Două secole în câteva minute: notițe din Bulgaria

Două secole în câteva minute

Satul spre care merg nu are drum. Adică are ceva ce a fost cândva drum, dar pe care GPS-ul refuză să-l recunoască. Cobori printre dealuri, în sudul Bulgariei, aproape de mare, și dai peste el ca peste un lucru uitat: câteva zeci de case, jumătate goale, o fântână, un magazin care se deschide când are chef. Pe imaș, trei copii pasc măgărușii. Nu e o metaforă ci e realitatea pe care o vezi. Pasc măgărușii, așa cum se pășteau acum o sută cincizeci de ani. Sunt ultimii copii ai satului. În douăzeci de ani satul acesta nu va mai exista.

Urci în mașină și pleci. La zece minute, un fost centru raional: blocuri cenușii, o fabrică moartă cu geamurile sparte, un parc în care copacii au crescut prea mari pentru orașul care a rămas prea mic. Orășelul care a prins gloria anilor 60-70 făcut pentru oamenii muncii azi pare cimitirul lor.

La încă cincisprezece minute, pe malul mării, un resort de lux: iahturi, bolizi, piscine cu vedere la mare, oameni frumoși care trăiesc într-un viitor pe care ni-l imaginăm cu toții din filme americane care pentru grosul populației rămâne doar un vis.

Douăzeci și cinci de minute de mers cu mașina. Două secole de istorie. Asta e specialitatea noastră, a Estului: nu avem muzee ale modernității, pentru că noi trăim în ele.

Ciobanul cu drona

Am văzut scena asta și la noi, în forma ei cea mai pură. Un cioban din Vaslui paște oile exact ca străbunicul lui: același băț, aceiași câini, același timp lung al zilei. Doar că vorbește la telefon cu copilul din Italia. Iar la un moment dat se apleacă și deconectează firele unei drone căzute pe imaș, că-l deranja sunetul: „Am vrut să opresc drăcia aia, că bâzâia”. Trei epoci într-un singur om: secolul XIX în picioare, secolul XXI în buzunar și un viitor căzut din cer, pe care îl dezactivează calm, ca pe o muscă.

Noi credem că epocile se succed. Ele, la noi, coexistă. Pașnic, deocamdată.

Erezia colectivizării

Cel mai bine și-au conservat această formă, la noi, satele și zonele care nu au trecut prin colectivizare. S-a scris ceva pe subiect (Kligman și Verdery) — iar în discursul public aproape deloc, acolo colectivizarea e citită într-un singur registru: traumă, crimă, deposedare. Toate adevărate. Dar colectivizarea a fost în Est forma cea mai radicală de modernizare și transformare a satului. De ce? Pentru că a schimbat bazele de producție: țăranul a trecut de la timpul premodern, „natural", de organizare a muncii la munca și timpul organizat de tip industrial. Lipsa proprietății, tipul de organizare și tehnologizarea fac din țăran un soi de muncitor industrial al câmpului.

Satele care au scăpat, zonele de munte, marginile, au păstrat în schimb munca de subzistență, forma aceea de producție care nu te îmbogățește niciodată, dar nu te lasă nici să mori. Subzistența nu e o economie. E o tehnică de supraviețuire. Și e singura care nu depinde de nimeni.

Paradoxul mare: comunismul, care își propune să dizolve rapid forma de organizare rurală ,satul, îl conservă de fapt, dând-i o altă formă. Ultima perioadă de glorie a satului din Estul comunist sunt anii '60–'70: satul devine cea mai sigură resursă de hrană, dar și de resurse umane. Satul hrănea orașul și îi năștea muncitorii.

Știu asta din interior. Am copilărit într-un sat din Bugeac, în sudul Basarabiei, unde colectivizarea venise mai devreme și mai brutal decât în România. Colhozul era urât, dar era centrul lumii: dădea de lucru, dădea grâu, dădea sens administrativ unui loc. Când s-a prăbușit, nu s-a întors proprietatea. S-a întors secolul XIX. Și mai toți care pot munci au plecat sau vor pleca iar satul e zona care conservă acum cel mai bine sărăcia structurală din care nu se poate ieși.

Contradicția bulgărească

Pentru că aici teoria mea se lovește de satul cu măgăruși. Bulgaria a fost colectivizată aproape total, mai radical decât România. Și totuși premodernul e acolo, pe imaș, în carne și oase. Cum așa?

Răspunsul e incomod: nu premodernul s-a conservat. Tranziția l-a produs din nou. Decolectivizarea anilor '90 n-a creat fermieri, a creat supraviețuitori. A spart baza industrială de producție a satului și i-a aruncat pe oameni înapoi în subzistență: o vacă, un măgar, o grădină. Copiii care pasc măgărușii nu sunt o rămășiță a secolului XIX. Sînt un produs al secolului XXI. Asta e performanța noastră: am reușit să fabricăm nu un viitor ci un trecut într-o lume radical diferită de cea din trecut. Iar asta e deja o altă mutație: aproape unică în istoria modernă.

Tranziția a fost cea care a devorat satul, nu comunismul care și el a fost foarte violent cu el. De fapt satul fost carne de tun pentru toate regimurile. Iar în cultura economică a supraproducției de hrană, țăranul e inutil: consumă puțin și produce greu. Singura lui marfă rămăsese omul iar resursa asta s-a epuizat în douăzeci de ani de migrație.

Rezistă doar două categorii de sate, și niciuna nu rezistă prin forțe proprii. Prima: satele din aria orașelor mari și mijlocii. Ele trăiesc din venitul orașului: naveta, salariul de la fabrica sau mallul din urbe, casa construită de orășeanul fugit de bloc. Nu mai sunt sate în sens de producție: sînt cartiere-dormitor cu grădină sau forme de subzistență. Suntem țară rurală dar nu agricolă.

A doua: satele de pe arterele centrale, care mai ciugulesc ceva din mișcarea din jurul lor: o benzinărie, o terasă, un vad. Benzinpăria: noua casă de cultură a tinerilor din ruralul postcomunist. Cum ieși din aria orașului și de pe arteră, satele sînt pe moarte. În cîteva zeci de ani, marea lor parte va dispărea. Statistic, Bulgaria e printre țările cu cea mai rapidă depopulare din lume; România o urmează îndeaproape. Nu e o criză. E o evacuare.

Citesc pe ecranul telefonului: Aproape 55.000 de români și-au mutat definitiv domiciliul în străinătate în 2025, cel mai mare număr înregistrat după 1990.

Orășelele secolului XX

Între satul muribund și metropolă stă forma cea mai tristă: orășelul secolului XX. Fostul sat devenit oraș în comunism, în jurul unei întreprinderi mari. Și ele au avut anii lor de glorie, tot '60–'70: blocuri moderniste, școală, stadion, parc. Până și copacii au acolo aura unei explozii de dezvoltare apuse. Acum pare o ruină.

Apoi întreprinderea s-a închis și orășelul a rămas fără motiv. Singura „zonă de producție" e hipermarketul ieftin de la margine, unde pe lădițe scrie, fără nicio ironie (asta am văzut în România la piață): Roșii din Spania - culese de români. Circuitul e perfect: omul pleacă de aici să culeagă roșii acolo, ca roșiile să se întoarcă aici, unde nu mai are cine le cumpăra. De aici se pleacă masiv și nu se mai întoarce nimeni. Nici măcar să moară.

Insulele

Și apoi sunt centrele mari urbane. Ele sunt singurele care au ce n-au ceilalți: o bază de producție și de consum. Adică un motiv economic de a exista. Ele produc forme de viață urbană și socială, produc locuri de muncă, produc chiar și iluzii, care sînt și ele o formă de economie. Ele țin, de fapt, țara în viață.

Fiecare oraș mare produce în jurul lui o arie de dezvoltare, pe măsura puterii lui economice: satele-dormitor de care vorbeam, orășelele care mai respiră pentru că au un oraș mare la o oră distanță. Harta reală a Estului nu e harta administrativă. E o hartă de arhipelag: câteva insule de dezvoltare, fiecare cu cercul ei de influență, și între ele o mare care se golește. Statul există pe hârtie peste tot. Economia și viața socială există doar pe câteva insule.

Cine face curat în viitor

Și acum lucrul pe care tabloul static îl ascunde: cele trei lumi nu doar coexistă ci se hrănesc una din alta.

Cine face paturile la resortul de lux? Cine spală vasele, cine toarnă betonul vilelor, cine păzește noaptea iahturile? Femeile din centrul raional mort. Bărbații din satele muribunde. Viitorul acela strălucitor de pe malul mării nu e viitor: e o enclavă care funcționează cu munca trecutului. Secolul XIX servește secolului XXI micul dejun, la prețuri de secol XX. Dacă nu mai au resurse umane în sate se face apel la resursele din Asia, la alte zone sărăcite și subdezvoltate economic. Pentru că luxul din resorturile acestea se bazează pe munca ieftină a zonelor sărace. De fapt aceste rupturi vorbesc despre o dezvoltare inegală și pe alocuri destul de nedreaptă.

Ba mai mult: metropola a început să cumpere înapoi, la suprapreț, exact ce a distrus. Brânza „de la țară", pâinea „ca la bunica", autenticul ambalat frumos. Satul nu mai produce hrană. Produce nostalgie. E singura lui marfă care se vinde bine căci în realitate satul nu mai există: există o butaforie ambalată comercial în ideea de ”autentic”.

Iar dacă te naști în satul fără drum și fără școală, distanța până la resort nu se măsoară în kilometri. Cei douăzeci și cinci de minute cu mașina sânt, pentru copiii de pe imaș, două secole de urcat pe jos. Câțiva vor reuși. Restul vor pleca să culeagă roșii.

Imaș cu vedere

Seara, când am plecat, copiii duceau măgărușii spre case. Pe șoseaua din vale treceau bolizii dinspre resort, cu farurile aprinse. Copiii s-au oprit o clipă și s-au uitat. Nu cu invidie, nu cu tristețe ci cu felul acela de curiozitate calmă cu care te uiți la ceva ce nu te privește.

Apoi unul dintre ei a tras măgărușul de căpăstru și au coborât în satul fără drum. În spatele lor, pe imaș, rămăsese liniștea. Undeva, pe un imaș de lângă Vaslui, o dronă cu firele scoase s-a liniștit: Am vrut să opresc drăcia aia, că bâzâia. Și vorba ciobanului mioritic de la Vaslui: ce putea să-mi facă decât să mă omoare...