Teologia politică a lui Dumitru Stăniloae si dilemele unui dosar de canonizare: a fost sau nu a fost?

Recent a apărut la editura Tritonic volumul Părinți si copii. Teologia politică a lui Dumitru Stăniloae si dilemele unui dosar de canonizare - semnat de Alexandru Racu.

Am primit cartea lui Alexandru Racu, ”Părinți și copii. Teologia politică a lui Dumitru Stăniloae și dilemele unui dosar de canonizare” (Editura Tritonic, 2025). Câteva cuvinte cum văd eu acest autor căci îi știu prima carte care m-a impresionat: ”Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă” (Tact, 2017). Am făcut și o discuție pe subiect. Vorbesc strict de cărți nu de postări aiurea unde toți avem destule păcate. Alexandru Racu are câteva calități incontestabile: își asumă foarte clar și tranșant poziția de pe care vorbește – creștin ortodox asumat, practicant. Nu o scaldă deloc. Dar nu e habotnic - nu e genul. Doi – aduce o critică asumată din interior a propriei Biserici, practici sociale, politice, ideologice etc cum nu cred că mai avem la ora actuală. În același timp e apologetic și apărător al spațiului când este atacată Biserica mai ale aiurea de zona laică. E genul de tip corect și onest cu propria lui credință. Deocamdată nu l-am prins niciodată cu triple măsuri și abordări lunecoase tipice ”bizantinismului” local. Am încredere în verticalitatea lui chiar și când nu sunt deloc de acord: cred că o face sincer și onest. Trei: știe să adapteze și problematizeze cum nimeni altul temele religioase, marile teme teologice, în contextul social și politic actual. Vorbește pe limba și cu problemele actuale. Are un bagaj academic de invidiat dar nu abuzează - folosește un limbaj ușor de înțeles.Patru: chiar dacă vine din zona conservatoare are o poziție pe temele sociale și economice care este atribuită de obicei stângii, adică e mai degrabă un social-democrat creștin. Iarăși ceva ce pe la noi e o raritate dar ar trebui să fie poate cel mai puternic curent. Nu e – căci un creștinism social-democrat la noi ar fi o erezie totală: ceva foarte obișnuit în lumea largă. Aici ne apropiem mult: nu cred că e un secret. (V.E.)

Să pornim la drum cu întrebările căci sunt domenii pe care nu le cunosc și sunt curios să aflu.

Dragă Alexandru Racu, spune-mi te rog cum ai decis să abordezi acest subiect: teologia politică a lui Dumitru Stăniloae? Pentru că te poate face „iubit” de ambele baricade? 

A fost un concurs de circumstanțe, unele mai vechi, altele mai noi. Întâi de toate, îl citisem pe Stăniloae teologul încă din prima jumătate a anilor 2000, perioada când eram student și când m-am format ca intelectual creștin, iar Stăniloae teologul a avut o influență semnificativă asupra formării mele. Deci subiectul, pentru mine, a avut și o dimensiune personală, asumată ca atare în introducerea cărții mele și care se simte atunci când citești cartea. În al doilea rând, problema raportului dintre Biserica Ortodoxă Română și extrema dreaptă legionară și neolegionară mă preocupa de vreo 15 ani, perioadă în care am tot rumegat și aprofundat subiectul, acumulând, în timp, tot mai multe lecturi.

Din nou, nu a fost vorba doar de un interes pur academic, ci și de o problemă personală. Ortodoxia pe care am asimilat-o în anii convertirii mele (convertirea nu e doar o chestie de moment, acel moment în care îți cad solzii de pe ochi, ci e, ca orice relație, un proces de durată, pe parcursul căruia înveți și asimilezi în tot mai mare măsură credința) era o Ortodoxie care era în același timp expusă unei campanii de validare, mai primitivă sau mai subtilă, a legionarismului prin „sfinții închisorilor”. La început, chiar nu mi-am dat seama ce anume era în neregulă cu fenomenul, dată fiind ignoranța mea cu privire la istoria adevărată a legionarismului pe care neolegionarii o falsificau.

Cu timpul însă, am realizat că respectivii urmăreau să refacă Ortodoxia după chipul și asemănarea mentorilor lor și, pe măsură ce mă familiarizam tot mai mult prin lecturi cu acest chip autentic al legionarismului care se ascundea în spatele mistificărilor, mi-am dat seama că conștiința mea nu putea să se împace cu o astfel de „Ortodoxie”; la limită, că dacă ei reușeau să-și facă damblaua, eu nu m-aș mai fi simțit acasă în Biserică și în cele din urmă aș fi fost nevoit să o părăsesc. De fapt, dacă atașamentul meu față de Biserică n-ar fi fost autentic și dacă n-aș fi știut că Biserica nu era ceea ce încercau respectivele persoane să facă din ea, aș fi plecat de atunci, ca dintr-un mediu care începea să mă streseze dată fiind încercarea unora de a-mi forța conștiința. Dar am ales să rămân și să mă bat pentru adevăr, pentru că îi eram dator întâi de toate lui Dumnezeu cu o astfel de atitudine. Și am intervenit de-a lungul anilor de mai multe ori pe tema aceasta, dar doar prin postări pe pagina de Facebook și blogul personal.

Cum ai ajuns totuși la carte?

Plănuiam de mult timp să scriu o carte despre subiectul acesta, dar tot amânam demersul din lipsă de timp și, într-o anumită măsură, cred că și din lipsă de curaj. Apoi a venit, în mod neașteptat, canonizarea lui Stăniloae și scandalul predictibil care a izbucnit odată cu ea, asupra căruia nu mai revin acum. Aceasta a fost cauza imediată a deciziei de a scrie cartea. Miza era personală atât datorită relației mele cu Stăniloae, care, repet, a contribuit mult la formarea mea, cât și din pricina adversității mele fața de neolegionarismul promovat în mediile bisericești. Cum mulți alții vorbeau despre o temă care pe de o parte mă privea personal, în modul deja descris, iar pe de altă parte intra în aria preocupărilor mele intelectuale, am simțit că e de datoria și de competența mea să am o poziție publică cu privire la acest subiect, altminteri incomod (cel puțin pentru mine). Dar cum nu-mi place să-mi dau cu părerea la modul urechist, așa cum au făcut-o mulți dintre cei care au luat cuvântul în spațiul public când a izbucnit scandalul respectiv, m-am apucat să mă documentez, citind pe nerăsuflate cele trei volume de publicistică ale lui Stăniloae publicate la editura Patriarhiei în cadrul Operelor complete. Am făcut-o doar ca să pot emite o opinie avizată în spațiul public cu privire la subiect, sub forma unui simplu articol de opinie. Dar pe măsură ce citeam îmi dădeam seama că subiectul e mult prea complex pentru a putea fi lămurit într-un spațiu atât de restrâns. Și uite așa a ieșit, până la urmă, o carte.

 Zi-mi te rog, ca să înțeleagă și ce care încă nu au citit cartea: care este de fapt miza centrală a cărții? Ce urmărești tu de fapt.

Întâi de toate, să mă asigur că Dumitru Stăniloae are parte, în contextul acuzațiilor care i-au fost aduse după canonizare, de un proces echitabil. Sau, altfel spus, miza principală e adevărul care, după cum spune Hristos, are o funcție eliberatoare. Dincolo de aceasta, mă adresez în primul rând acelor oameni din Biserică – sincer, nu știu cât de mulți sunt – cu care se poate discuta, care nu sunt blocați în niște fixații conspiraționist-antisemite, ci sunt mai degrabă neinformați și confuzi cu privire la realitatea istorică a extremismului de dreapta interbelic și semnificația sa teologică. Pe aceștia încerc să-i lămuresc, atât cât pot, cu privire la ce a fost legionarismul în mod concret, în ce relații s-a aflat cu Biserica Ortodoxă Română, și de ce nu e el în regulă din punct de vedere teologic. Pentru că acest public a fost expus unui revizionism istoric neolegionar și unei teologii eretice, menite să justifice, într-un mod mai mult sau mai puțin subtil, legionarismul.

Ambele tipuri de discurs, altfel interconectate, și-au făcut de cap în mediile ecleziale postcomuniste, asta și pentru că nu s-a găsit aproape nimeni din Biserică care să chestioneze acest demers. Desigur, demersurile astea au fost criticate din afara Bisericii, dar au fost criticate în termenii unor ideologii seculare care nu reprezintă punctul de vedere al Bisericii și, nu de puține ori, de către oameni care aveau propria lor agendă, o atitudine ostilă față de Biserică, sau cel puțin erau percepuți ca atare din interiorul Bisericii, și cărora în anumite cazuri le lipsea onestitatea intelectuală sau chiar cunoștințele elementare referitoare la subiectul pe care îl atacau. Tocmai din aceste motive, era aproape imposibil ca publicul din Biserică, căruia mă adresez, să se arate receptiv față de astfel de discursuri extra-ecleziale și, în anumite cazuri, chiar asumat anti-ecleziale. În parte, succesul propagandei neolegionare se datorează faptului că ea a fost făcută de oameni din Biserică, care au știut să deturneze limbajul și teologia Bisericii și care aveau credibilitate în interiorul Bisericii tocmai în virtutea acestei apartenențe ecleziale, precum și în virtutea faptului că apărau poziția Bisericii în diversele războaie culturale în care aceasta era angajată.

Prin urmare, am mizat pe posibilitatea ca acest public țintă care nu e musai sectarizat, fanatizat și la minte încuiat, ci doar confuz și dezinformat, să fie mai receptiv față de discursul cuiva care tratează problema în cauză dintr-o perspectivă evanghelică și patristică, în limbajul specific unei astfel de abordări, nu în numele „societății deschise”, „țării ca afară”, „idealurilor euroatlantice”, exigențelor de ultimă oră în materie de „diversitate, echitate și incluziune” sau preocupat întâi de toate de a fi pe placul celor care slujesc aceste acuze. Firește că ceea ce rezultă, la final, e o viziune semnificativ mai „liberală” decât cea pe care o propun neolegionarii, dar asta nu pentru că mi-aș fi propus „să le fac pe plac” unora sau altora, liberalilor, stângiștilor sau neolegionarilor, ci, ca să-l parafrazez pe Sfântul Pavel, pentru că îmi propun să fiu mai degrabă „rob al lui Hristos” (Galateni 1, 10). În fine, un al treilea obiectiv al cărții e să lămuresc o problemă de istorie și teologie politică românească pentru toți cei care sunt interesați în mod real să înțeleagă fenomenul, indiferent dacă sunt sau nu creștin-ortodocși, adică oameni care se identifică, în general, cu poziția Bisericii.

Altfel spus, cartea are și o dimensiune academic-științifică, pentru publicul larg, dar asta e cea mai puțin importantă, în ceea ce mă privește, iar dacă ar fi fost vorba numai de ea nu cred că aș fi găsit energia necesară pentru a scrie cartea în mai puțin de un an. Ceea a contat, în primul rând, a fost contribuția mea la lămurirea credincioșilor ortodocși români, mai exact, a celor credincioși ortodocși români care nu sunt impermeabili la argumente (pentru că există și d-ăștia, din păcate). Spun contribuția mea deoarece în Biserica Ortodoxă lămurirea e întotdeauna un proces sobornicesc. Eu mi-am spus punctul de vedere. Rămâne de văzut în ce măsură va fi asimilat sau nu de conștiința sobornicească a Bisericii, dacă va fi asimilat pe deplin, în parte sau deloc.   

Aș vrea puțin să intrăm în conținut. Mie mi se pare importantă discuția mai ales în contextul actual politic unde există un reviriment puternic al unui interbelic ”ortodoxist” & ”legionar” și unde toate numele VIP ale interbelicului revin în actualitate. Stăniloae cumva e un reper pe această linie. Spune-mi mai întâi cum l-ai descoperit pe ”primul Stăniloae” – ziaristul?

 Pe primul Stăniloae, publicistul, l-am descoperit la destul de mult timp după ce l-am descoperit pe cel de-al doilea Stăniloae, teologul, și așa cum scriu și în carte, mă bucur că aceasta a fost ordinea, căci dacă m-aș fi poticnit de Stăniloae publicistul la o vârstă mai fragedă, când orice om e mai influențabil, s-ar fi putut să nu mai ajung la Stăniloae teologul. Cele trei volume ale Teologiei Dogmatice Ortodoxe, cea mai importantă lucrare a Părintelui Stăniloae, le-am citit în 2005, și de atunci respectiva carte a rămas pentru mine în top 10 cărți de filosofie / teologie.

Pe la mijlocul anilor 2010, am citit și colecția Ortodoxie și românism care reunește articolele publicate în perioada interbelică în revista Gândirea. Deși îmi dau seama că termenul de „românism” sună foarte scary pentru cei cu sensibilități liberale sau progresiste mai pronunțate, în mod paradoxal, nu în această colecție se găsesc textele cel mai greu de digerat ale lui Stăniloae, ci în Telegraful român, gazeta Mitropoliei Ardealului la care Stăniloae a contribuit în mod constant începând cu 1930.

Ca să fim clar înțeleși, doar câteva dintre sutele de articole pe care le-a publicat Stăniloae în această gazetă conțin afirmații scandaloase sau revoltătoare precum cele pe care le-au citat reprezentanții Institutului Elie Wiesel și alți jurnaliști după anunțul BOR că îl va canoniza. Alte afirmații i-au fost atribuite tot lui, deși apar în texte nesemnate din respectiva gazetă al cărei redactor șef, ce-i drept, era Stăniloae, dar contextul, despre care discut în carte, era un pic mai complicat, iar natura responsabilității lui Stăniloae pentru acele texte încă rămâne să fie lămurită de istoricii care se vor apleca asupra subiectului (precizez că eu am făcut doar istorie intelectuală, pe baza articolelor publicate ale lui Stăniloae, nu am avut acces la arhive, corespondență sau alte surse care pot completa sau modifica mai mult sau mai puțin portretul pe care i l-am creionat lui Stăniloae pe baza a ceea ce a publicat).

La aceste texte, de la care mărturisesc că într-o primă fază mi s-a cam aplecat și pe care mi-a fost tare greu să le reconciliez cu Stăniloae teologul din Dogmatică, am ajuns printr-un articol publicat în Revista 22 de Cătălin Bogdan la mijlocul anilor 2010, intitulat sugestiv Omorul serafic, pe care l-am citit cândva pe la începutul anilor 2020, și prin cartea lui Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, pe care am citit-o în 2023, la scurt timp după ce a fost publicată de Editura Humanitas.

Un an mai târziu a fost anunțată hotărârea Sfântului Sinod de a-l canoniza pe Stăniloae și a izbucnit scandalul public, acesta fiind momentul când m-am decis să citesc întreaga publicistică a lui Stăniloae din Telegraful român, reunită în primele trei volume ale Operelor complete publicate de Editura Basilica a Patriarhiei, pentru a constata că lucrurile erau ceva mai complicate și mai nuanțate decât rezulta din denunțurile celor doi critici ai lui Stăniloae. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu există în publicistica lui Stăniloae derapaje foarte grave care pot fi folosite astfel de detractorii lui. Spun doar că dacă îl citești cap coadă pe Stăniloae publicistul, cu intenția sinceră de a-l înțelege, nu de a-l demola sau de a-l disculpa, și faci și un efort de interpretare a contrastelor și contradicțiilor, uneori năucitoare, din opera sa, portretul care se înfățișează e mult mai complex și, cred eu mai interesant, decât concluziile care s-ar desprinde din textele menționate mai sus.

Ai un capitol numit ”obraznic” – Caricatura. În ce constă această imagine deloc comodă?

Aici aș vrea să precizez că nu mi-aș permite niciodată să fiu „obraznic” cu Stăniloae și că, în general, nu sunt în niciun caz adeptul „obrăzniciei” în teologie. Nu sunt un postmodern subversiv. În același timp, încerc să fiu sincer și onest, iar adevărul trist e că pe Stăniloae îl poți lesne caricaturiza lucrând, așa cum spun și în carte, cu materialul clientului, ceea ce face Oliver Jens Schmitt; dacă decupezi doar anumite texte din ansamblul publicisticii marelui teolog român și le pui cap la cap, atunci Stăniloae ajunge să semene destul de mult cu Mihail Neamțu, care a fost la viața lui și neolegionar, și socialist creștin, și conservator, și neoliberal, și antilegionar, și iarăși neolegionar și tot așa. Într-un context istoric și instituțional foarte diferit, pe care îl explic în carte, și în virtutea unor motivații de altă natură decât cele care explică fluiditatea polimorfă a actualului deputat AUR, Stăniloae a reușit să scrie texte de laudă la adresa tuturor dictaturilor care s-au succedat în România între anii 1938 și 1945; chiar dacă, așa cum bine știm, aceste regimuri n-au fost deloc compatibile unul cu celălalt; din contră, fiecare nouă dictatură a lichidat-o violent pe precedenta și a portretizat-o ca fiind răul absolut.

Stăniloae, în schimb, a publicat în Telegraful român cuvinte de laudă la adresa tuturor acestor dictaturi, ceea ce mă face să cred că niciunul dintre aceste texte nu reflectă convingerile sale autentice sau o face doar într-o mică măsură. Desigur, așa cum precizez și în carte, în fața lui Dumnezeu aceasta nu este o scuză, căci Dumnezeu ne judecă nu în funcție de ce gândim, ci în funcție de ce mărturisim. Dar e important să ținem cont de acest aspect și să contextualizăm „legionarismul” lui Stăniloae – da, a scris și texte vădit pro-legionare – dacă vrem să înțelegem ce înseamnă el, de fapt, pentru conștiința autorului și ce loc ocupă în ansamblul operei sale teologice.

 Vorbești despre un ”celălalt Stăniloae”: ce conține, din ce este compus acest ”celălalt”? ”Celălalt Stăniloae” e diferit de ”caricatură”? Prin ce?

Celălalt Stăniloae e compus din două elemente. Pe de o parte, dintr-o interpretare sinceră și atentă a textelor din opera publicistică a lui Stăniloae pe care, dacă le decupăm și le punem cap la cap, putem, așa cum am subliniat, să construim un portret caricatural, care nu e nici carlist, nici legionar, nici antonescian, nici comunist, ci mai degrabă oportunist.

Cel de-al doilea element îl constituie multe alte texte pe care Stăniloae le-a scris înainte de debutul epocii celor patru dictaturi sau în timpul acestora, dar în mod vădit fără dedicație, inclusiv o serie de texte foarte profunde scrise în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (când, din nefericire, a scris, și cele mai nefericite texte, unele dintre ele de-a dreptul revoltătoare, dar acestea sunt texte scrise în primele trei luni ale declanșării războiului împotriva Uniunii Sovietice, după care urmează o vădită schimbare de ton și textele la care mă refer eu aici). Avem toate motivele să credem că aceste texte reflectă în mult mai mare măsură decât primele autenticele convingeri ale lui Stăniloae, deși cred că și în prima categorie de texte nu e doar oportunism, mai sunt și convingeri autentice, dar profund greșite, din păcate.

Oricum ar fi, textele celuilalt Stăniloae sunt scrise într-un autentic duh creștin și sunt compatibile cu teologia de maturitate a lui Stăniloae, iar eu nu pot decât să sper că ele îl definesc pe ultimul Stăniloae, cel de după război și din ultimii ani ai vieți. Deși, ca să fim clar înțeleși și ca să nu mă acuze nimeni de vreo intenție mistificatoare, textele mai puțin inspirate ale lui Stăniloae au lăsat urme asupra personalității sale care se mai văd, într-un mod mult estompat, și spre finalul vieții. E clar însă că există o tensiune la nivelul conștiinței lui și că Stăniloae a evoluat, desigur, odată cu vremurile și cu societatea românească în ansamblul ei. Poate nu până unde mi-aș fi dorit eu să evolueze, dar în mod cert se vede o evoluție, iar asta nu doar după 1945, ci încă din anii războiului. Și există dimensiuni surprinzătoare, mai puțin cunoscute ale operei publicistice ale lui Stăniloae, asta și deoarece nimeni dintre cititorii săi postdecembriști nu a vrut să le scoată în evidență.

Spre exemplu, am fost plăcut surprins să constat că multe dintre ideile mele din Apostolatul antisocial, care ți-au plăcut și ție, se intersectează cu o serie de texte scrise de tânărul Stăniloae înainte de război și în timpul războiului. În concluzie, opera publicistică a lui Stăniloae e foarte bogată și găsim în ea idei și concepții foarte diferite, inclusiv multe care se bat cap în cap. Ce mi se pare mai important e faptul că ea arată că Stăniloae chiar încerca să gândească teologic problemele sociale și politice ale epocii sale.

Uneori o dă în bară rău de tot, alteori e luat de val sau scrie texte la comandă, dar în ciuda tuturor acestor accidente de parcurs, mintea sa rămâne trează, vie, autonomă și autentică, chiar încearcă să gândească politicul și problemele sociale în termeni teologici ortodocși, nu se limitează la a repeta niște formule dogmatice străvechi care rămân paralele cu mersul istoriei, ci, în ciuda tuturor reproșurilor care i se pot aduce, nu fără motive întemeiate, chiar gândește istoria pe care o trăiește, și deseori gândirea asta dă naștere unor reflecții foarte profunde. Desigur, cineva se poate limita la caricatura pe care, în fond, și-a făcut-o cu mâna lui. Alții vor insista că nu trebuie să spunem despre el decât ce-a scris rău ca nu cumva altfel să fie minimizat răul respectiv. E dreptul fiecăruia de-a aborda subiectul cum crede de cuviință. Dar eu zic că prin astfel de abordări se pierde mult. Întâi de toate pe plan intelectual.

 Mereu a plutit asupra teologului român un aer de colaboraționist al Mișcării legionare. Poate fi bănuit de asta? Are texte care să susțină această colaborare fie și ideologică?

Da, are și texte din astea, din păcate. Unele dintre ele, cele scrise în perioada statului național legionar, par mai degrabă oportuniste, cu nimic mai sincere decât cele pe care le scrisese cu doi ani în urmă despre Carol al II-lea la scurt timp după ce acesta declanșase o represiune extrem de brutală la adresa Legiunii ca urmare a asasinării lui Armand Călinescu, doar una dintre faptele de vitejie ale legionarilor pe care Stăniloae a criticat-o în mod deschis.

În alte situații, se raliază la consensul conservator din epocă, fără ca asta să-l facă propriu-zis legionar. Spre exemplu, a scris un text în care a omagiat jertfa „pentru cruce” a celor doi legionari care au murit în războiul civil din Spania, Moța și Marin, dar asta în contextul în care întreg spectrul conservator și, conform lui Armin Heinen, chiar și unii reprezentanți ai stângii interbelice, s-au poziționat ferm de partea extremei drepte atunci când aceasta s-a ciocnit cu extrema stângă în sângerosul război civil spaniol, în care ambele tabere au comis atrocități. De altfel, și Iorga care îi ataca în mod frecvent pe legionari și avea în cele din urmă să moară de mâna lor, a scris, la momentul respectiv, un text laudativ despre Moța și Marin, asemănător cu cel semnat de Stăniloae.

Înainte de instituirea statului național legionar, nu există nicio referință explicită la Mișcarea Legionară în textele lui Stăniloae, dar există unele texte în care cel mai probabil la aceasta din urmă se referă Stăniloae atunci când face o serie de aprecieri pozitive. Pe de altă parte, există semnificativ mai multe texte de dinainte de venirea la putere a legionarilor în care Stăniloae îi critică, inclusiv o polemică cu doi teologi legionari, printre care și Nae Ionescu, care se extinde pe durata mai multor luni, și în care Stăniloae critică în mod clar o serie de concepții teologice legionare pe care le cataloghează drept erezii.

Deci peisajul e mult mai complex decât reiese din niște citate scoase din context fie de detractorii lui Stăniloae, fie de avocații lui. Per ansamblu, atitudinea lui Stăniloae față de Mișcarea Legionară a fost oscilantă, dar mai mult critică decât apreciativă. Mai trebuie precizat că încă de dinainte de război se regăsesc în textele lui Stăniloae câteva afirmații antisemite; deși, de departe, principala țintă a atacurilor sale au fost catolicii, mai ales greco-catolicii, cu care Corneliu Zelea Codreanu nu avea absolut nicio problemă; în schimb cuvântul cu j apare de sute de ori în „învățăturile” acestuia din urmă, fiind o diferență cât se poate de clară între antisemitismul lui Stăniloae și antisemitismul legionarilor, dacă e să comparăm frecvența atacurilor la adresa evreilor și virulența lor.

În fine, trebuie precizat în mod cât se poate de clar că Stăniloae a fost și a rămas naționalist. Cum și legionarii au fost naționaliști, exista un fond comun care să facă posibilă intersectarea ocazională dintre el și ei, care, așa cum am spus, există. Totuși, naționalismul e de multe tipuri, iar naționalismul lui Stăniloae (mă refer aici la textele în care se vede clar că reflectă cu calm și cu sinceritate asupra raportului dintre creștinism și naționalism, nu la textele de propagandă scrise pentru a sprijini demersurile diferitelor regimuri care au fost la putere în România sau la cele scrise la cald, pe fondul valului de emoție patriotică și din păcate și antisemită care cuprinsese țara în timpul războiului și care îl cuprinsese și pe Stăniloae în primele luni ale conflagrației) e foarte diferit, din multe puncte de vedere, de naționalismul legionar. Cu greu puteai găsi pe cineva în România interbelică, dacă facem abstracție de comuniști – deși chiar și aici e de discutat, în anumite cazuri –, care să nu fi fost naționalist.

În ce măsură naționalismul, chiar și în versiunea soft propusă de Stăniloae, e compatibil sau nu cu creștinismul ortodox, e o altă discuție, însă nu este un subiect pe care să-l fi epuizat în carte, ci mai degrabă trasez coordonatele unei probleme în secțiunea finală care conține punctul meu de vedere asupra învățămintelor ce se desprind din viața și opera lui Stăniloae și în același timp din istoricul raporturilor pre-comuniste și post-comuniste dintre Biserica Ortodoxă Română și extrema dreaptă. Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca să lămuresc pe deplin și această problemă într-un studiu viitor.

 Dacă e să facem o sinteză: care este de fapt teologia sa politică? Cum o vezi tu în ansamblul său? Trăsăturile ei de bază?

Și aici există două dimensiuni. Pe de o parte, e ideea lui Stăniloae care străbate întreaga reflecție teologico-politică ortodoxă din modernitate și pe care o regăsim prima oară la slavofili – un alt grup de autori înțeles, în general, în mod greșit, pentru că nimeni nu se obosește să-i și citească, dar simpla pronunție a acestui cuvânt e de natură să stârnească reacții de tip „Săriți! Rușii!” –, conform căreia ordinea socială trebuie să fie o reflecție sau icoană a ordinii ecleziale care la rândul ei este o icoană a Sfintei Treimi, a ontologiei trinitare, iar aceasta înseamnă libertatea și unitatea reconciliate prin iubire, iubirea care realizează acordul inimilor și prin urmare și al cugetelor, refuzul concomitent al atomizării corpului social în voințe individuale autosuficiente și în cele din urmă egoiste, modelul protestant, precum și al unității impuse printr-o ordine ierarhică de tip monarhic, modelul catolic.

Din acest punct de vedere, teologia politică ortodoxă este mai degrabă o critică a tuturor ideologiilor care, într-o formă sau alta, se abat de la modelul trinitar, fie prin unitate fără libertate și deci fără dragoste, fie prin libertate fără dragoste și deci fără unitate, precum și a tuturor metodelor de a face politică care sunt incompatibile cu acest mod de viață care ni se face cunoscut prin revelația treimică și pe care Biserica trebuie să-l concretizeze în propriul ei mod concret de a trăi comuniunea. La limită, putem vorbi chiar de o critică a oricărui tip de politică, în măsura în care orice tip de politică presupune o revendicare a puterii și o formă de violență. Te poți duce destul de ușor, pornind de la această premisă, într-o direcție oarecum anarhistă.

Oricum ar fi, e lesne de înțeles că astfel de premise teologico-politice n-au nicio treabă cu ce a reprezentat, în realitate, legionarismul, și e clar că toate încercările de a justifica legionarismul ne îndepărtează de aceste premise teologico-politice și că ajungem la aberații profund inculte, care ar fi comice dacă n-ar fi tragice, atunci când încercăm să împăcăm Duhul Sfânt cu „duhul Căpitanului”. Din păcate pentru Stăniloae, opera sa, care chiar merita o posteritate mai bună, nu a fost scutită de astfel de ipostaze caricaturale, tocmai bune pentru a le da de lucru iconoclaștilor care abia așteaptă să găsească cu ce să lovească în BOR.

Evident, vina a fost în primul rând a lui, așa stând lucrurile pentru orice creștin, dar nu a fost numai a lui, ci și a mediului instituțional în care s-a format și a funcționat, a oamenilor din jurul lui, inclusiv a mentorilor și superiorilor, care l-au tras și l-au împins în anumite direcții. Problemele lui nu sunt în niciun caz niște probleme strict personale. Sunt niște probleme ale conștiinței colective a Ortodoxiei românești pe care această conștiință încă nu le-a rezolvat, dar sunt încrezător că va veni și momentul când o va face, cu calm, sinceritate și maturitate, fără scandal și crize de nervi. Dar să revin la întrebarea ta, adică la cea de-a doua componentă a teologiei politice a lui Stăniloae, care e încercarea de a împăca naționalismul cu creștinismul. Stăniloae chiar își bate capul cu această problemă, sesizează tensiunile inerente relației dintre cei poli, și în ciuda a ce scrie uneori la gazetă, nu se poate spune în niciun caz că subordonează creștinismul naționalismului fără rest, fără scrupule sau fără să-și dea seama de implicațiile catastrofale ale unui astfel de demers.

Pe de altă parte, e clar că de aici i se trag multe greșeli si eșecuri și nu e clar în ce măsură îi iese, în cele din urmă, ce încearcă să facă, sau dacă, din start, un astfel de demers are sorți de izbândă. Pentru că Hristos a spus că „nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6, 24). Așa că merită să ne întrebăm în ce măsură este posibil un naționalism în care Evangheliei i se acordă întotdeauna prioritate? Și când spun prioritate, spun prioritate absolută, nu compromis de tip 80% creștin, 20% naționalist, că la Dumnezeu nu merge așa. Ci un naționalism în care Dumnezeu e întotdeauna și fără niciun fel de rabat pe primul loc, acel naționalism care ar rămâne (dacă rămâne) după ce „căutăm mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Matei 6, 33). Cred că asta e întrebarea cu care rămânem la capătul cugetării teologico-politice a lui Dumitru Stăniloae, o întrebare la care noi, creștinii ortodocși, ar trebui să răspundem exclusiv în termeni biblici și patristici, nu în funcție de modele naționaliste sau anti-naționaliste care domină o epocă sau alta a modernității.

Acum, după ce ai făcut această cercetare: cum vezi dorința BOR de a-l canoniza? Pentru că disputa de aici cumva vine: era acuzată că ea canonizează legionari...

Nu cred că simplul fapt de a te fi intersectat cândva, cumva, cu o mișcare de masă care la un moment dat avea sute de mii de membri și care și-a câștigat membri și adepți printr-o varietate de oferte politice și sociale, nu doar prin antisemitism, te exclude pe veci de la sfințenie, la fel cum nu cred că e musai ca oricine care a trecut prin experiența asta – desigur, nefericită în ansamblul ei – să aibă declarație de pocăit semnată și ștampilată.

Cred că problema e mult mai complicată pentru că atât istoria cât și omul sunt realități mult mai complicate decât rezultă din luările de poziție ale unor activiști care, spre deosebire de Biserică, nu sunt interesați de om, în complexitatea lui, ci doar de neutralizarea prin orice mijloace, multe dintre ele prea puțin duhovnicești, a potențialului reviriment al unei ideologii care, în ansamblul ei, a fost fără îndoială toxică. Acestea fiind spuse, în ipoteza în care aș fi avut un cuvânt de spus în cadrul procesului de canonizare al Părintelui Stăniloae, aș fi insistat asupra faptului că o astfel de decizie trebuia luată sau nu după ce se lămureau în mod cât se poate de clar anumite aspecte din biografia sa care încă rămân nelămurite. Și mă refer aici la măsura în care a fost sau nu responsabil de cele mai sinistre afirmații antisemite care au apărut în Telegraful român în timpul războiului precum și măsura în care își dădea seama sau nu ce făcea statul român cu populația evreiască din Basarabia și Bucovina în momentul în care făcea anumite afirmații.

Modul neconvingător în care mai mulți teologi și istorici afiliați BOR au răspuns la obiecțiile formulate de reprezentanții Institutului Elie Wiesel mă face să cred că astfel de probleme, foarte serioase, au fost tratate cu superficialitate (sper din tot sufletul că nu cu cinism). De fapt, și chestiuni mult mai clare, care rezultă dintr-o lectură nepărtinitoare a publicisticii sale la care are acces toată lumea, au fost abordate, pe alocuri, într-un mod neprofesionist din care au rezultat, așa cum arăt în cartea mea, poziții lesne de demontat. Oricum ar fi, dacă am da dovadă, ca biserică, de maturitate, am înțelege că problema nu e că se supără pe noi domnul Alexandru Florian sau niște hipsteri panicați de o posibilă neorebeliune legionară, temere care personal – și sper să nu greșesc – mi se pare exagerată; ci că riscăm să demonetizăm sfințenia și să compromitem mărturia Bisericii dacă tratăm cu lejeritate dosarele sensibile de canonizare.

Vedeam în social media și reacții infantile de tip „bravo Daniele, i-ai dat peste bot lui Florian”! De parcă scopul Bisericii e să-i facă în ciudă lui Alexandru Florian, chiar și cu prețul denaturării Evangheliei. Sunt unii în ograda BOR care l-ar vrea și pe Corneliu Zelea Codreanu canonizat și ar privi asta ca pe o mare biruință a românismului. Ceea ce nu înțeleg acești exaltați e că în eventualitatea unui astfel de scenariu, Biserica Ortodoxă Română, ca realitate sociologică relevantă, va dispărea în vreo două, trei decenii, în condițiile în care va fi părăsită nu doar de Duhul Sfânt, ci și de toți oamenii care mai au un dram de rațiune, bun simț și omenie (și să vedem după aia ce se va alege de instituția rămasă pe mâna celor care vor fi rămas după ce au plecat toți aceștia).

Dar bineînțeles, nu eu sunt responsabil cu canonizările în Biserica Ortodoxă Română, în cadrul căreia există o ordine canonică pe care o respect. În plus, rezervele mele – care, să ne înțelegem, sunt doar niște rezerve, ce nu mă fac să-l apreciez pe Stăniloae teologul mai puțin, ba chiar îndrăznesc să spun că sub raport uman mi-a devenit mai drag după ce chiar am încercat să-l înțeleg, fără mitologizări ieftine și false pudori, în dimensiunea lui umană – reprezintă doar un punct de vedere personal, în timp ce conștiința Bisericii este sobornicească și nu se reduce la autoritatea unui sinod local. Rămâne de văzut cum va recepta conștiința sobornicească a Bisericii această canonizare, mai ales în condițiile în care Părintele Stăniloae e cunoscut, apreciat și studiat nu doar la noi, ci în întreaga Ortodoxie. De fapt, în întreaga lume creștină. Cu siguranță se vor mai scrie și alte studii, nu doar la noi, ci și în străinătate, după canonizare. În cele din urmă, lucrurile se vor lămuri. Și sper din tot sufletul că se vor lămuri în termeni cât mai favorabili Părintelui Stăniloae, raportat la ceea ce știm cu certitudine acum, căci altminteri Biserica noastră se va găsi într-o situație foarte jenantă.

 Dacă tot am ajuns la acest capitol. Tu ești un creștin practicant asumat dar foarte critic cu multe derapaje ale BOR. Cum vezi relația BOR cu toată această extremă dreaptă, cu legionarismul și toată această zonă a filetismului – erezia naționalismului?

În secțiunea finală a cărții, unde îmi expun ideile mele despre problematica în cauză, am și un subcapitol despre filetism, un termen suprauzat și prea puțin înțeles. Cititorii vor descoperi că deși filetismul a devenit o lozincă-măciucă tocmai bună ca să-l plesnești în cap pe orice ortodox care se abate, într-un fel sau altul, de la consensul euroatlantic, în realitate lucrurile sunt ceva mai complicate.

Cât privește relația Bisericii Ortodoxe Române cu legionarismul și neolegionarismul, cred că încă rămâne o problemă prea puțin conștientizată de Biserica noastră în toate dimensiunile ei: istorică, morală, teologică, spirituală și pastorală. Cauzele sunt multiple, dar cred că e vorba în primul rând de precaritate intelectuală și lipsa curajului de a înfrunta o problemă incomodă. Nu știu dacă așa va fi și peste zece ani.

Eu unul cred că pe termen lung adevărul învinge. Dar ar trebui să ținem cont că cu doar cinci ani înainte de recentele canonizări, cel care este marketizat astăzi ca un fel de profet al europenizării BOR, mă refer la fostul purtător de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu, organiza la Trinitas emisiuni complet demente cu actualul senator AUR Sorin Lavric. Ceea ce înseamnă că suntem încă departe de o conștientizare suficient de lucidă a acestei probleme, că nu se deșteaptă nimeni - nici măcar la nivel individual, deci cu atât mai puțin o întreagă comunitate - în doar cinci ani.

Dar cred că greșim dacă pur și simplu individualizăm vina, în cazul lui Bănescu. De fapt, greșim și dacă procedăm la fel cu derapajele lui Stăniloae, în sensul în care nu ne ajută să înțelegem natura fenomenului. Căci aici nu vorbim de un caz individual de apologet al neolegionarismului care, nu se știe cum, a reușit să se cațăre până în poziția de purtător de cuvânt al BOR ca să o compromită. Ci vorbim mai degrabă de un întreg climat instituțional care face posibil ca un individ lipsit de idei proprii și de o viziune teologico-politică coerentă, întemeiată biblic și patristic și validată eclezial, să se transforme, în calitate de purtător de cuvânt al Bisericii, într-un purtător de conținut intelectual Humanitas, când neolegionar, când neoconservator-euroatlantic, în funcție de cum bate vântul.

Prin urmare, problema nu e doar că în cadrul BOR există indivizi și grupuri care fac propagandă neolegionară. Aceștia cred că sunt mai puțini decât par și uneori par că sunt mai mulți doar pentru că sunt zgomotoși. Mulți dintre ei, săracii, nu știu ce fac, în sensul în care ei înșiși cred bazaconiile revizioniste, conspiraționiste sau negaționiste pe care le preiau de la anumiți mentori și le transmit mai departe.

Problema e că și la vârful Bisericii sunt oameni care nu stau mult mai bine la capitolul documentare și luciditate. Care se reinventează peste noapte nu doar din oportunism, ci pentru faptul că n-au avut niciodată convingeri autentice și consolidate, bazate pe o documentare și o reflecție personală și sobornicească consistentă, ci doar s-au luat după intelectuali, schimbând macazul în funcție de schismele care au loc în sinaxa acestora din urmă și care la rândul lor se produc în funcție de evoluții vremelnice de pe scena politică națională și internațională.

Altfel spus, dacă Lavric nu s-ar fi înscris în AUR sau dacă AUR ar fi susținut fără rezerve Ucraina în războiul cu Rusia și ar fi avut un profil mai puțin mahalagesc, mai elitist, dar nu mai puțin neolegionar, Bănescu și astăzi ar fi făcut cu Lavric emisiunii la Trinitas despre „sfinții legionari” și eventual ar fi scos în evidență idealurile pe care le împărtășeau cu Stepan Bandera.

Cu alte cuvinte, în loc să-și evalueze propria istorie pe baza unor surse istorice credibile și în funcție de propriile repere biblice și patristice, în loc să producă, sub insuflarea Duhului Sfânt care actualizează tradiția, propria ei reflecție teologico-politică, așa cum face Biserica Romano-Catolică de aproape un veac și jumătate, Biserica noastră așteaptă să primească lumina nu de la Ierusalim, ci de la intelectuali, care la rândul lor și-o iau de la Marele Licurici / Farul Democrației.

Dacă „denazificarea” / „vindecarea de legionarism” bănesciană înseamnă să ne ursulizăm și, printre altele, să aplaudăm cu „claritate morală”, alături de Papahagi, un alt genocid, cu nimic mai bun decât cel pe care l-a făcut statul român în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, n-am rezolvat absolut nimic. Rămânem în continuare sclavii și papagalii unor ideologii vremelnice. Sărim din lac în puț. Aici suntem, pentru moment, și nu cred că are rost să ne autoiluzionăm că situația ar fi mai bună. Prin cartea mea mi-am propus să-i pun pe oameni pe gânduri, în speranța că astfel, încet, încet, se va lega o conversație și în timp se vor lămuri niște lucruri.  

În ultimul capitol aduci o critică nemiloasă istoricului Oliver Jens Schmitt: ”analiza unei scamatorii cu pretenții academice”. Care sunt criticile centrale aduse?

În Addenda de la finalul volumului mă limitez la o analiză critică a ultimului capitol al cărții lui Schmitt, cel dedicat istoriei postdecembriste a Bisericii Ortodoxe Române, pe care o cunosc foarte bine. Cunosc mai puțin bine istoria Bisericii Ortodoxe Române din perioadele anterioare analizate de Schmitt în cartea sa, sau nu îndeajuns de bine pentru a mă lua la trântă cu cineva care are statutul său academic, motiv pentru care m-am limitat în analiza mea la acest ultim capitol, fără să mă pronunț cu privire la restul cărții.

Or, ce pot să spun cu siguranță, și știu foarte bine despre ce vorbesc, e că acest ultim capitol al cărții lui Schmitt, dedicat istoriei postdecembriste a BOR, e scris într-un mod foarte neprofesionist; e de-a dreptul jenant dacă luăm în considerare afilierea academică a istoricului vienez și extazul unui anumit tip de public autohton, cam tot ăia care l-au votat și pe Iohannis, pentru că, vezi Doamne, în sfârșit s-a găsit un neamț (alt neamț providențial) care să scrie istoria pe care noi nu suntem în stare să o scriem.

Nu voi intra în detalii, ca să nu dau spoilere, dar în esență ceea ce susține Schmitt e că Biserica Ortodoxă Română de după 1989 e definită de o triplă opțiune: prorusă, pro-PSD și neolegionară. În încercarea de a-și demonstra teza, Schmitt selectează doar acele surse care, chipurile, ar valida-o. De fapt, nici măcar din mare parte din acele surse nu rezultă ceea ce susține Schmitt, ci astfel de concluzii rezultă mai degrabă din modul aberant în care Schmitt interpretează respectivele surse. Pe de altă parte, multe alte surse din care rezultă contrariul sau cel puțin o poziție mult mai nuanțată decât cea avansată de către istoricul vienez sunt pur și simplu ignorate. Ceea ce mă face să cred că marele istoric vienez e fie incompetent, fie necinstit.

Nu în ultimul rând, Schmitt e una dintre persoanele care întreține mitul pro-europeanului Bănescu, deși avea la dispoziție numeroase surse, pe care eu le-am folosit pentru a demonstra ce hram purta Bănescu cu puțin timp înainte de a se reinventa. Blamează Biserica Ortodoxă Română, în general, pentru răspândirea neolegionarismului, afirmație care, evident, conține o doză substanțială de adevăr, dar ne spune că Lavric era un democrat pe vremea când și-a publicat la Humanitas cartea despre Noica și Mișcarea Legionară, la fel cum democrat era și este și directorul Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu, care l-a publicat atât pe Lavric, cât și pe istoricul vienez. Și față de membrii ierarhiei BOR are o atitudine părtinitoare, în sensul în care unora li se caută nod în papură, în timp ce altora li se trec cu vederea păcate foarte grave și știute de toată lumea. Beneficiarii atitudinii părtinitoare a lui Schmitt sunt cei care au trecut, nu contează cât de curând, „de partea bună a istoriei” și a geopoliticii, adică toți cei din BOR care luptă cu „claritate morală” și fără rezerve cu Rusia, PSD-ul, aurismul, georgismul, neolegionarismul etc. Pe toți aceștia, Schmitt îi ajută să-și falsifice biografiile, pretinzând că scrie istorie. Dar asta e mai degrabă atitudine de securist sau politruc decât de cercetător onest care își respectă statutul academic.  

 Și la final: dacă ar fi succint că tot voiam să te întreb: care este teologia ta politică căci conservatorii te declară ”progresist”, iar progresiștii ”conservator”. Unde te găsesc?

Pe mine nu mă interesează ce zic conservatorii sau progresiștii despre mine, că nu lor mi-am propus să le fac pe plac, ci lui Dumnezeu. E greu să-mi rezum teologia politică în câteva cuvinte. Cei interesați îmi pot citi cele două cărți, Apostolatul antisocial (2017) și Părinți și copii (2025) din care rezultă destul de clar unde anume mă poziționez.

În esență, eu încerc să gândesc politicul în termenii învățăturii biblice și patristice, iar asta mă face ca uneori să fiu mai degrabă conservator, iar alteori mai degrabă progresist. Nu îmi plac partidele, sectele și corsetele ideologice. Depinde ce anume și cum anume conservăm, depinde cum anume și în ce direcție vrem să progresăm. Mă uit cu atenție și la ce fac frații catolici care au mai multă experiență în domeniul teologiei politice și sociale și, deși nu neg importanța diferențelor dogmatice care ne separă, cred că la acest capitol ne-ar face mult mai puțin rău dacă ne-am lua mai degrabă după ei decât după intelectualii de la Humanitas, GDS, Fundația Creștin-Democrată, IICMER etc., inclusiv cei câțiva neolegionari care au gravitat în jurul acestor instituții și alții care între timp au descoperit Fenomenul Trump și s-au mutat la AUR.

Problema e că nici pe aceștia, pe catolici, nu îi citim în original, ci în tâlcuirea unora ca Teodor Baconschi, la fel de riguroasă și onestă ca analiza istorică pe care ne-o livrează Oliver Jens Schmitt. Încercarea mea de a mă orienta după reperele tradiției creștine atunci când abordez problemele politice și sociale – iar asta e ceea ce a făcut și Stăniloae în textele sale bune, mult mai multe la număr decât cele penibile sau fundamental greșite – m-a făcut să fiu, în linii mari, conservator din punct de vedere cultural, ceea ce s-ar putea numi social-democrat în zona economică, iar din punct de vedere politic am fost și am rămas întotdeauna un liberal, în sensul în care cred că democrația reprezentativă, separația puterilor în stat, garantarea drepturilor civile ș.a.m.d. reprezintă cel mai bun cadru politic pe care îl avem, singurul în care putem aborda în mod legitim problemele sociale, problema distribuției inechitabile a resurselor și a puterii, și în care putem conviețui conservatori cu progresiști dacă ne respectăm unii altora libertatea și respectăm instituțiile liberale care fac posibilă conviețuirea noastră. Că dacă se apucă ai lor să dea cu cancel, o să constate la scurt timp – și constată deja - că pot și ai noștri să facă la fel, ba chiar mai eficient decât ei.

În același timp, nu mă număr în niciun caz printre adepții abolirii familiei patriarhale, ai ingineriilor gender, ai noilor mode pedagogice, ai poliției gândirii sau ai culturii anulării. Cred că Biserica trebuie să-și ceară scuze atunci când se abate de la învățăturile lui Hristos și ale apostolilor, nu și atunci când le propovăduiește, și nu cred că aceștia din urmă trebuie citiți și citați selectiv ca să facem pe plac unei tabere politice sau alteia.

Consider că România e casa mea, mă simt legat de meleagurile, istoria și cultura ei, și nu cred că toată această istorie și cultură se rezumă la antisemitism, pogrom și Holocaust, că alții sunt întotdeauna mai deștepți, mai civilizați și cu conștiința mai puțin încărcată decât noi, că singurul proiect valid de țară e să nu ne cunoaștem deloc pe noi și să-i imităm ca niște papagali aspiraționali pe „supraoamenii” occidentali.

Ni s-a tot spus în anii ʼ90 - 2000 că Ortodoxia e o pacoste pentru poporul român pe care nu l-a înzestrat cu o etică a muncii, în timp ce măreața Americă pe care au clădit-o pelerinii calviniști ar trebui să ne fie far și călăuză în tot ceea ce facem, că trebuie să lepădăm tot ce ne deosebește de ea, ca să ieșim și noi odată din Evul Mediu. Și uite în ce hal e America acum! În fine, nu mă număr printre cei care cred că avem nevoie de mai puțină Ortodoxie în spațiul public și de mai mult tefelism sau că o minoritate cu ifose, care obține maxim 15% din voturi, ar fi îndreptățită să ne reseteze modelul conviețuirii dintre stat și Biserică, să stabilească ea ce avem voie să vorbim în public, pe ce cheltuim banii publici, cum anume își cresc românii copiii, ce învață la școală și multe altele, că așa „e afară”, și dacă așa e afară, nu mai contează ce mai vrea și poporul ăsta, nici măcar în momentul de față, ce să mai vorbesc de democrația morților pe care o invoca Edmund Burke. Am votat da la referendumul pentru familie și nu am niciun regret că am făcut-o, în condițiile în care sunt sigur că putem găsi, și fără să redefinim familia, soluții legale care să garanteze că viața concetățenilor noștri care formează cupluri de același sex nu este îngreunată fără sens, din pur bigotism, și în moduri care sunt incompatibile cu iubirea pe care Biserica trebuie să o manifeste față de toți oamenii.

Deci, după cum vezi și după cum spuneai și la începutul interviului, le dau și „progresiștilor” destule motive să nu mă placă. În sfârșit, cred că, cu toate păcatele și lipsurile ei, Biserica Ortodoxă are o influență per ansamblu benefică asupra societății românești și că lucrurile ar sta și mai bine dacă Biserica și-ar rezolva unele probleme ce țin de raportarea la propriul trecut despre care discut în ultima mea carte. Și cred că acest lucru se va întâmpla, în cele din urmă. Dar mai e nevoie de ceva timp.