„Riscul nu e să fim înrobiți, ci să ne destrămăm singuri. Inteligența artificială ne strică obiceiul de a gîndi, de a scrie și de a ne vorbi unii altora”: Maxim Krongauz

Maxim Krongauz este profesor și unul dintre cei mai citiți și apreciați sociolingviști din spațiul estic. Cartea lui „Limba în pragul unei crize de nervi” a devenit un fel de manual pentru cei care vor să înțeleagă cum se schimbă limba sub ochii noștri. În toamna lui 2026 a dat două interviuri lungi: prezentăm o sinteză. Am adunat ideile centrale din ambele.

Școala și eseul pe care nu-l mai scrie nimeni

Krongauz pornește de la un desen animat sovietic, „Vovka în Împărăția de peste nouă mări”. Acolo, doi gemeni ieșiți dintr-o ladă fac totul în locul unui băiat leneș. Un fel de duh din lampă, dar în dublu exemplar. AI-ul poate deveni exact acești servitori. Nu mai trebuie să scrii compuneri, nu mai trebuie să faci exerciții. Întrebarea e unde ajungem așa.

A le cere studenților un eseu a devenit aproape fără rost. Din zece, nouă îl comandă unei rețele neuronale. Unul îl scrie singur. Și lucrarea lui, cel mai probabil, nu va fi cea mai bună. Cum îl convingi pe un tînăr că e important să scrie singur, cînd un buton îi dă același rezultat sau unul mai bun? Pentru un copil e și mai greu.

La început, mașinii îi dădeam ce ne plictisea: o bibliografie, de pildă. Acum îi dăm tot mai mult. În cel mai bun caz, studenții doar prelucrează textul generat. Iar cine nu scrie singur nu-și formează nici ortografia, nici abilitățile mai adînci: să construiești, să înțelegi și să prelucrezi un text. Se schimbă chiar atenția. Un text lung și greu? Ceri un rezumat. „Dacă descriem totul în tușe mari, vom pierde foarte mult. Și nu sîntem pregătiți pentru asta.”

Interzicem sau complicăm?

Krongauz vede două căi. Prima e simplă: interzici AI-ul în școală. Unele universități o fac deja. Dar interdicția nu va rezista. Cu cît progresul intră mai adînc în viața noastră, cu atît e mai greu să-l tai.

A doua cale: complici brusc sarcinile. Elevul le rezolvă împreună cu AI-ul, dar trebuie să pună și el ceva de la el. Așa se păstrează antrenamentul intelectual.

Numai că aici apare capcana. Sarcinile mai grele sînt și mai greu de corectat. Există deja olimpiade unde concurenții folosesc AI, iar evaluarea se face tot cu AI. La un moment dat, profesorul nu va mai putea verifica singur și va apela și el la mașină. Omul va avea un rol tot mai mic în educație.

„Trebuie să ne dăm seama că situația e aproape fără ieșire.”

Cosmonautul care nu se mai întoarce pe Pămînt

Cea mai puternică imagine a lui Krongauz e aceasta. Cosmonauții își antrenează mușchii în imponderabilitate pentru că știu că se vor întoarce pe Pămînt. Dar noi ne mai așteptăm să ne întoarcem pe Pămînt, adică într-o lume fără internet și fără inteligență artificială? Nu. Credem că AI-ul va rămîne cu noi pentru totdeauna. Iar dacă un cosmonaut se mută definitiv pe orbită, de ce și-ar mai antrena mușchii?

Am mai trecut prin asta. Cînd a apărut calculatorul, am încetat să socotim în minte. Krongauz recunoaște că îi plăcea calculul mintal. Probabil îi antrena creierul. Acum apasă un buton și nu suferă prea mult. Dar pierderea capacității de a scrie un text e cu mult mai gravă. Progresul are un revers: cu cît e mai bun ce am inventat, cu atît știm să facem mai puțin singuri.

De aici, o dilemă fără răspuns simplu:

• Dacă AI-ul rămîne și se dezvoltă, avantajul nu-l vor avea cei care rezolvă totul singuri, ci cei care știu să-i dea sarcini.
• Dacă dispar internetul și AI-ul, oamenii vor rămîne neajutorați.

„Aceasta e tragedia omenirii: nu mai avem nevoie de anumite cunoștințe și deprinderi, pentru că un ajutor face totul în locul nostru. Dar fără el devenim neputincioși.”

Iar lanțul continuă. Dacă nu ne dezvoltăm intelectul, vom conduce mai prost. Și la un moment dat s-ar putea să-i încredințăm mașinii și conducerea, pentru că o va face și pe aceasta mai bine.

Romanul, matematica, umanioarele

De ce să mai scrii romane, dacă AI-ul le scrie mai bine? Vor rămîne cîteva genii și cîțiva grafomani care vor scrie mai departe. Dar mediul literar în sine poate dispărea. La fel și cu oamenii de știință. Matematicienii trag deja alarma: AI-ul ajunge la rezultat mai bine și mai repede. Dispar creația și drumul gîndirii spre rezultat. Dar în matematică cîștigă cine a ajuns la rezultat.

În științele umaniste situația e ceva mai bună. Acolo contează nu doar răspunsul, ci și întrebarea, metoda, calitatea expunerii. „Aici omul încă rezistă. Cît timp, nu se știe.”

Paradoxul inteligenței

„Problema e că vrem să fim inteligenți. Dar de ce, dacă cineva mai inteligent decît noi ne servește și face totul în locul nostru?” Oricît ne-am antrena creierul, nu vom deveni mai inteligenți decît AI-ul și nu vom ști mai mult decît el. Progresul e greu de oprit. Cu cît delegăm mai mult, cu atît pierdem mai mult din noi. Numai că pierdem ceva ce, aparent, nu ne mai trebuie.

Ca lingvist, Krongauz spune că educația umanistă se prăbușește. Odinioară trebuia să știi să repovestești, să faci o recenzie, să traduci. Acum toate acestea încep să nu mai fie necesare. „Nu mai înțelegem ce să predăm. Nu e vorba doar ce temă să dăm, ci de ce să-l mai chinuim pe elev, dacă există un mecanism care face totul la comandă. E o pierdere uriașă, și sîntem în derută.”

Are inteligența artificială o limbă a ei?

Răspunsul lui Krongauz e nu. Deocamdată, AI-ul nu schimbă limba. Schimbă comunicarea și felul în care e construit un text.

El face o distincție importantă: AI-ul ca unealtă și AI-ul ca interlocutor. Un interlocutor constant și important ne influențează vorbirea. Ne acordăm la el, îi preluăm cuvintele, construcțiile, trucurile. Dar ChatGPT nu ne impune o limbă nouă. Dimpotrivă, el se străduiește să se adapteze la a noastră.

Clișeele și „semnele”

Da, vorbirea mașinii e prea clișeizată. Toată lumea recunoaște fraza „în lumea dinamică și în continuă schimbare de azi”. Sau construcția „nu e doar X, e Y”. S-a încercat și vînarea altor semne: linia de pauză lungă, în rusă litera „ё” pe care oamenii de obicei o omit. Dar toate acestea sînt construcții omenești. Un om le poate folosi și el, doar mai rar. AI-ul nu inventează cuvinte și expresii noi.

Ce îl trădează cu adevărat e arhitectura textului. Rețelele neuronale pun informația pe puncte, construiesc o compoziție limpede, duc raționamentul pînă la capăt și trag o concluzie. Textele lor sînt mai cumpănite, mai gîndite, mai structurate. Nu e neapărat rău. Dar e o anumită logică, pe care ne-o impune și nouă.

A face o listă de semne după care recunoști un text scris de AI e inutil, spune Krongauz. Cum prinzi o construcție, ea poate fi imediat eliminată. Mașina se perfecționează repede. Va veni sigur momentul cînd textul ei nu se va mai deosebi de cel omenesc. Deja există literatură scrisă de AI. Deocamdată e destul de primitivă, plină de clișee. Dar și un text uman poate fi făcut din clișee. Diferența e că un scriitor talentat se străduiește să scape de ele.

Ironia pe care o putem pierde

Aici e, poate, cea mai fină observație. Cultura noastră iubește textele cu dublu fund: subtextul, ironia, sensurile nespuse. Inteligența artificială e mult mai directă și mai sinceră decît noi. Dacă devine un interlocutor tot mai important, ne putem pierde ironia, „făcutul cu ochiul” pe care îl iubim. Poate nu e rău să devenim mai direcți în scris. Dar azi aceasta e una dintre principalele diferențe dintre textul omului și textul mașinii.

Krongauz descrie două ipostaze ale AI-ului ca interlocutor. Prima: „învățătorul de viață”, atotștiutorul care răspunde la orice, uneori greșit, dar mereu gata să răspundă. A doua: partenerul de egal la egal, „unul de-al noștri”, cu care e plăcut să stai la taclale. Ca atotștiutor, mașina a avansat mult. Ca „unul de-al noștri”, mai puțin. Pentru asta trebuie să recunoască aluziile, citatele, citatele deformate, să răspundă în același registru. Învață și asta, și repede.

Cît timp ne trebuie ca să știm?

Inteligența artificială n-a creat încă un nou mediu de comunicare, cum au făcut odinioară radioul, televiziunea sau internetul. E un interlocutor și un asistent important. Nu are o limbă a ei, doar imită capacitatea omului de a scrie. Ca să vedem dacă am luat „molima”, ne trebuie măcar cîțiva ani. Molima e în ghilimele, precizează Krongauz: deocamdată nu se poate spune nimic rău. Poate doar excesul de clișee.

Ce nu trebuie dat mașinii și ce putem ceda

Krongauz nu propune să fugim de AI. Propune să alegem ce păstrăm pentru noi. Trei lucruri, spune el, nu trebuie încredințate rețelei neuronale:

1. Repovestirea. Copilul a văzut un film? Rugați-l să povestească ce s-a întîmplat. Pare banal, dar pe această deprindere se sprijină multe dintre capacitățile noastre de comunicare.
2. Recenzia. Nu e destul să repovești o carte, un film sau o întîmplare. Trebuie să dai și o apreciere și să o argumentezi.
3. Traducerea. Dacă vrem să păstrăm capacitatea de a ieși din limba maternă, trebuie să traducem singuri. Programele de azi traduc instantaneu și bine, așa că pentru un copil rostul de a învăța limbi străine e tot mai puțin evident.

Ce putem ceda? „Să pierdem ceva vom pierde, e limpede. Dar eu aș începe predarea către AI cu rutina.” Adică planul, formatarea, verificarea greșelilor, redactarea. E util să-ți verifice mașina textul. Acuratețea, pedanteria și atenția sînt calități omenești importante. Dar sînt mai puțin esențiale decît crearea unui text și creația.

Lectura, vocabularul și copiii

În vorbirea de zi cu zi folosim un număr relativ mic de cuvinte. Dar știm pasiv mult mai multe. Iar această rezervă se formează în mare parte din cărți. Cine nu citește și nu ascultă cărți își micșorează vocabularul. Copilul care nu citește pierde șansa de a vorbi bine și de a-i înțelege pe alții. Adică de a comunica cu adevărat.

Krongauz o vede la cursuri. „Rostesc uneori cuvinte care mi se par evidente, deloc savante sau grele, și văd în ochii studenților neînțelegere totală.” Trebuie să se întoarcă, să reformuleze, să explice. Dispar cuvinte simple, importante, care diferă doar puțin de cele uzuale. Și mărturisește ceva incomod: s-a adaptat și el. Pentru un profesor e o calitate să vorbească pe înțelesul sălii. Dar acum această calitate îl împinge spre o simplificare excesivă.

Ce pot face părinții

Nimic spectaculos. Lucruri vechi, care au fost mereu importante:

• Vorbiți cu copilul. Cînd folosim limba pentru ce e făcută, o dezvoltăm. Întrebarea e doar dacă părinții sînt dispuși să-și dea timpul.
• Citiți împreună, cu voce tare. Cît copilul e mic, nu-i dați cartea cu porunca să citească. Stați lîngă el și citiți. Întiîi citește adultul, apoi citesc pe rînd, apoi copilul continuă singur.
• Citiți poezie. Versurile îmbogățesc vocabularul, dar mai ales dau o emoție trăită împreună. E ca și cîntatul în cor: un sentiment de apartenență la ceva important.

Krongauz amintește și de un joc vechi: eu spun un vers cunoscut, tu îl continui. Înseamnă că sîntem împreună, că aparținem aceluiași grup cultural. Odinioară, printre tinerii instruiți, cititul de versuri era o formă de a face curte. Oamenii își recitau poezii și între prieteni.

O notă optimistă vine din altă parte. Oralitatea își recucerește teritoriul, de pildă prin cărțile audio. Cei care nu citesc pot măcar să asculte.

Limba vie de azi: construcții, mesaje, vocale

Partea a doua a ideilor lui Krongauz nu e despre AI, ci despre cum se schimbă vorbirea noastră de la sine. Exemplele sînt din rusă, dar mecanismele le cunoaștem bine și în română.

„Cred faptul că”

În rusa de azi se răspîndește o construcție considerată pînă de curînd greșeală: „то, что” în loc de simplul „что”. Ceva asemănător cu „faptul că” pus peste tot în română. Unii filologi propun să fie recunoscută ca un nou conectiv. Krongauz e de acord că fenomenul e real, dar îl explică altfel. Micuțul „то” nu e gol. Cînd spun „cred că…”, comunic un gînd. Cînd spun „cred faptul că…”, partea care urmează devine mai concretă, mai „obiect”. Apoi devine obicei și se apropie de o regulă gramaticală.

Cine are sub 40 de ani vorbește deja așa fără nicio jenă. Cei mai în vîrstă o preiau și ei. Dar pentru o generație instruită de peste 40–50 de ani, construcția rămîne o greșeală. Va fi recunoscută ca normală, crede Krongauz, poate în 5–10 ani. Nu pentru că vor muri cei bătrîni, ci pentru că se vor obișnui și „nu vor mai avea încotro”.

La fel se întîmplă cu prepozițiile. „Despre” se lipește de verbele de opinie: „consider despre faptul că…”. Explicația e simplă. O opinie e mereu despre ceva, așa că toate verbele de vorbire și opinie se aliniază prin analogie. Iar prepoziția „pe” intră în combinații imposibile odinioară, ca în șlagărul lui Șnurov „Pe Louboutini”, făcut după modelul „pe tocuri”. Astăzi le numim greșeli. Unele vor deveni normă. Care anume, e foarte greu de prezis.

Mesaje tăiate în bucăți și litere mici

Care e diferența dintre corespondența unui om născut în 2006 și a unuia născut cu douăzeci de ani mai devreme? Prima care sare în ochi: tinerii își taie mesajul în bucăți. Chiar și o informație simplă pleacă în trei-patru mesaje. Omul de peste 30 de ani scrie textul o dată și apasă o dată butonul. Așa e mai simplu și răspunsul vine mai repede. E o fugă de complexitate, inclusiv de cea sintactică. Fraza complicată dispare. Scrisul devine tot mai oral și tot mai simplu.

Tot de aici vine scrisul numai cu literă mică. E o imitare a vorbirii, un fel de murmur, fără înălțimi și accente. Krongauz recunoaște că a preluat și el obiceiul.

„Am început să flecărim în scris”

Revoluția internetului a făcut ca scrisul să intre unde n-a fost niciodată. „Am început să flecărim în scris.” Scrisul a ocupat tot mai mult spațiu, dar s-a și devalorizat, pentru că a devenit banal. Odinioară era invers. Scrisul cerea efort, exista „sindromul foii albe”. Vorbirea era peste tot și nu valora mare lucru. Să suni pe cineva era cel mai simplu gest.

Azi, ca să îți dai un telefon, schimbi zece mesaje ca să afli cînd se poate. A apărut o etichetă nouă: scrisul e mai bun pentru că nu deranjează, nu calcă granițele celuilalt. Dar oralitatea vrea și ea să existe. Între oral și scris se dă o adevărată bătălie.

Mesajele vocale sînt o pace de compromis. Pe mulți îi enervează, pentru că e mai simplu să citești decît să asculți. Dar au o delicatețe a lor. Nu intri peste om ca printr-un telefon. Pui în chat un mesaj video sau unul vocal, iar destinatarul îl ascultă cînd vrea. Sau deloc.

Ce nu avem voie să pierdem

Toate firele lui Krongauz duc în același punct: comunicarea vie dintre oameni. Educația copilului nu poate fi încredințată inteligenței artificiale. Altădată, un copil lăsat singur se uita la desene animate. Acum va sta de vorbă cu AI-ul. „E o pierdere uriașă pentru omenire.”

Dacă nu mai comunicăm cu oamenii, dispare veriga prin care se transmit cultura, emoțiile, opiniile și judecățile de valoare. De aceea, spune Krongauz, trebuie să ne luptăm pentru comunicare, pentru statul de vorbă. Inteligența artificială nu are ideea de continuitate culturală. Noi o avem, pentru că dăm mai departe, din generație în generație, cunoștințe, sentimente și reguli. Dacă pierdem asta, omenirea se destramă.

„Mi se pare că principalul pericol nu e că ne va înrobi cineva, ci că ne vom destrăma singuri și ne vom pierde pe noi înșine.”