Sfârșitul epocii salvaționiste

Cuprins:

Noi, cei care am crezut / Genealogia salvatorilor / Anatomia unui an / Cine fabrică salvatorii / Ce urmează

Noi, cei care am crezut

Generația mea a crezut enorm în salvare. Am crezut cum se crede la douăzeci de ani: total, fără rest, fără plan de rezervă. Cădeau regimurile unul după altul, se dizolva un imperiu care părea etern, iar noi plecam în toate direcțiile — spre „noua Patrie", spre „afară", spre viitor — cu o certitudine pe care azi mi-e greu să o explic copiilor mei: certitudinea că salvarea există și că ea vine din afara noastră. Din Occident. De la piață. De la elite. De la oamenii providențiali care știu, spre deosebire de noi, „cum se face".

Am scris o carte întreagă despre ce a urmat. Ce a urmat se poate rezuma într-o frază: n-am fost salvați ci ne-am devorat. O generație care a așteptat salvarea din afară a sfârșit prin a se canibaliza pe dinăuntru. Ne-am consumat iluziile, valorile, resursele și, la final, unii pe alții. Am ieșit din deceniu profund dezamăgiți și profund revanșarzi. Căci dezamăgirea, când nu e asumată, nu produce înțelepciune. Produce resentiment. Și resentimentul cere mereu același lucru: încă un salvator.

Eu am mai văzut o dată cum moare un mesianism. Am copilărit într-un imperiu construit pe promisiunea salvării — omul nou, viitorul luminos, partidul care știe drumul. Am văzut cum se golește pe dinăuntru, cum rămâne doar coaja: portretele, lozincile, ritualul. Când s-a prăbușit, n-a căzut cu zgomot. S-a stins ca un bec vechi. De aceea privesc de treizeci de ani salvaționismul românesc cu ochii omului vaccinat: știu cum arată boala, știu cum arată și sfârșitul ei.

Suntem, cred, exact în acest punct. Nu la sfârșitul unui președinte. La sfârșitul unei epoci.

Genealogia salvatorilor

Politica românească postcomunistă nu a produs programe. A produs salvatori.

Primul a fost Iliescu — salvatorul patern, omul care ne apăra de haos. Apoi Constantinescu — salvatorul moral, care venea să ne mântuiască de comunism cu Biblia și cu CDR-ul. A urmat Băsescu — salvatorul justițiar, care tăia în carne vie și ne promitea că vom trăi bine. Apoi Iohannis, salvatorul tăcut, neamțul serios, „România lucrului bine făcut".

Și, la capătul seriei, Nicușor Dan: salvatorul matematician, omul cinstit care „nu e politician", expertul care rezolvă probleme.

Fiecare a fost vândut ca anti-politică. Fiecare a fost votat nu pentru un program, ci împotriva unei apocalipse: împotriva haosului, împotriva comuniștilor, împotriva „ciumei roșii", împotriva extremiștilor. Și fiecare ciclu s-a încheiat identic: cu o dezamăgire uriașă, niciodată asumată, care a pregătit terenul pentru următorul salvator.

Doar că ceva s-a schimbat. Curba se accelerează. Băsescu a avut nevoie de aproape zece ani ca să-și epuizeze mitul: în lupta cu sistemul corupt adus o corupție pe sistem monopolist şi a pus pe picior de război instituțiile statului. Iohannis — de zece, deși semnele erau vizibile mult mai devreme; a plecat de la Cotroceni în februarie 2025 ca un om care nu mai reprezenta pe nimeni, nici măcar propria legendă. La final, "lumea bună" care i-a girat religios, a făcut un film şi a zis: ne-a dezamăgit. Atât. Nicușor Dan a reușit performanța într-un singur an. Un an: mitul salvator a murita înainte de a începe. Presa a constatat-o sec: cea mai rapidă dezamăgire din istoria funcției prezidențiale.

Când un mecanism se uzează tot mai repede, nu e semn că trebuie schimbată piesa. E semn că mașina e terminată.

Anatomia unui an

Să recapitulăm, sec, ce s-a întâmplat. În mai 2025, Nicușor Dan câștiga prezidențialele cu aproape un milion de voturi în fața lui George Simion. Șase milioane de oameni au votat, încă o dată, salvarea: matematicianul cinstit, independentul, omul fără partid și fără trecut murdar. Candidatul perfect al formulei — cel mai pur exemplar produs vreodată de laboratorul salvaționist românesc.

Un an mai târziu, tabloul arată așa: guvernul Bolojan, instalat de președinte, a căzut pe 5 mai 2026 prin moțiunea de cenzură PSD-AUR. Propunerile de premier au eșuat una după alta. România e condusă de luni de zile de un executiv interimar cu atribuții limitate — o premieră în istoria noastră recentă — în timp ce agențiile de rating avertizează asupra riscului de recesiune, iar Parlamentul respinge în cascadă actele guvernului demis. Președintele a anunțat în repetate rânduri că „mediază". Nimeni n-a văzut medierea. S-a văzut doar rezultatul ei: blocajul.

Iar dezamăgirea a venit, de data asta, nu de la adversari ci de la ai lui. După promulgarea legii care pune capăt mandatului lui Dominic Fritz la Timișoara, liderii USR, partidul pe care Dan însuși l-a fondat, vorbesc public despre „o dezamăgire imensă". Omul în care și-au pus speranța i-a dezamăgit. Din nou. Aceeași frază, al cincilea președinte.

Când a apărut cazul Pahonţiu: până şi nucleul dur al "salvaţionismului religios politic" din jurul președintelui s-a dizolvat.

Și aici e paradoxul central al acestui mandat, un paradox de manual: omul care a câștigat pentru că „nu e politician" eșuează exact pentru că nu e politician. Matematicianul care rezolva probleme s-a dovedit incapabil să rezolve singura ecuație care conta: majoritatea parlamentară. Salvatorul anti-sistem a devenit, în câteva luni, administratorul timid al sistemului. Nu l-a trădat nimeni, nu l-a mâncat „statul paralel", nu a fost sabotat de forțe oculte. Sistemul l-a absorbit blând, fără dramă, cum absoarbe buretele apa. Pentru că asta face un sistem cu un om singur, slab şi incompetent politic. Întotdeauna.

Am spus de la început că va fi un președinte mai slab decât Johannis şi va deveni nucleul polului conservator în formula lui de "piața Universității 90": o formulă demult apusă, reciclată ca o nouă formă de salvare. Mi-am luat tone de înjurături cam de la aceeași care acum îl desființează foarte agresiv. Calitățile şi defectele lui personale erau prea bine cunoscute: dacă la Primărie puteau fi ascunse (defectele), la Președinție au devenit mult prea vizibile. O instituție mult prea mare pentru el care a scos în evidență totul precum o lupă imensă. Plus lipsa unei echipe şi a unui partid să-l susțină.

Nu scriu toate astea ca să lovesc într-un om. Nicușor Dan nu e un personaj negativ ci este mai degrabă unul profund tragic; e, probabil, un om onest care s-a trezit într-o haină cu câteva numere prea mari. Ironia mea nu-l vizează pe matematician. Vizează instituția care l-a înghițit și, mai ales, mecanismul care l-a produs. Căci Nicușor Dan nu e cauza dezamăgirii. E doar ultimul ei simptom.

Cine fabrică salvatorii

Aici ajungem la partea cu adevărat interesantă. Întrebarea corectă nu e „de ce ne-a dezamăgit Nicușor Dan?", ci „cine produce, ciclic, această dezamăgire?".

Răspunsul e incomod: o fabricăm noi. Mai precis, o pătură socială foarte gălăgioasă, care domină de ani buni discursul public și care se crede superioară. Ea a inventat marea inovație a democrației românești: votul moral. Există, în această viziune, un vot „corect" — al celor educați, urbani, „tineri, frumoși și liberi" — și un vot „inferior": al bătrânilor cărora trebuie să le ascundem buletinele, al săracilor, al „spălaților pe creier". Cine votează „ce trebuie" salvează democrația. Cine votează altfel e ciumat.

Am numit asta, de mai multă vreme, rasism social prin vot. Și el vine la pachet cu o trăsătură care explică de ce ciclul nu se rupe niciodată: lipsa totală de asumare. Formula e mereu aceeași și e halucinantă în simplitatea ei: „Noi nu am greșit. Noi doar am fost dezamăgiți." Am fost dezamăgiți de Băsescu, de Iohannis, de Dan — dar noi, cei care i-am uns salvatori, care am isterizat țara cu „singura variantă valabilă", care am diabolizat orice alt vot, noi n-am greșit niciodată nimic. Vom reveni în curând să vă spunem cu cine „trebuie" votat data viitoare. E o atitudine de sectă religioasă.

Dezamăgirea fără asumare nu e o stare sufletească. E un mecanism de reproducere. E superioritatea totală pe care casta și-o dă singură ca să poată lua totul de la capăt.

Semn că ceva se rupe totuși: furia a început să spargă politețea și să numească mecanismul pe față. Actrița Lia Bugnar, într-o postare devenită virală, o spune cu o brutalitate pe care niciun politolog nu și-o permite: „N-aveți nicio scuză. Se vedea din avion. (...) Ați fost nu numai proști, dar și agresivi cu oricare om care își păstrase simțul văzului intact. Putinistă, auristă, georgistă și tot bagajul de jigniri de sezon, pe toate le-ați folosit, voi, ăia care v-ați crezut de partea corectă a lucrurilor. (...) Și nici măcar ăsta nu e cel mai grav lucru. Grav e că în continuare vă considerați ăia care trebuie să decidă pentru toată lumea. Nu vi se pare nimic în neregulă cu voi. Actualul președinte a fost mereu exact cum e acum. Problema e la voi. (...) Unu' n-ați zice «am fost prost grămadă, promit să tac dracului din gură de-acum încolo». Nu. Voi ați fost bine. Nicușor a fost rău."

Dincolo de ton, diagnosticul e chirurgical și coincide, punct cu punct, cu ce încerc să spun aici de ani de zile: nu președintele e problema — el „a fost mereu exact cum e acum" — ci pătura care l-a fabricat, l-a impus ca unică variantă morală, a diabolizat orice îndoială și acum refuză, încă o dată, să se privească în oglindă. Când revolta asta iese din calculele analiștilor și intră în limbajul crud al oamenilor sătui, înseamnă că vraja s-a terminat. Nu mai avem o dezamăgire. Avem un proces.

Problema de fond e că această pedagogie a salvării refuză ABC-ul politic, cel care se învață — sau ar trebui — în clasa întâi a democrației. Politica nu e despre bine și rău; e despre putere. Puterea, în democrație, e negocierea intereselor și reprezentarea lor în stat. Votul nu e moral sau imoral, superior sau inferior ci e legal sau ilegal, atât. Bancherul are un interes, muncitorul altul, țăranul altul, clasa de mijloc altul; aceste interese rareori coincid și de aceea se negociază: prin organizare, prin presiune, prin conflict asumat și, la final, prin vot. Iar drepturile nu se oferă de sus, din bunătatea salvatorului. Se câștigă de jos, prin presiune.

Salvaționismul e refuzul exact al acestei lecții. El înlocuiește negocierea intereselor cu o dramă morală: salvatorul contra ciumei. El ne cere să nu ne întrebăm ce interese avem și cine ni le reprezintă, ci doar să ne alegem tabăra în războiul binelui cu răul. E, în esență, o formă de anti-politică și de aceea produce, cu precizie de ceasornic, președinți anti-politici care eșuează politic.

Ce urmează

Vestea proastă: sfârșitul salvaționismului luminos nu duce automat la maturizare. Istoria ne arată că mesianismul mort lasă în urmă un teren fertil pentru varianta lui întunecată. La cotitură așteaptă deja salvatorii negri — cei care promit aceeași mântuire din afară, doar că nu prin expertiză și corectitudine, ci prin mistică, națiune și pumn în masă. I-am văzut la lucru în 2024. N-au plecat nicăieri. Ei sunt beneficiarii direcți ai fiecărei dezamăgiri neasumate.

Ba mai mult: mă tem că, pusă în fața unei alegeri imposibile, o parte din „lumea bună" care ne-a predicat treizeci de ani votul moral va fi capabilă să treacă orice linie roșie — inclusiv să se coalizeze cu cei pe care ieri îi numea fasciști — numai să nu-și recunoască falimentul. Memoria e scurtă. Va mai apărea un film despre dezamăgire, și de la capăt.

Vestea bună, singura, e că formula dă semne clare de epuizare. Un mit care murea în zece ani și acum moare într-unul nu mai are unde să se grăbească. Iar când salvatorii se consumă mai repede decât pot fi produși, rămâne, în sfârșit, loc pentru întrebarea pe care am evitat-o trei decenii: dacă salvarea nu vine din afară, de unde vine?

Răspunsul e simplu de spus și greu de făcut: din noi. Nu din „noi" cel festiv, de la mitinguri, ci din noi cel prozaic: din a ști cărei lumi îi aparții, ce interese ai, cine ți le reprezintă, cum te organizezi și cum faci presiune pe el. Din organizare, nu din adorație. Din politică, cuvântul acela pe care am învățat treizeci de ani să-l scuipăm, făcută de jos, cu conflictele, negocierile și compromisurile ei. Nimeni nu vine şi n-a venit niciodată să te salveze politic. Aia e in religie. Asta e, dacă stai să te gândești, cea mai eliberatoare veste politică posibilă.

Generația mea a crezut în salvare și a sfârșit prin a se devora. Am plătit scump lecția asta și văd cum copiii noștri sunt invitați acum s-o repete, cu alți salvatori și aceleași lozinci. Mă uit uneori la masa asta întinsă de treizeci de ani — masa la care ne tot așezăm să așteptăm mântuitorul și de la care ne ridicăm, de fiecare dată, mușcați. Salvatorii vin și pleacă. La masă rămânem noi. Ar fi timpul să vorbim, în sfârșit, unii cu alții — nu despre cine ne salvează, ci despre ce ne desparte și ce ne leagă.

Becul vechi s-a stins. Nu vine nimeni să-l schimbe. Și e prima veste bună de foarte multă vreme.