China din interior: corupție, confucianism și veșnica frică de haos

George Yeo este fost ministru de Externe al Singaporelui. A absolvit Universitatea Cambridge, apoi a obținut un MBA la Harvard Business School. A servit în armata singaporeză, unde a ajuns general de brigadă, iar în anii 1980 a fost șef de stat-major al Forțelor Aeriene și director pentru operațiuni comune și planificare în Ministerul Apărării. Yeo a fost deputat între 1988 și 2011. A ocupat și funcțiile de ministru al Informației și Artelor (1990–1999), ministru al Sănătății (1994–1997), ministru al Comerțului și Industriei (1999–2004) și ministru de Externe (2004–2011). După retragere și-a păstrat un rol public în dezbaterile despre China, SUA, ASEAN și transformarea ordinii mondiale. În 2026, în seria de interviuri despre China a publicației Think China, a fost prezentat drept unul dintre cei mai vizibili analiști realiști din dezbaterea despre relațiile internaționale. (sursa interviu)

Ce spune?

Principala amenințare pentru China vine din interior: frica istorică de dezintegrarea totală

China este o lume atît de uriașă și de populată încît nicio putere externă nu o poate frînge cîtă vreme e puternică. Țara are resurse colosale, un teritoriu gigantic și o populație de sute de milioane. Dar marea tragedie a istoriei chineze a stat întotdeauna înăuntru: cînd chinezii încep să se războiască între ei, aceste lupte intestine devin incredibil de sîngeroase și de distrugătoare.

Istoria schimbării dinastiilor chineze arată mereu același ciclu. La începutul domniei unei noi dinastii, impozitele pentru popor sînt foarte ușoare, iar visteria statului e plină. Dar spre apusul dinastiei totul se întoarce exact pe dos: impozitele devin insuportabile pentru oamenii simpli, visteria se golește, iar clasele bogate încetează cu totul să mai plătească la buget și se îmbogățesc pe seama statului.

Societatea chineză e considerată de obicei un model de disciplină, ordine și înțelepciune străveche, însă istoria dezvăluie o latură întunecată, înspăimîntătoare, a acestei civilizații. Cel mai șocant este cruzimea și nemilostivirea fără margini cu care chinezii încep să se extermine unii pe alții de îndată ce se prăbușește puterea centrală. În perioadele de lupte intestine dintre marile dinastii — de pildă, în epoca de haos de după căderea dinastiei Tang și pînă la instaurarea dinastiei Song — țara cădea nu doar într-o criză politică, ci într-un coșmar absolut, într-un abis al violenței.

În aceste vremuri întunecate instituțiile sociale se destrămau pînă la temelie, iar normele umane obișnuite erau aruncate cu totul. Foametea cumplită, în masă, ducea la canibalism real: oameni aduși la disperare erau siliți să-și mănînce semenii ca să supraviețuiască. Intrigile nesfîrșite, trădările și încăierările înverșunate dintre conducătorii micilor regate transformau viața poporului într-un iad fără sfîrșit, în care viața omului nu valora absolut nimic.

Asta arată un adevăr cumplit: sistemul de stat strict al Chinei nu e doar o tradiție culturală, ci singurul perete subțire care ține societatea departe de haosul animalic. De îndată ce mîna centrală slăbește, țara alunecă cu o viteză înspăimîntătoare spre sălbăticie și autodistrugere. Tocmai această frică istorică adîncă de dezintegrare totală, de foamete și de canibalism face ca sistemul de guvernare chinez să fie atît de fanatic obsedat de controlul total asupra propriei țări.

Corupția în China ca revers al culturii confucianiste și al legăturilor sociale tradiționale

Corupția din societatea chineză are rădăcini foarte adînci, pentru că e indisolubil legată de cultura confucianistă. Confucianismul cere omului o delimitare clară a tuturor relațiilor umane: între soț și soție, între conducător și funcționar, între împărat și popor, între frați, rude, prieteni și străini. Fiecărei categorii de legături îi corespunde un anumit nivel de respect, de atenție și de obligații.

Asta se vede limpede în tradiția de a dărui de Anul Nou chinezesc plicuri roșii cu bani. Femeile merg dinainte la bancă să schimbe bancnotele vechi pe altele noi-nouțe, foșnitoare, apoi pun în plicuri sume de 50, 100 sau 1.000 de dolari, făcînd mici însemnări discrete. Cîți bani sînt în plicul pentru o anumită persoană arată direct gradul de apropiere și nivelul relației.

Aici e panta alunecoasă: un simplu semn de atenție se transformă ușor în mită mascată. În locul plicului modest de 50 de dolari apare plicul de 1.000, iar în locul cutiei de biscuiți și al sticlei de vin — coșuri scumpe cu delicatese, cu urechi-de-mare (abalone). Dar acest sistem nu poate fi distrus cu totul, pentru că pe el se sprijină însăși unitatea societății. De aceea lupta cu corupția în China e un proces interior fără sfîrșit, asemănător interacțiunii permanente dintre bacteriile bune și cele dăunătoare într-un organism viu.

China nu are de gînd să colonizeze pe nimeni: de ce Beijingul nu are nevoie de pămînturi și supuși străini

China nu are în niciun caz de gînd să colonizeze lumea, să cucerească pămînturi străine sau să supună cu forța alte popoare. La baza gîndirii chineze stă o înțelepciune străveche: anexarea teritoriilor străine nu aduce un cîștig real, ci doar distruge statul din interior. Gîndirii chineze îi este cu totul străină ideea de a-și cuceri vecinii și de a-și alipi cu forța, de pildă, 100 de milioane de ne-chinezi, pentru că asta n-ar face decît să submineze omogenitatea și coeziunea interioară a societății chineze.

Beijingul nu are nici cea mai mică dorință de a reface lumea după chipul și asemănarea sa. Capitala chineză nu visează deloc să devină, ca spirit și cultură, un nou New York, iar Shanghaiul nu vrea să copieze Londra sau Parisul — vor să rămînă ei înșiși. Civilizația chineză „se întoarce acum spre sine pentru a-și redescoperi identitatea” și pentru a-și ocupa locul istoric firesc, nu pentru a deveni o copie a statului occidental. Trimiterea de armate peste hotare pentru a cuceri alte popoare poate aduce doar o pradă pe termen scurt, dar pe termen lung seamănă semințele unor probleme sociale uriașe și ale urii fără sfîrșit a celor supuși.

Experiența contemporană a țărilor occidentale — Marea Britanie, Franța sau SUA — dovedește limpede acest adevăr. Astăzi aceste foste imperii se confruntă cu crize interne foarte grave, care sînt urmarea directă a cuceririlor lor coloniale de altădată. China vede foarte bine aceste greșeli ale altora și alege conștient un alt drum: să-și dezvolte propria casă, să-și păstreze ordinea interioară și să nu-și irosească resursele întreținînd supuși neloiali dincolo de granițele sale.

Principala dificultate a transferului de putere în China este „riscul unui singur om”, nu lipsa alegerilor de tip occidental

Cînd vine vorba de sistemul politic al Chinei, principala dificultate nu este lipsa democrației occidentale, ci istoricul „risc al unui singur om”. Timp de mii de ani, stabilitatea uriașului stat chinez a depins adesea de cît de înțelept și de puternic era liderul din vîrf și de cui anume îi transmitea puterea.

Experiența istorică chineză a format de mult convingerea că modelul votului universal direct de tip occidental este cu totul nepotrivit pentru guvernarea unei asemenea civilizații gigantice. În China, transferul puterii s-a bazat întotdeauna pe un sistem complex de selecție meritocratică a cadrelor în interiorul conducerii și pe decizia reprezentativă a elitelor, nu pe campanii electorale de stradă.

Problema succesiunii liderilor a fost întotdeauna o sarcină dificilă, dar țara a acumulat o înțelepciune seculară colosală în rezolvarea ei. Existența unei figuri-cheie puternice este o trăsătură firească a tradiției chineze, iar cîtă vreme sistemul de selecție a cadrelor funcționează eficient, absența votului după model occidental nu este o problemă pentru China.

China ca univers închis și autosuficient: dezvoltarea prin ciclul intern

China nu e o simplă țară, ci un întreg univers autosuficient. Scara uriașă a teritoriului, diversitatea resurselor interne și populația gigantică îi permit Chinei să se dezvolte prin propriul ciclu economic intern, aproape fără să depindă de lumea exterioară.

Dacă ne-am imagina un scenariu în care tot restul lumii ar dispărea pe neașteptate, statul chinez ar putea în continuare să trăiască, să producă bunuri, să-și hrănească poporul și să crească organic. Acest puternic circuit interior a fost construit și șlefuit de-a lungul a mii de ani de istorie.

Spre deosebire de multe alte țări, care depind critic de comerțul exterior sau de resurse străine, China are o rezervă de rezistență unică. Piața sa internă e atît de mare încît poate susține mersul înainte al țării chiar și în perioade de crize mondiale și de izolare.

Pericolul autosuficienței chineze: lecția dinastiei Qing tîrzii și a împăratului Qianlong

Cu toată puternica sa autosuficiență, China se confruntă cu o capcană interioară extrem de periculoasă — riscul de a cădea în orgoliu orb și în automulțumire. Cînd țara începe să creadă în propria superioritate absolută și consideră că nu mai are nimic de învățat de la alții, începe o ofilire discretă, dar inevitabilă.

O lecție grăitoare și crudă în istoria Chinei a fost perioada tîrzie a domniei împăratului Qianlong din dinastia Qing. Atunci conducerea țării a ajuns să creadă că China atinsese culmea dezvoltării și că nimeni pe planetă nu-i putea oferi nimic nou; din această cauză țara s-a închis față de lume și a ratat saltul tehnologic esențial al Occidentului.

Această automulțumire s-a încheiat pentru China cu un întreg secol de umilințe și de amestec străin. Ca să nu repete greșelile trecutului, China de azi trebuie să rămînă mereu atentă la ce se petrece în lume, să studieze activ experiența altora și să preia tehnologiile de vîrf, îmbinînd fidelitatea față de propriile tradiții cu o minte deschisă.

Marea schimbare de epoci: întoarcerea de la cinci secole de dominație occidentală la restabilirea rolului Asiei, cu China în frunte

Întreaga istorie mondială se mișcă în cicluri istorice uriașe. Aproape 500 de ani — din 1492, cînd Cristofor Columb a ajuns în America, și pînă în 1978, cînd Deng Xiaoping a lansat reformele în China — Occidentul a dominat complet planeta. Această perioadă a definit organizarea actuală a civilizației.

Însă hegemonia totală a Occidentului a fost doar un segment temporar la scara istoriei. Astăzi vechile civilizații asiatice își recîștigă pozițiile istorice firești. Această schimbare uriașă se sprijină pe un potențial uman grandios: în China, India și cele 11 țări ale Asiei de Sud-Est trăiește mai mult de jumătate din populația Pămîntului.

Numai în regiunea Asiei de Sud-Est s-au adăugat vieții economice active 600–700 de milioane de oameni. Asta nu înseamnă că China sau Asia intenționează să supună cu forța restul lumii, cum a făcut Occidentul — ceea ce se întîmplă este pur și simplu restabilirea firească a echilibrului istoric.

Dar deocamdată domnește o profundă dependență mentală a Chinei de Occident

Dar în ciuda întregii sale puteri economice și a discursului despre întoarcerea vechii civilizații, China de azi continuă să trăiască într-o profundă dependență mentală de Occident. În cele cinci secole de dominație, lumea occidentală a lăsat asupra omenirii o amprentă atît de colosală încît a devenit practic inconștientă. Înseși categoriile gîndirii, limbajul științific, termenii, noțiunile despre economie și regulile comunicării internaționale pe care le folosesc azi chinezii rămîn în întregime occidentale.

Chiar și în viața de zi cu zi, înfățișarea oamenilor, îmbrăcămintea, formatele educației, știința și însăși arhitectura megalopolisurilor chineze sînt create după standarde elaborate în Europa și SUA. China își proclamă zgomotos unicitatea, dar construiește orașe, organizează institute academice și dezvoltă tehnologii după tipare străine. Întreaga modernizare chineză contemporană este în primul rînd însușirea reușită a științei occidentale și a sistemelor occidentale de guvernare, nu crearea unei lumi proprii fundamental noi.

Paradoxul și vulnerabilitatea principală a Chinei constau în faptul că, aspirînd la influență mondială, n-a creat un sistem propriu de idei universale pentru întreaga omenire. Societatea chineză a învățat să copieze, să scaleze și să perfecționeze excelent tehnologiile occidentale, dar continuă să gîndească în categoriile vechiului său rival. Fără o depășire reală a acestei imitații profunde, subconștiente, orice pretenții la leadership și originalitate rămîn doar o încercare de a învinge Occidentul pe propriul lui teren și după propriile lui reguli.

Echilibrul dintre lege și relațiile umane: lecția legismului dur al dinastiei Qin și a flexibilității dinastiei Han

Societatea chineză se ține nu doar pe legi stricte și pe forța statului, ci și pe un echilibru fin între lege și relațiile umane morale. Trecerea istorică de la dura dinastie Qin la dinastia Han i-a dat țării o lecție esențială despre cum trebuie guvernați oamenii.

Conducătorii dinastiei Qin s-au sprijinit pe un legism aspru — un sistem de legi crude și de supunere necondiționată. Asta a creat un stat incredibil de dur, dar poporul pur și simplu n-a putut îndura mult timp o asemenea apăsare, iar imperiul s-a prăbușit repede. Dinastia Han, care i-a urmat, a adăugat legilor normele etice confucianiste și respectul pentru legăturile umane.

Astăzi, cînd sute de milioane de oameni se mută în megalopolisuri gigantice și trăiesc înconjurați de internet și inteligență artificială, China are din nou nevoie să înnoiască această tradiție. Țara trebuie să formeze un nou „neoconfucianism”, care să poată păstra căldura umană și morala în epoca digitală.

Contrastul modelelor: China monolitică versus mozaicul civilizațional al Indiei

Ca să înțelegem mai adînc felul în care e construită China, e important s-o comparăm cu celălalt gigant asiatic — India. China s-a dezvoltat din cele mai vechi timpuri ca stat-civilizație unitar, coeziv și omogen, în timp ce India a fost întotdeauna un mozaic viu de popoare și regiuni diferite.

India n-a fost niciodată un stat politic unitar în sensul chinez, dar o unește o cultură spirituală comună. Povestea instructivă a ministrului indian Palaniappan Chidambaram despre legendele zeului Shiva arată că în toate colțurile Indiei există versiuni proprii ale vechilor tradiții, dar între ele nu există contradicții de principiu — se completează unele pe altele.

China se sprijină pe continuitatea tradiției statale centralizate și pe o bază culturală unică. India se sprijină pe marile epopei, precum „Ramayana” și „Mahabharata”, și pe memoria istorică a vechilor imperii Maurya și Gupta. Sînt două moduri complet diferite de a uni sute de milioane de oameni.

Riscurile ideologiei naționaliste excesive: experiența politicii hindutva comparată cu autoconsolidarea chineză

Pentru orice popor vechi, dorința de a se întoarce la propriile rădăcini este o cale firească de a-și întări demnitatea națională. Așa cum în China, la cumpăna secolelor, au apărut mișcări de autoconsolidare, în India de azi se încearcă sprijinirea pe moștenirea străveche și redarea țării a numelui istoric Bharat.

Însă în încercările de a reînvia tradițiile vechi se ascunde un pericol serios — alunecarea spre un naționalism agresiv. Dacă statul începe să-și construiască ideologia unică exclusiv pe tradiția religioasă sau culturală a majorității (cum se întîmplă cu politica hindutva în India), asta înstrăinează inevitabil milioane de concetățeni de alte confesiuni — musulmani sau creștini.

Experiența chineză și cea mondială arată că un stat sănătos nu poate exclude o parte din propria populație din viața publică. Memoria marelui trecut trebuie să fie o punte spre viitor și să-i unească pe toți cetățenii țării, nu să devină un instrument de dezbinare.

Identitatea națiunilor mici ca scut între giganți: înrădăcinare versus absorbție

Aflate în vecinătatea unor giganți precum China și India, statele mici și mijlocii sînt nevoite să-și caute propriile căi de supraviețuire. În Asia de Sud-Est se află 11 țări, a căror soartă depinde inevitabil de relațiile dintre marii vecini.

Singurul scut sigur al popoarelor mici împotriva absorbției culturale sau politice totale este conștiința profundă a propriei unicități. Așa cum Portugalia, Lituania sau Ungaria și-au păstrat vreme de secole statalitatea în Europa datorită unei identități clare, și popoarele Asiei de Sud-Est trebuie să fie bine înrădăcinate în propria istorie.

Trăind lîngă gigantul chinez, țările mici nu pot schimba cursul istoriei mondiale, dar pot prospera dacă își păstrează chipul. Înțelegerea propriilor rădăcini îi dă unui popor acea forță interioară care îi permite să stea ferm pe picioare în epocile celor mai aspre furtuni mondiale.

Sinteză de Ilya Plehanov (mulțumim)