Tronul gol - Nicușor Dan și președinția fără corp politic

Luni seara, 5 octombrie, la Cotroceni, președintele a mai rostit un nume: Luca Niculescu. Este al patrulea în cinci luni. Înaintea lui au fost Eugen Tomac, Adrian Veștea și Siegfried Mureșan. Nume care vin, nume care pleacă. Guvernul Bolojan a căzut pe 5 mai, cu 281 de voturi. De atunci, țara are un guvern interimar și un președinte care desemnează. Desemnează și iar desemnează, ca într-un ritual al cărui sens s-a pierdut pe drum.

Pe 4 iunie, Tomac, cu promisiunea unui „guvern tehnic”. Pe 18 iunie, Veștea, anunțat fără ca liderii propriului partid să fi fost întrebați, respins după patru zile cu 189 de voturi. Apoi, vreme de o vară, nimic. Pe 30 septembrie, Mureșan, respins cu 182 de voturi. Pragul era de 233. Nimeni nu s-a apropiat de el.

Un prieten mi-a scris zilele acestea: „Nu se pricepe la politică.” I-am răspuns: el nu se pricepe la viața elementară, de unde politică?

Am scris de curând despre sfârșitul epocii salvaționiste. Acum trebuie spus ce vine după. După salvare vine golul. Și golul acesta are un nume și o adresă: Palatul Cotroceni.

Copilul care voia să salveze case

Nicușor Dan este un caz tragic. Este un copil care trebuia să ajungă maximum cercetător la un institut, unde să stea singur în birou și seara să facă proiecte de salvare a caselor vechi. Biografia îl arată exact așa: olimpiade de matematică, Facultatea de Matematică, doctorat în Franța, o școală normală superioară întemeiată la București pentru cei mai buni studenți. Apoi, în 2006, Asociația „Salvați Bucureștiul”, procese pentru clădiri, pentru zone protejate, pentru case. El gândește în case, nu în oameni.

Are valorile unui copil de Piața Universității 90, școlit excepțional de școala de matematică a vechiului regim, crescut de interbelici religioși, care a gustat puțin din centrul Parisului, dar din cel de ”ghetou” universitar. Ca om, probabil e unul bun, simpatic, cu apucături de matematician singuratic. Nu am nimic cu omul.

El a vrut să salveze trei clădiri. Hai, patru. După care a fost împins de gloată să facă ceva de care nu are habar. A fost împins și a ajuns primar. Și de acolo, aici.

Emanația fantasmelor clasei de mijloc

Nicușor Dan este întru totul emanația fantasmelor clasei de mijloc. Este o proiecție a ce înțelege clasa noastră de mijloc în politică.

Care sunt fantasmele? Omul normal. Omul onest, care nu fură. Omul competent, cu diplomă de afară. Omul care nu strigă, nu înjură, nu negociază la colț de masă. Un fel de inginer al binelui public, care va repara statul cum se repară o fațadă. Clasa de mijloc din România nu și-a ales un reprezentant, și-a ales o oglindă. S-a uitat în el și s-a văzut pe sine așa cum ar fi vrut să fie: corectă, educată, europeană, deasupra mizeriei. Numai că o oglindă nu guvernează. O oglindă doar reflectă.

Aici clasa de mijloc este și vinovată, și victimă.

Vinovată, pentru că a confundat morala cu politica. Pentru că nu a construit nimic durabil: nici partide, nici sindicate, nici rețele care să țină mai mult de un ciclu electoral. Partidul pe care l-a avut, USR, l-a fondat chiar Nicușor Dan, și tot el l-a părăsit în 2017. Asta spune aproape tot.

Victimă, pentru că a plătit prima nota propriei fantasme. Austeritatea guvernului pe care președintele l-a girat a lovit-o pe ea întâi: TVA-ul urcat la 21%, bugetarii, taxele. Proiecția și-a lovit propriul corp.

Și încă ceva: cele 53,6% din turul doi din mai 2025 nu au fost doar ale lui. Au fost și voturile fricii, frica de celălalt candidat. Nucleul clasei de mijloc este cel din primul tur, în jur de o cincime din voturi. Restul a fost împrumutat. Iar împrumuturile se cer înapoi. Încrederea în președinte era de 47% în iunie 2025 și de 27,6% în martie 2026.

Fără corp politic

El nu are conținut. Nu are corp politic. Are o proiecție spectrală. Neputința lui vine și de aici.

El nu are cu cine lucra, pentru că nu reprezintă pe nimeni. Nu reprezintă partide, nu reprezintă grupuri de interes, nu reprezintă ONG-uri, nu reprezintă societatea. Toți l-au părăsit: până și PR-ul și nucleul dur ultra agresiv de tip corporatist, lipsit de viziune politică, care l-au adus și l-au părăsit. L-au părăsit până și ONG-iștii apropiați care mereu au fost lipsiți de corp politic: ei gândesc în termeni de aplicație, care are o altă funcție socială. Oricum se știa că el nu lucrează în echipă: primăria confirmase. El se reprezintă pe sine, nu instituția. Și, la limită, nu se reprezintă nici pe sine, pentru că sinele acela nu e al lui, ci este proiecția altora.

De aici paradoxul pe care l-a observat un sociolog: Nicușor Dan este primul președinte apărat de Parlament, dar pe care poporul l-ar demite. De obicei era invers. Partidele nu-l suspendă pentru că nu au ce lua de la el. Poporul l-ar suspenda pentru că nu a primit nimic de la el.

Pe cine reprezentau ceilalți

Ion Iliescu a reprezentat aparatul: nomenclatura de rangul doi, fabricile, satul, FSN-ul. Era un corp greu, dar un corp.

Emil Constantinescu a reprezentat Convenția, țărăniștii, intelectualii, societatea civilă. Era un corp fragil, care s-a rupt sub el. Este cel mai apropiat caz de cel de azi, dar Constantinescu măcar a avut ce să piardă.

Traian Băsescu a reprezentat un partid și „poporul” contra „sistemului”. Producea haos prin conflict.

Klaus Iohannis a reprezentat PNL-ul, instituțiile de forță, ordinea și și o anume parte a Europei. A fost un absent, dar un absent așezat pe un tron sprijinit.

Fiecare dintre ei a avut în spate ceva care putea fi chemat la nevoie: un aparat, o coaliție, un partid, o stradă, o armată de instituții. Puterea prezidențială în România nu stă în Constituție, care o ține scurtă. Stă în ce poți aduce cu tine în sală.

Nicușor Dan nu reprezintă nimic. Nu are pe cine aduce în sală. Și produce haos altfel decât Băsescu: printr-un fel de sustragere, printr-un non activism straniu. E precum soldatul Svejk plecat la un război la care participă prin neprezență, prin abandon: pe mine să nu contați.

Filosoful francez Claude Lefort spunea că în democrație locul puterii este un loc gol: nimeni nu-l poate ocupa definitiv, nimeni nu-l încorporează. Era o descriere a principiului democratic. La noi, principiul a devenit stare de fapt. Locul nu mai e gol prin definiție, ci prin lipsa celui care ar trebui să stea în el.

Falsul țar

În istoria Rusiei există vremuri de degradare, Smuta, Vremea tulburărilor. Atunci apare mereu un Fals Țar, care nu are conținutul puterii. Tronul e gol și pe el e pusă o marionetă. În 1605, Falsul Dmitri a intrat în Moscova ca țar. Un an mai tîrziu era mort. După el au venit alții, la fel de falși, apoi ocupația străină, foamea, războiul tuturor contra tuturor. Smuta (tulburările) s-a încheiat abia în 1613, cu o dinastie nouă.

Dar falsul țar nu înlocuiește tronul gol. Tronul rămâne gol, doar că se creează haloul de putere. Este un soi de zombie politic.

Simion îl numește pe Nicușor Dan „uzurpator”. Greșește. Uzurparea presupune să iei ceva. Aici nu ai ce lua. Este un samozvaneț (aventurier de context) pe dos: legitimitate are, putere nu are.

Mai e un țar, de data aceasta adevărat: Nicolae al II-lea. Jurnalul lui este halucinant. Afară imperiul se destramă, iar el povestește că a fost în parc și a omorât ciori. Imperiul exploda, el vâna ciori.

Copilul cu planul de jucării

În politică, Nicușor Dan poate deveni un personaj nociv, pentru că nu e politic și face ca un copil, după planul lui de jucării. Are o listă de nume pentru premier cum ai avea o listă de clădiri de salvat: le iei pe rând, una câte una, fără să te întrebi cine locuiește în ele.

Deja este împins spre asta: haos, neîncredere, dizolvare instituțională, dizolvarea partidelor. Lovește în tot. Nu din rea-voință, ci din absență.

E așa o paiață. Dar o paiață tragică, pentru că un om bun fără corp, pus pe un tron, devine paiață. De asta zic că e tragic. El are nevoie de ajutor, nu să reprezinte. E un om singur, rătăcit la Cotroceni.

Vijelia

Patru nume în cinci luni. Patru uși deschise spre o cameră în care nu intră nimeni. Președintele refuză anticipatele, pentru că știe cine le-ar câștiga. Partidele refuză guvernele, pentru că știu că pot aștepta. Iar țara așteaptă și ea, fără să mai știe ce.

La finalul lui „Boris Godunov”, Pușkin lasă o singură indicație de scenă: „Poporul tace”.

Tronul gol pe care nu se urcă nimeni nu rămîne gol multă vreme. Liniștea aceasta de la Cotroceni anunță o mare vijelie.