𝗖𝗼𝗻𝗴𝗿𝗲𝘀𝘂𝗹 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗹-𝗮 𝗽𝗲𝗱𝗲𝗽𝘀𝗶𝘁 𝗽𝗲 𝗧𝗿𝘂𝗺𝗮𝗻. Ce ne învață istoria americană despre alegeri? - un text de Ioana-Nelia Bercean

Scriam duminică despre cele 𝗼𝗽𝘁 𝘀𝗮̆𝗽𝘁𝗮̆𝗺𝗮̂𝗻𝗶 𝗱𝗲 𝗹𝗶𝗯𝗲𝗿𝘁𝗮𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝗱𝘂𝗽𝗮̆ 𝘃𝗼𝘁. Până la primele cifre, puțină istorie, pentru că alegerile de la jumătatea mandatului au o regulă aproape de fier, pe care în studiourile noastre o vedem rar analizată (acolo se poartă mai mult 'momentul fără precedent').

Ioana-Nelia Bercean este cercetător științific la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române. Ea este un expert recunoscut în geopolitica Orientului Mijlociu, securitate internațională și neproliferare nucleară, cu un interes special acordat Iranului. Deține un doctorat obținut cu distincția Magna Cum Laude și coordonează, de asemenea, activitatea Fundației Anna Lindh în România. (sursa)

𝗙𝗼𝗿𝗲𝗶𝗴𝗻 𝗣𝗼𝗹𝗶𝗰𝘆 𝗳𝗼𝗿 𝗗𝘂𝗺𝗺𝗶𝗲𝘀.

𝗥𝗲𝗴𝘂𝗹𝗮. De la Truman încoace au fost 20 de astfel de alegeri, iar partidul președintelui a pierdut locuri în Cameră în 18 dintre ele (excepțiile: Clinton în 1998, în plin proces de impeachment, și Bush jr. în 2002, la un an după 11 septembrie). Pierderea medie e de circa 26 de locuri; la președinții cu aprobare sub 50%, de 37 (Gallup). Majoritatea a trecut la opoziție de 9 ori, la 8 președinți: Truman, Eisenhower, Clinton și Bush jr. au pierdut ambele camere, Obama (2010), Trump (2018) și Biden (2022) doar Camera, Reagan (1986) și Obama (2014) doar Senatul. În 80 de ani, doar doi președinți au câștigat locuri în Cameră la jumătatea mandatului.

Dacă sondajele se confirmă, Trump devine al doilea președinte, după Obama, care pierde o majoritate în ambele mandate.

Însă înfrângerea nu e o sentință: dintre cei șase președinți care au pierdut o majoritate în primii patru ani la Casa Albă, patru au fost realeși (Truman, Eisenhower, Clinton, Obama). Trump a pierdut în 2020, Biden s-a retras în 2024.

𝗔𝗹 𝗱𝗼𝗶𝗹𝗲𝗮 𝗺𝗮𝗻𝗱𝗮𝘁: după pierderea din 1986, vicepreședintele lui Reagan, George H. W. Bush, a câștigat în 1988. După 2006 și 2014, partidul președintelui a pierdut Casa Albă (2008, 2016). Pentru 2028, prin prisma actualelor alegeri, eșantionul spune puțin: un caz din trei a mers bine pentru moștenitor. Pierderea unei camere nu oprește un președinte de la realegere sau un vicepreședinte de la succesiune. Contează cum o gestionează: Truman și Clinton au transformat Congresul ostil în adversarul de campanie.

𝗖𝗲 𝘀-𝗮 𝗶̂𝗻𝘁𝗮̂𝗺𝗽𝗹𝗮𝘁 𝗱𝘂𝗽𝗮̆ 𝗽𝗶𝗲𝗿𝗱𝗲𝗿𝗲𝗮 𝗺𝗮𝗷𝗼𝗿𝗶𝘁𝗮̆𝘁̦𝗶𝗶. Truman a pierdut ambele camere în 1946, l-a botezat pe noul Congres 'Do-Nothing Congress', a făcut campanie împotriva lui și a câștigat surprinzător în 1948. Clinton a pierdut în 1994, a trecut prin două închideri ale guvernului, apoi a semnat cu republicanii lui Newt Gingrich reforma asistenței sociale și bugetul echilibrat. Bush jr. l-a schimbat pe Rumsfeld a doua zi după înfrângerea din 2006. Trump însuși i-a cerut demisia procurorului general Jeff Sessions a doua zi după ce a pierdut Camera, în 2018, și a închis apoi guvernul 35 de zile pentru zidul de la granița cu Mexicul. Dintre cei șase președinți care au pierdut o majoritate în primii patru ani, patru au fost realeși.

𝗜𝗿𝗮𝗻𝘂𝗹, 𝗹𝗮 𝗷𝘂𝗺𝗮̆𝘁𝗮𝘁𝗲𝗮 𝗳𝗶𝗲𝗰𝗮̆𝗿𝘂𝗶 𝗱𝗿𝘂𝗺. Președinții care pierd Congresul se mută în politica externă, unde Congresul are pârghii lente. Pe 3 noiembrie 1986 (acum fix 40 de ani), revista libaneză "Ash-Shiraa" dezvăluia vânzările secrete de arme americane către Iran; a doua zi, Reagan pierdea Senatul, iar un an mai târziu semna cu Gorbaciov tratatul INF. Obama a pierdut Senatul în 2014 și a încheiat în 2015 acordul nuclear, pe care Congresul l-a putut doar analiza. Trump, după 2018, a trecut Garda Revoluționară pe lista organizațiilor teroriste și a ordonat uciderea lui Soleimani. De fiecare dată, un președinte fără Congres a însemnat pentru Teheran mai multă politică externă americană.

În 2026, războiul cu Iranul e chiar una dintre temele votului. Din experiența de până acum, Teheranul nu are motive să creadă că un Trump fără Congres va fi mai rezervat; precedentele merg mai degrabă spre o politică externă mai activă.

𝗔𝘁𝘂𝗻𝗰𝗶 𝗱𝗲 𝗰𝗲 𝗮𝗰𝘂𝗺 𝗲 𝗺𝗮𝗶 𝗺𝘂𝗹𝘁𝗮̆ 𝗮𝗴𝗶𝘁𝗮𝘁̦𝗶𝗲?

Ambele partide au interes să ridice miza: republicanii mobilizează electoratul cu spectrul celui de-al treilea impeachment, democrații cu cel al alegerilor confiscate. O parte din presa americană (și cea mai mare parte a presei de la noi, care o preia pe cea din SUA) amestecă scenariile cu faptele.

Cifrele sunt proaste, dar au precedent: Trump e la 37%, cât avea Bush în 2006 (Truman avea 27% în 1946). Noutatea e că, de data asta, sunt în dispută și regulile:

- la începutul anului, Trump le-a cerut republicanilor să 'naționalizeze' alegerile, deși Constituția le lasă statelor;

- decretul privind dovada cetățeniei la vot a fost blocat definitiv în instanță, iar cel despre votul prin corespondență a ajuns la Curtea Supremă;

- Departamentul de Justiție, condus de fostul avocat personal al președintelui, trimite peste 1.000 de observatori în toate cele 50 de state (de peste două ori mai mulți decât în 2022) și a contestat deja, înainte de vot, curse din California, Washington și Alaska;

- hărțile electorale au fost redesenate la jumătatea deceniului (Texas contra California), iar Curtea Supremă a restrâns în aprilie protecțiile din Voting Rights Act;

- întrebat dacă va accepta rezultatul, Trump a răspuns: „Da, dacă sunt alegeri cinstite.”

Generalul Dan Caine a declarat că armata nu are planuri să trimită militari la secții. Agitația are o cauză reală: pentru prima dată după 1946, înainte de vot s-a dat lupta pe cine organizează, cine numără și cine certifică.

𝗜𝗿𝗼𝗻𝗶𝗮 𝗶𝘀𝘁𝗼𝗿𝗶𝗲𝗶. Congresul republican ales în 1946 împotriva lui Truman a votat, pe 21 martie 1947, al 22-lea amendament, cel care limitează președinția la două mandate. E exact textul care îl oprește azi pe Trump să candideze în 2028 (în august a recunoscut și el că „legea e foarte strictă”).

Ce ar fi de urmărit în primele 48 de ore? Cine pleacă din cabinet. Istoria spune că acolo se vede primul semnal.