Ce citeam noi, ce citeau ei. Zece romane despre politica americană

Visez să scriu o carte despre literatura americană în oglindă cu cea rusă. Pe ultima, cea rusă, o știu mai bine, pe cea americană o tot studiez. Pentru mine a fost o revelație recentă să-i descopere filonul religios și politic atât de consistent. Am mai scris pe acest subiect analizându-l pe Jonathan Franzen. Mai jos câteva gânduri și mici notițe în jurul a 10 romane care dezvăluie lumea politică și socială americană. O alegere subiectivă.

Prima mea carte americană

În copilărie în satul meu aveam acces la trei biblioteci şi o librărie. Din prima clasă am început să merg regulat la bibliotecă. La început o dată pe săptămână după aceea de două ori. Nu aveam voie să iau mai mult de cinci cărţi. Dar erau suficiente.

Fiindcă citeam destul carnetul meu de bibliotecă era cu o panglică roşie: cititor exemplar. Era o formă de motivare.

În casă aveam ceva cărţi dar dominau cele religioase: în română, rusă, moldovenească (litere kirilice). În română am citit foarte repede pentru că aveam Biblia în română. Biblia în “moldovenește” în mediul protestant a apărut abia prin anii 87-88 când deja toţi treceau la litere latine. În rest citeam varianta rusă sau română. Traducerea Cornilescu. Am mai citit şi varianta Galaction. Nu puteam citi varianta oficială pravoslavnică. Era un limbaj greu pentru mine.

Dar în biblioteca noastră era rătăcită o carte. O ştiu de pe la 4-5 ani. Nu ştiu cum a ajuns la noi. Era mică. Scria volumul 1. Nu am văzut niciodată volumul doi. Pe copertă era o figură stranie. Foarte stranie. Mie mi se părea că e o rândunică. O rândunică neobișnuită. Poate nu chiar rândunică dar sigur o pasăre. Porumbel? Dar era sigur o pasăre de culoare neagră.

Autorul era un nume lung pe care nu ştiam exact cum se citeşte: Heriet Bicher Stou zicem eu. Acum ştiu că e Harriet Beecher Stowe.

Titlul însă mi-l amintesc bine: "Coliba unchiului Tom".

Volumul doi

Volumul doi a existat doar că nu era la noi în casă. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că povestea acestei cărți nu e doar povestea lui Tom. E și povestea felului în care a fost citită.

Cartea a venit în Est de două ori.

Prima dată în 1853, la Iași. Se numea „Coliba lui Moșu' Toma” și a ieșit în două volume ilustrate. Traducerea e făcută de Teodor Codrescu, după o versiune franceză. Prefața o scrie Mihail Kogălniceanu. Se cheamă „Ochire istorică asupra sclăviei” și iese ciuntită de cenzură. Kogălniceanu nu scrie acolo despre America. Scrie despre noi. Despre robii țigani ai Moldovei și despre șerbie. Cere desființarea lor. Printre abonații ediției apar și câteva „țigani disrobiți”. Cinci ani mai tîrziu, în 1858, revista „Sovremennik” trimite romanul cititorilor ruși ca supliment. Cercurile revoluționar-democrate îl folosesc împotriva iobăgiei. La mijlocul secolului al XIX-lea Estul citea „Coliba” ca pe o carte despre sine. Ca pe un instrument de reformă.

A doua oară cartea vine prin Uniunea Sovietică. Cincizeci și nouă de ediții, în douăzeci și una de limbi, peste două milioane de exemplare. Enciclopedia sovietică o laudă și o ceartă în aceeași frază: autoarea nu a mers mai departe de ideea împăcării robilor cu stăpânii. Acum cartea nu mai e despre noi. E despre ei. America e inculpatul iar noi suntem martorii acuzării.

Așa am citit o bună parte din literatura americană. Cărțile care spuneau lucruri rele despre America intrau ușor. Erau traduse, tipărite, puse în bibliotecile școlare. Ce nu înțelegeam, și nici nu aveam cum să înțelegem, e că acolo aceleași cărți erau altceva. Pentru noi erau dovezi. Pentru ei erau autocritică sau critica regimului. Noi citeam diagnosticul ca pe o sentință. Ei îl foloseau ca tratament.

În 1961, Philip Roth avea 28 de ani și scria în revista „Commentary” că scriitorul american abia reușește să înțeleagă, să descrie și apoi să facă credibilă realitatea americană. Realitatea, zicea el, te stupefiază, te îmbolnăvește, te înfurie și ajunge o rușine pentru biata ta imaginație. Peste mulți ani, un editor al aceleiași reviste avea să numească eseul unul dintre cele mai anti-americane texte scrise vreodată. Asta e America: autocritica e bănuită de trădare chiar de cei care o tipăresc. Dar totuși o tipăresc.

Ieri americanii au votat la jumătatea mandatului. Nu despre rezultate vreau să scriu. Politologul explică mecanismul, arată cauze și efecte. Romanul arată omul prins în mecanism. Politologul îți spune cine a câștigat. Romanul îți spune ce și pe cine l-a costat și cine a plătit prețul mare. de obicei cel de jos, cel fără de voce.

Am ales zece romane: m-a ajutat și tovarășul Claude la documentare. Lista e una critică, aproape toată din tradiția liberală și de stânga, și nu ascund asta. Am pus în ea un conservator, Allen Drury, și un roman despre religie, pentru că fără predicator America nu poate fi înțelenească. repet: literatura americană este cea mai religioasă literatură laică întâlnită de mine. Am lăsat deoparte distoniile. Nu m-a interesat ce s-ar putea întâmpla. M-a interesat ce s-a întâmplat în acea lume văzută prin literatură, adică prin cele 10 romane.

1. Femeia care a pornit războiul. Harriet Beecher Stowe, „Coliba unchiului Tom” (1852)

Romanul apare mai întîi în foileton, din iunie 1851, într-un săptămînal aboliționist din Washington. În primul an se vînd în America 300.000 de exemplare. Pentru epoca aceea e o cifră de necrezut.

Despre carte circulă o poveste. Lincoln o primește pe autoare la Casa Albă și îi spune: deci tu ești femeiușa care a scris cartea ce a pornit acest mare război. Povestea e frumoasă dar e falsă. Nu există nicio sursă din epocă care să confirme.

Dar cartea a făcut politică și fără această legendă. A făcut-o într-o limbă pe care America o înțelegea: limba religiei. Sclavia nu e aici o problemă de economie ci e un păcat. Tom e un sfânt care suferă. Cititorul plânge și apoi votează.

Numai că Sudul vorbea aceeași limbă. Răspunsul vine repede și tot sub formă de roman. Doar în 1852 apar opt romane „anti-Tom”. În deceniul următor, între douăzeci și treizeci de noii apariții. Cel mai citit dintre ele, „Aunt Phillis's Cabin; or, Southern Life As It Is”, scris de Mary Henderson Eastman, se vînde în 20.000–30.000 de exemplare. Autoarea pune în carte versete din Biblie care, zice ea, susțin sclavia. Aceleași versete pe care le foloseau pastorii și preoții din Sud. Aceeași carte sfântă, două Americi. Fiecare și-a găsit în ea versetul ei. Stowe răspunde în 1853 cu „Cheia Colibei unchiului Tom”, un volum de documente: nu am exagerat nimic, iată dovezile, spune ea. Romanul ajunge să aibă nevoie de note de subsol. Așa arată politica americană de la început: o ceartă despre fapte purtată cu romane și cu versete care vine să întemeieze noua lumea.

În Est cartea a avut un cititor pe care America nu și-l imagina. În 1897, în „Ce este arta?”, Tolstoi caută exemple de artă religioasă înaltă, arta care vine din iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Pune „Coliba unchiului Tom” alături de „Mizerabilii” lui Hugo, de Dickens și de „Amintiri din casa morților” a lui Dostoievski. Tolstoi nu citea romanul ca pe un pamflet politic ci o citește ca pe un mesaj evanghelic care vrea să schimbe lumea, să o facă mai bună.

În 1949, James Baldwin scrie că romanul e sentimental și că personajele lui sunt categorii, nu oameni. Timp de o jumătate de secol cartea e aproape rușinoasă în America. În 2006, Henry Louis Gates Jr. o republică adnotată, ca s-o scoată din dispreț. Fiecare generație americană și-a citit propria „Colibă”. Aboliționistul, plantatorul, omul de teatru, militantul, profesorul de la Harvard. Dar rămâne una din cărțile fondatoare ale literaturii americane și ale Americii.

2. Inima și stomacul. Upton Sinclair, „Jungla” (1906)

Sinclair stă șase luni printre abatoarele din Chicago. Scrie pentru „Appeal to Reason”, o gazetă socialistă. Vrea să arate viața muncitorului imigrant: munca, mizeria, moartea. Cartea iese în 1906 și explodează. Jack London o numește „Coliba unchiului Tom a sclaviei salariale”.

În același an, Congresul votează legea privind alimentele și medicamentele și legea inspecției cărnii. Romanul a schimbat legea. Doar că nu legea pe care o voia autorul. Theodore Roosevelt a fost de acord cu o parte din concluzii, dar a refuzat o legislație pe care o socotea „socialistă”. America s-a speriat de cârnați, nu de soarta celor care îi făceau. Sinclair a spus-o el însuși, cu amărăciune, în „Cosmopolitan”, în octombrie 1906: a țintit inima publicului și, din greșeală, l-a lovit în stomac.

Tot în 1906 Sinclair candidează la Congres din partea Partidului Socialist. Ia 3%. Tot în 1906 sociologul german Werner Sombart publică o carte cu titlul „De ce nu există socialism în Statele Unite?”. Coincidența de dată spune mai mult decât un tratat. Cartea socialistă devine bestseller. Socialismul nu.

Richard Rorty, mult mai tîrziu, pune „Jungla” printre romanele speranței: romanele care credeau că America poate fi îndreptată. Poate că asta e marea lecție a cărții: în America reforma vine. Dar nu vine niciodată pentru cine a fost cerută.

3. Amvonul ca tribună. Sinclair Lewis, „Elmer Gantry” (1927)

Aici intru pe teritoriul meu: cunosc. Lewis își documentează romanul în Kansas City, cu ajutorul unui pastor, Leon Birkhead. Cartea e dedicată lui H.L. Mencken, cel mai acid critic al Americii religioase. Elmer Gantry e un predicator care bea, umblă după femei și face bani din credința altora. Și are succes, mare succes.

Romanul e cea mai vândută carte de ficțiune din America anului 1927. E interzis la Boston, la Kansas City, la Camden. E blestemat de la amvoane de pastori. Billy Sunday, cel mai celebru evanghelist al epocii, îl numește pe Lewis „complicele Satanei”. Trei ani mai tîrziu, Lewis devine primul american care primește Premiul Nobel pentru literatură.

Fără Gantry nu înțelegi politica americană: felonul ei religios profund - Bizanțul e copil mic pe lângă marketul religios protestant. Demagogul american învață întâi la amvon. Acolo află cum se adună o mulțime, cum se ridică vocea, cum se trece de la păcat la donație. Religia în America nu e doar credință ci și o piață piață. Și piața produce vedete. MTV și oratorii politici sunt produsul școlii duminicale protestante - cu bunele și relele ei. Vă spune un protestant.

Romanul a fost tradus și la noi, în Est, și a intrat în operele lui Lewis. Enciclopedia sovietică îl laudă pentru că critică „civilizația dolarului”, dar îi reproșează că e „inconsecvent”. Pentru cineva care a crescut cu Cornilescu în casă, cartea asta nu e o satiră exotică. E un avertisment. Predicatorul-antreprenor a ajuns și în Estul nostru, după 1990. Doar că noi n-am avut încă romanul lui.

4. Același foc, două cenzuri. John Steinbeck, „Fructele mâniei” (1939)

Romanul apare în aprilie 1939. În mai e deja pe primul loc, cu zece mii de exemplare pe săptămână și rupe tot. În 1940 primește Premiul Pulitzer. E povestea familiei Joad, alungată de praf și de bănci din Oklahoma spre California. Criza, migrația internă, foamea.

În august 1939, consiliul comitatului Kern, din California, chiar locul unde ajung Joazii în roman, votează cu patru la unu scoaterea cărții din biblioteci și din școli. Câteva zile mai tîrziu romanul e ars în public, la Bakersfield. Un fermier influent zice că e o carte „obscenă în sensul extrem al cuvântului”. Interdicția ține până în ianuarie 1941. Înainte de asta, Kansas City o scosese și ea din bibliotecile publice.

În același timp, la Moscova, „Pravda” scrie despre roman în 1939. În 1940 apare traducerea rusească. Ce era prea roșu pentru California era exact cât trebuie pentru Moscova: propaganda dar fără să priceapă că noi știam să citim. Aceeași carte, două cenzuri. Una o ardea pentru că spunea adevărul despre America. Cealaltă o tipărea pentru că spunea adevărul despre America. Ambele aveau nevoie de aceeași pagină. Dar cartea își făcea treaba în mințile noastre.

În 1947 Steinbeck vine în URSS și scrie apoi „Jurnal rusesc”. Asta e o altă poveste fascinantă care merită spusă cândva. Scriitorul pe care îl citeam ca pe un acuzator al Americii venea la noi să vadă cum trăim și. În română, romanul circulă astăzi ca „Fructele mîniei”, în traducerea lui Dumitru Mazilu.

Steinbeck rămâne un autor esențial nu doar pentru americani ci și pentru noi esticii: a scris despre ei ca și despre noi. Genial.

5. Omul care nu era Huey Long. Robert Penn Warren, „All the King's Men” (1946)

Huey Long, guvernatorul populist al Louisianei, e împușcat în 1935. Cu un an înainte, Robert Penn Warren începuse să predea la Universitatea de stat din Louisiana. Din materia aceasta iese întâi o piesă în versuri, „Proud Flesh”, în care politicianul se numește Talos și apoi romanul care ia Pulitzer în 1947. Personajul se numește acum Willie Stark.

Stark e un băiat de la țară care învață dreptul singur și ajunge guvernator. Construiește spitale și drumuri. Cumpără, amenință, șantajează: face binele cu mijloacele răului. Povestea o spune Jack Burden, un fost reporter care lucrează pentru el și care își pierde sufletul încet, ca într-o tranzacție nesfârșită. Romanul e de fapt despre martor. Despre omul decent care slujește puterea.

Warren a refuzat toată viața identificarea. În introducerea din 1953 scrie că Willie Stark nu era Huey Long. Mai spune că romanul nu a fost gândit ca o carte despre politică iar criticii, în majoritate, nu l-au crezut. Se pare că un demagog adevărat e prea mic pentru un roman mare.

La noi, cartea apare în rusă în 1968, în „Novâi Mir”. În 1971, televiziunea din Belarus face după ea un serial. Cititorul sovietic vedea în Stark corupția capitalistă. Firește că noi o traduceam la propria corupție vedea și altceva. Dar despre asta nu scria nimeni dar noi înțelegeam bine.

6. Invizibil de două ori. Ralph Ellison, „Omul invizibil” (1952)

„Sînt un om invizibil.” Așa începe cartea. Un tânăr de culoare e dat afară dintr-un colegiu din Sud și urcă spre New York. În Harlem e acaparat de o organizație de stânga, Frăția, care îl face purtător de cuvânt. Îl folosește iar apoi îl aruncă. Eroul descoperă că e invizibil pentru albi, dar și pentru cei care pretind că îl eliberează. Romanul primește National Book Award în 1953.

În 1963, Irving Howe publică în „Dissent” eseul „Black Boys and Native Sons”. Îi pune pe Ellison și pe Baldwin în umbra lui Richard Wright, singurul care, după el, a avut curajul furiei și revoltei. Îi reproșează lui Ellison că e un anticomunism prea dur. Ellison răspunde în același an, în „The New Leader”, cu „The World and the Jug”. Howe, scrie el, pare să nu se fi gândit niciodată că viața neagră americană e și o disciplină. Mai tîrziu, o parte din criticii de culoare l-au găsit depășit. Ellison a fost atacat din toate direcțiile: semn că avea dreptate în ceva.

La noi cartea nu a ajuns foarte târziu. În rusă e publicată într-o revistă abia în 2013 și integral în 2024. În română apare pentru prima dată în 2012. Aș fi vrut să scriu simplu că sistemul a ascuns-o pentru că lovea și în stânga și nu dădea bine. Poate e adevărat. Dar după 1989 au mai trecut douăzeci și trei de ani până la traducerea românească. Așa că trebuie să scriu mai cinstit: sistemul l-a ignorat, iar piața de după l-a ignorat și ea. Omul invizibil a fost invizibil de două ori.

7. Senatul văzut din dreapta. Allen Drury, „Advise and Consent” (1959)

Drury a fost reporter la Senat. Din 1943 pînă în 1945 a ținut un jurnal pe care l-a publicat în 1963. Jurnalul acela e harta romanului. „Advise and Consent” e povestea unei confirmări: președintele propune un secretar de stat, iar Senatul trebuie să-l aprobe. Candidatul e un liberal cu un trecut comunist ascuns. Umbra cazului Alger Hiss e peste tot.

Romanul ia Pulitzer în 1960. Comisia de specialitate recomandase altă carte, „Henderson, regele ploii” a lui Saul Bellow. Consiliul a decis altfel. Un critic a scris mai tîrziu că alegerea arată fie gustul mediocru al juriului, fie populismul lui admirabil. Depinde cum vrei să privești. Otto Preminger face după carte un film, în 1962, cu Henry Fonda.

Drury era conservator și anticomunist. E vocea din dreapta a listei mele. Dar e o voce surprinzătoare. Un senator tânăr, cu un trecut homosexual, e tratat în roman cu simpatie, nu ca un vinovat. Un comentator a observat la acea vreme că acest conservator era mai progresist decât Hollywoodul liberal.

Romanul arată Senatul ca pe o mașinărie reală. Oameni care negociază, se trădează, se protejează. Nu e nimic eroic aici ci e doar politică. Și tocmai de aceea e prețios.

8. Rugul. Tom Wolfe, „Rugul deșertăciunilor” (1987)

Wolfe e jurnalistul care a inventat „noul jurnalism”. Romanul lui apare întâi în foileton, din 1984, în „Rolling Stone”, în douăzeci și șapte de episoade iar cartea iese în octombrie 1987. Sherman McCoy, un „stăpân al universului” de pe Wall Street, greșește o ieșire de pe autostradă și ajunge în Bronx. De acolo totul se prăbușește. Intră în scenă procurorii, predicatorii, tabloidele, politicienii care au nevoie de un vinovat alb și bogat.

Romanul arată New Yorkul ca pe un sistem. Rasa, clasa, banii și presa nu sînt teme separate ci incluse în această mașinărie. Sunt piese ale aceleiași mașini. Nimeni nu e nevinovat dar toți se folosesc unii pe alții.

În 1989 Wolfe publică în „Harper's” un manifest: „Stalking the Billion-Footed Beast”. Acuză literatura americană că a fugit de realitate, de marele roman social, de oraș. Scandalul e imens, scriitorii și criticii sar pe el. Dar întrebarea rămâne: cine mai scrie romanul marelui oraș?

În română, cartea a apărut ca „Rugul deșertăciunilor”, în traducerea lui Radu Lupan. Mă întreb de multe ori unde e romanul nostru despre București sau Chișinău în care un om greșește o ieșire și cade prin toate etajele societății. Poate că îl avem și nu l-am recunoscut. Poate că nu l-am scris încă.

9. Anonimul. Joe Klein, „Primary Colors” (1996)

Pe 16 ianuarie 1996 apare un roman semnat „Anonim”. E povestea campaniei unui guvernator din Sud, Jack Stanton, care vrea să ajungă președinte. Toată lumea îl recunoaște pe Bill Clinton. Nouă saptamini cartea stă pe primul loc în topul „New York Times”. La Washington, oameni din jurul lui Clinton confirmă că lucrurile sunt adevărate.

Cine e autorul? Toată lumea ghicește. Un profesor de literatură, Don Foster, face o analiză a stilului și îl indică pe Joe Klein, editorialist politic. Klein neagă de mai multe ori. Apoi „Washington Post” compară scrisul de mâna de pe un manuscris cu scrisul lui Klein. Pe 17 iulie 1996 Klein recunoaște. Breasla se ceartă luni de zile pe o singură întrebare: mai poate fi crezut un jurnalist care a mințit?

Romanul despre minciuna politică devine el însuși un caz de minciună jurnalistică. Ironia e perfectă și foarte americană. America nu are o problemă cu minciuna ci are o problemă cu minciuna descoperită.

Mai e un detaliu. În 1880, un alt roman despre corupția de la Washington apăruse tot anonim. Se numea „Democracy” și îl scrisese Henry Adams, nepot și strănepot de președinți. Un secol mai tîrziu, aceeași mască. Pentru a spune adevărul despre puterea americană, uneori trebuie să-ți ascunzi numele.

10. Bomba din idilă. Philip Roth, „Pastorala americană” (1997)

Și acum despre un autor foarte drag mie: Philip Roth. ( În română, cartea a apărut la Polirom în 2009, traducere de Alexandra Coliban.)

Seymour Levov, zis „Suedezul”, e visul american întrupat. Sportiv, frumos, evreu care nu mai seamănă a evreu, fabricant de mănuși, casă la țară, soție fostă miss. În 1968, fiica lui, Merry, pune o bombă într-un oficiu poștal în semn de protest împotriva războiului din Vietnam. Moare un om. Merry dispare. Iar viața Suedezului se rupe în două.

Roth opune idila americană unei forțe pe care o numește „nebunia americană autohtonă”. Merry seamănă cu tinerii din Weather Underground, gruparea radicală a anilor '60. Dar romanul nu e despre teroriști. E despre tatăl care nu înțelege, e despre omul care a crezut că dacă faci totul bine, totul iese bine.

Michiko Kakutani, în „New York Times”, a numit cartea o parabolă a inocenței și a deziluziei americane. Romanul primește Pulitzer în 1998. În aceeași zi, Pulitzerul pentru critică îl primește chiar Kakutani. John Podhoretz, cel care socotea eseul lui Roth din 1961 un text anti-american, citește „Pastorala” ca pe o apărare a vieții burgheze. Avem același autor cu două lecturi opuse. Asta e autocritica americană: fiecare găsește în ea ce caută.

Cercul se închide. Tînărul Roth din 1961 se plângea că realitatea americană e mai tare decit romanul iar bătrânul Roth din 1997 scrie romanul care ține piept realității.

Zece întrebări și răspunsuri pentru cititorul din mine

1. Poate un roman să schimbe o lege? Da. Dar aproape niciodată pe cea pe care o voia autorul. „Jungla” a apărat stomacul consumatorului, nu viața muncitorului.

2. De ce e demagogul american un personaj tragic, nu doar un ticălos? Pentru că romanul american nu-l condamnă, ci îl explică. Willie Stark face binele cu mâinile murdare. Rorty scria în 1998 că muncitorii abandonați vor căuta într-o zi „un om puternic” care să-i răzbune. Fraza a fost redescoperită după 2016.

3. Este rasa păcatul originar al republicii? De la Stowe la Ellison și Wolfe, toate drumurile duc acolo. Iar cearta Baldwin–Howe–Ellison arată că și felul în care scrii despre rasă e o luptă politică.

4. Cum arată clasa într-o țară care pretinde că nu are clase? Arată ca familia Joad pe drum spre California. Și ca un socialist cu bestseller și 3% la vot.

5. Washingtonul e o instituție sau un teatru? La Drury e o mașinărie, la Klein e o scenă. Probabil e amândouă sunt valabile.

6. Religia americană e mântuire sau afacere? Stowe scrie dinăuntrul credinței. Lewis o privește de afară. Între ei încape toată America.

7. Presa face politica sau doar o înregistrează? Wolfe arată tabloidele care fabrică vinovați. Klein arată jurnalistul care minte despre propria carte.

8. Ce se întâmplă cu cei care vor să dărâme visul american? Fiica suedezului pune o bombă. Eroul lui Ellison e folosit și aruncat de cei care pretind că îl eliberează. Visul rezistă, oamenii nu.

9. Ce vedea cititorul sovietic și ce nu putea vedea? Vedea criza, corupția, rasismul. Nu vedea pe Ellison, nici pe Drury. Vedea acuzarea. Nu vedea autocritica.

10. Mai poate romanul să țină pasul cu realitatea? Roth se îndoia în 1961. Poate că romanul nu concurează cu realitatea. Concurează cu explicația ei.

Pasărea

Nici azi nu știu ce pasăre era pe coperta volumului 1. Rîndunică, porumbel, altceva. Știu doar că era neagră și că stătea pe o carte mică, într-o casă lângă Biblie. Volumul doi nu l-am găsit niciodată. Poate că îl citesc abia acum.

PS: Text scris cu documentarea și consultarea Claude.