între fermele care trebuie securizate și care nu? De ce faci asta MADR dacă o exploatație cu 140 de animale poate introduce și răspândi o boală la fel cum poate una cu 150 sau 1500? Întreb și eu, ca mulți alții, probabil, că pare cumva un nonsens. Același prag de minimum 150 de animale a fost și la subvenții.

Dimensiunea ecologică

Articolul vorbește despre pastoralism ca agricultură de „înaltă valoare naturală" (HNV), plătită separat prin PAC pentru beneficii de mediu. Se vede asta în felul cum e tratat azi ciobanul — ca agent de mediu — sau doar ca producător de carne și lapte, la fel ca oricare altul?

A.I.: Ăsta e un subiect în sine! Cât poate duce un teritoriu și cu ce intervenții. Tehnic, păstoritul a ajutat și ajută la configurarea peisajelor. Dar depinde despre ce fel de păstorit discutăm și de zonă. În egală măsură, păstoritul poate duce la „uscarea” solurilor.

Cine va mai fi cioban peste zece ani?

Dincolo de criza asta punctuală — meseria are succesiune? Mai vor tinerii să facă asta, sau protestul de azi e, de fapt, ultimul act al unei generații?

R.P. Cine să mai fie, ciobanii nu mai există, ca să parafrazez formula lui Vintilă Mihăilescu, despre ”țărani”. Să nu uităm că suntem deja într-un regim hirbrid pastoral-intensiv sau semi-intensiv, iar deplasarea se face, e adevărat, treptat, spre un regim industrial-intensiv, mult mai standardizat, optimizat și reglementat.

”Piața va rămâne pentru jucătorii mari”, ca să folosim formula magică a presei economice. Asta nu înseamnă că acum, în timp ce vorbim, nu mai sunt ciobani, evident că sunt, unii fac ciobănie ca acum 100 de ani, dar numărul lor scade de la an la an, în timp ce modelul intensiv și semi-intensiv se extinde. Adăugați la asta faptul că tehnologia de ultimă oră deja a intrat în zona asta și se testează roboți-păstori, așa zișii robo-shepherds pentru a răspunde crizei forței de muncă din sectorul ovin. Iar asta nu se întâmplă în laboratoarele din Silicon Valley, ci aici lângă noi, în Serbia, la Niš. Deci cel puțin problema cu ITM-ul e ca și rezolvată.

Vă mulțumesc

Răzvan Papasima e doctorand la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), cu o teză despre asetizarea terenurilor agricole într-un sat românesc. Cercetarea lui stă la granița dintre sociologie, antropologie și studiile știință-tehnologie (STS), urmărind cum ordinea socială e modelată de inovațiile din drept, economie și tehnologie.

Alexandru Iorga are un doctorat în sociologie, cu o teză despre Delta Dunării. Lucrează la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu" și predă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București cursuri de antropologie clasică și politică, antropologia conservării, dezvoltării și turismului. A lucrat extensiv în mediul rural, atît ca cercetător, cît și ca voluntar și coordonator.