ZECE INTREBĂRI ESENȚIALE DESPRE UNIRE. Ce ar trebui să se întâmple înainte să se întâmple Unirea

Cu Alexandru Tănase ne știm din anii `88 - `89, din adolescență, cânt eram parte a mișcării tineretului pentru ”eliberare națională” din anii perestroika. Am fost primul grup venit în România după Revoluție în primăvara - vara lui `90 - negociatori pentru bursele acordate de statul Român: aveam doar 19 ani. Aveam să fim colegi și la Iași în studenție la Universitatea Alexandru Ioan Cuza - el la drept, eu la filosofie. Eu am rămas aici, el s-a întors și a făcut o carieră strălucită: a fost Ministru al Justiției, judecător la Curtea Constituțională a Republicii Moldova, a exercitat funcția de președinte al Curții Constituționale. Începând cu 2017 este membru al Comisiei de Veneția din partea Republicii Moldova.

Potrivit sondajului de opinie de zilele acestea: „Percepția românilor cu privire la Republica Moldova” realizat în cadrul proiectului ”Barometrul Informat.ro – INSCOP Research”, ediția a X-a, 7 din 10 români ar vota DA, în cadrul unui referendum pentru unirea dintre România și Republica Moldova. (sursa)

Într-un interviu recent acordat în Le Monde, Maia Sandu a declarat că aderarea la Uniunea Europeană reprezintă „o strategie de supravieţuire ca stat democratic”, în contextul presiunilor venite din partea Rusiei, iar reunificarea cu România ar reprezenta una dintre soluţiile pentru o integrare mai rapidă. Preşedintele Nicuşor Dan a fost întrebat cum comentează afirmaţiile președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, privind unirea cu România, pentru accelerarea aderării moldovenilor la UE.”Din partea României cred că nu s-a schimbat nimic față de votul în unanimitate al Parlamentului din 2018, care a spus că România este pregătită în orice moment în care cetățenii din Republica Moldova o vor dori”, a spus președintele României. ”Acum depinde de aspirații, de dorințele democratice ale cetățenilor Republicii Moldova, pe care evident că le respectăm. Dacă va exista majoritate pentru acest proiect, noi suntem gata.” a mai arătat el.

Am discutat cu Alexandru Tănase încercând să ating mai multe probleme esențiale. Despre ce cred eu - voi scrie în zilele ce urmează. Iată mai jos discuția:

 CUPRINS:

• Situația la zi: unde suntem de fapt azi?
• Despre calea constituțională a Unirii
• Ce zice dreptul internațional?
• O Moldovă unită cu România ar deveni automat teritoriu NATO?
• Problema Transnistreană și Unirea
• Factorul economic și costurile Unirii
• Problema identitară și Unirea
• Problema multietnică și Unirea
• Factorul Rusia, războiul și Unirea
• Ce ar trebui să facă clasa politică de la Chișinău și București?

1.       Dragă Alexandru Tănase, declarațiile recente ale președintei Maia Sandu și ale președintelui Nicușor Dan au reactivat o conversație veche. Dar unde suntem de fapt azi? Nu în discursuri — în realitate. Există în Republica Moldova, la acest moment, o masă critică umană, instituțională și politică care să facă Unirea mai mult decât o idee frumoasă?

 A.T. De fapt, aceste declarații nu au reactivat o discuție mai veche, pentru simplul motiv că această discuție nu a încetat niciodată să existe. Problema destinului Republicii Moldova și perspectiva reunificării cu România s-au născut odată cu statul Republica Moldova și au însoțit permanent evoluția sa politică. Chiar și atunci când subiectul era împins la periferia discursului public, el continua să existe în profunzimea societății, ca reper identitar, geopolitic și civilizațional.

Mai mult decât atât, atitudinea față de Unire a fost și a rămas una dintre marile linii de demarcație politică din competiția internă moldovenească. În fond, aproape toate marile confruntări electorale din ultimii treizeci de ani au avut, explicit sau implicit, această temă în fundal: orientarea spre spațiul românesc și european sau menținerea Republicii Moldova în zona de influență a lumii ruse. Chiar și acei politicieni care evitau termenul de „Unire” se poziționau inevitabil față de această dilemă strategică.

Ceea ce s-a schimbat acum este altceva. Odată cu declarațiile Maiei Sandu și ale președintelui Nicușor Dan, tema reunificării a ieșit din registrul romantic, sentimental sau exclusiv identitar și a intrat în zona politicii reale. Pentru prima dată după mulți ani, subiectul nu mai este tratat ca o nostalgie istorică sau ca un exercițiu retoric rezervat anumitor cercuri unioniste, ci ca o posibilă opțiune strategică de securitate și de viitor pentru Republica Moldova.

Această mutație nu s-a produs întâmplător. Ea este consecința directă a războiului din Ucraina. Invazia rusă din 2022 a schimbat radical arhitectura de securitate în Europa de Est și a obligat toate statele din regiune să-și reevalueze poziția existențială. Pentru Republica Moldova, războiul a avut efectul unei treziri brutale. Iluzia că neutralitatea constituțională poate garanta securitatea statului s-a prăbușit sub șenilele tancurilor rusești care au intrat în Ucraina. S-a văzut limpede că, în această regiune, statele fragile și lipsite de garanții reale de securitate devin vulnerabile în fața imperialismului rus.

În acest context, discuția despre reunificare începe să fie privită nu doar prin prisma memoriei istorice, ci și prin prisma supraviețuirii strategice. România nu mai este doar „țara-mamă” în sens simbolic, ci membru NATO și al Uniunii Europene, adică parte a celui mai solid sistem de securitate și prosperitate existent astăzi în Europa. Iar pentru o parte tot mai mare a societății moldovenești, apare inevitabil întrebarea: poate Republica Moldova să reziste singură într-o zonă atât de instabilă?

Sigur, asta nu înseamnă că există astăzi o majoritate clară și ireversibilă în favoarea Unirii. Realitatea sociologică este mai complexă. Societatea moldovenească rămâne fragmentată identitar, marcată de decenii de propagandă sovietică și de existența unei populații care privește încă Rusia ca reper cultural sau geopolitic. În plus, există numeroase probleme practice — economice, administrative, constituționale și geopolitice — care fac imposibilă transformarea unei asemenea idei într-un proiect imediat.

Dar există o schimbare profundă de paradigmă: Unirea nu mai este percepută exclusiv ca un ideal romantic al trecutului, ci începe să fie discutată ca o posibilă soluție de viitor. Iar aceasta este, probabil, cea mai importantă schimbare politică produsă în Republica Moldova după începutul războiului din Ucraina.

2.       Constituția Republicii Moldova declară explicit că țara este un stat suveran, neutru și indivizibil. Ce ar trebui să se schimbe, în ordine juridică, pentru ca Unirea să fie legală — nu doar politică? Există o cale constituțională curată, sau ar fi nevoie de o rupere cu ordinea juridică actuală?

A.T. Este adevărat că Constituția Republicii Moldova, la fel ca majoritatea constituțiilor lumii, consacră caracterul suveran, independent și unitar al statului. Acesta este fundamentul oricărei ordini constituționale moderne. Un stat nu poate exista juridic fără afirmarea propriei suveranități. Din acest punct de vedere, Republica Moldova nu reprezintă o excepție.

Dar există un detaliu extrem de important, prea puțin înțeles în spațiul public: Constituția Republicii Moldova este, probabil, singura constituție din lume care prevede expres mecanismul prin care poporul poate renunța inclusiv la aceste elemente fundamentale ale statalității.

Articolul 142 din Constituție spune foarte clar că dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea permanentă, pot fi revizuite numai prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale. Cu alte cuvinte, Constituția nu interzice schimbarea statutului statului. Dimpotrivă, ea stabilește explicit procedura prin care o asemenea schimbare poate avea loc în mod legal și legitim.

De aceea, din punct de vedere juridic, există o cale constituțională perfect legală pentru realizarea unei eventuale reunificări cu România. Ea nu presupune o lovitură de stat, o ruptură revoluționară sau suspendarea ordinii constituționale. Dimpotrivă, ea ar trebui să se producă prin utilizarea instrumentelor prevăzute chiar de Constituție: referendum constituțional, modificarea dispozițiilor fundamentale și adoptarea unor acte juridice și politice corespunzătoare de către ambele state.

Sigur, aici apare o dificultate majoră: pragul constituțional este extrem de ridicat. Nu este suficientă majoritatea celor prezenți la vot, ci este necesar votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale. Practic, Constituția moldovenească cere un consens național foarte larg pentru o asemenea decizie istorică. Și este firesc să fie așa. Problemele care țin de existența sau transformarea unui stat nu pot fi rezolvate prin majorități conjuncturale sau emoții electorale de moment.

Mai există și o altă dimensiune importantă. Din perspectivă juridică internațională, o eventuală reunificare ar trebui să respecte nu doar Constituția Republicii Moldova, ci și ordinea constituțională a României, precum și principiile dreptului internațional. Orice proces de acest tip trebuie să fie unul democratic, voluntar și bazat pe consimțământul cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului.

În realitate, marea problemă nu este cea juridică. Constituția oferă mecanismul. Problema este una politică și sociologică: există sau nu o majoritate clară, stabilă și conștientă care să susțină o asemenea decizie? Acolo se află adevărata dificultate.

 3.       Dreptul internațional recunoaște autodeterminarea popoarelor, dar și integritatea teritorială a statelor. Există un precedent juridic internațional valid pentru o unificare prin consimțământ democratic, fără conflict? Și mai ales — cine ar trebui să recunoască această unire pentru ca ea să fie ireversibilă?

A.T. La prima vedere, principiul autodeterminării popoarelor pare să intre în contradicție cu principiul integrității teritoriale a statelor. În fond, dacă un popor are dreptul să decidă liber asupra propriului destin politic, atunci acest drept poate pune sub semnul întrebării frontierele și structura unor state existente. Din această tensiune s-au născut aproape toate marile conflicte geopolitice ale secolelor XIX și XX.

Dar, în esență, dreptul internațional modern pornește de la o idee fundamentală: statele există pentru oameni, nu oamenii pentru state. Statele sunt construcții juridico-politice create pentru a permite comunităților umane să-și realizeze aspirațiile naționale, culturale, lingvistice și politice. Din această perspectivă, principiul autodeterminării are o prioritate morală, juridică și istorică față de integritatea teritorială. Nu întâmplător, după prăbușirea imperiilor coloniale, comunitatea internațională a consacrat autodeterminarea drept unul dintre principiile fundamentale ale ordinii internaționale.

Sigur, la modul practic, lucrurile nu funcționează atât de ideal. Marile state invocă principiile dreptului internațional în mod selectiv, în funcție de propriile interese geopolitice. Există numeroase situații în care dreptul unor comunități la autodeterminare a fost anihilat prin presiune politică, represiune sau chiar violență militară.

Vedem cazul Cataloniei, unde tentativa de organizare a unui referendum pentru independență a fost tratată de statul spaniol ca o problemă de ordine constituțională internă, iar liderii separatiști au fost urmăriți penal. În Irlanda de Nord, problema autodeterminării a generat decenii de conflict și violență înainte de Acordul din Vinerea Mare. În Federația Rusă, Cecenia a încercat să-și afirme independența, iar răspunsul Moscovei a fost unul devastator, prin două războaie extrem de sângeroase care au distrus practic republica cecenă.

Cu toate acestea, există precedente juridice și politice extrem de importante privind unificarea unor state prin consimțământ democratic și fără conflict militar. Cel mai relevant exemplu este reunificarea Germaniei. Iar asemănarea cu cazul românesc nu este doar una simbolică sau emoțională. Există similitudini istorice profunde.

Atât divizarea Germaniei, cât și divizarea spațiului românesc dintre Prut și Nistru sunt consecințe directe ale celui de-Al Doilea Război Mondial și ale ordinii geopolitice impuse de Uniunea Sovietică. Germania a fost ruptă artificial de Cortina de Fier, iar Basarabia a fost separată de România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și a ocupației sovietice. În ambele cazuri, frontiera nu a fost expresia unei voințe populare — nu s-a organizat niciun referendum — ci rezultatul unor înțelegeri între marile puteri.

Nemții au reușit să depășească această ruptură istorică printr-un proces democratic, și recunoscut internațional. Prin urmare, dacă vorbim despre o eventuală reunificare a Republicii Moldova cu România, precedentul german este probabil cel mai relevant model juridic și politic existent în Europa contemporană.

Cât privește întrebarea cine ar trebui să recunoască o asemenea unire pentru ca ea să devină ireversibilă, răspunsul este simplu și complicat în același timp: în primul rând, ea trebuie recunoscută de propriii cetățeni. Germania s-a reunificat nu doar pentru că cineva i-a permis acest lucru, ci pentru că majoritatea germanilor au considerat că aparțin aceluiași spațiu istoric și politic, iar lumea a fost obligată să accepte această realitate.

Chiar dacă raționăm per a contrario, să ne amintim de „divorțul” civilizat dintre Cehia și Slovacia. Problema recunoașterii internaționale a unei stări de fapt practic nu s-a pus. Comunitatea internațională nu face decât să constate și să valideze o realitate politică deja produsă prin voința democratic exprimată a cetățenilor.

Astfel, dar dacă o asemenea decizie ar fi rezultatul unui proces democratic, constituțional și pașnic, recunoașterea sa internațională ar rămâne, în mare măsură, o chestiune tehnică.

4.       România e membră NATO. O Moldovă unită cu România ar deveni automat teritoriu NATO. Moscova a declarat în mod repetat că extinderea NATO e o linie roșie. Care e, în opinia dumneavoastră, riscul real de securitate al acestui scenariu — și există o fereastră geopolitică în care el ar fi mai puțin periculos?

A.T. Sincer vorbind, Moscova nu mai este astăzi în poziția de a impune altor state „linii roșii”, cu atât mai puțin să dicteze arhitectura de securitate a Europei. Rusia a promis că va ocupa Kievul în trei zile și, după mai bine de trei ani de război, nu a reușit să cucerească niciun mare oraș ucrainean. De ani întregi, armata rusă poartă lupte pentru câteva localități din estul Ucrainei, ale căror nume, înainte de război, nu le cunoștea aproape nimeni.

Aceasta este realitatea. Mitul invincibilității militare ruse s-a prăbușit în Ucraina.

În plus, la modul practic, Republica Moldova nici măcar nu are frontieră comună cu Federația Rusă. Din punct de vedere al dreptului internațional și al logicii geopolitice elementare, Rusia nu are niciun drept să formuleze pretenții privind opțiunile de securitate ale unui stat suveran care nu îi aparține și nu se află în vecinătatea sa directă.

Problema reală nu este securitatea Rusiei, ci obsesia imperială a Kremlinului de a menține fostele republici sovietice într-o zonă de dependență și control politic. Moscova nu se teme de NATO în sens militar — pentru că știe foarte bine că NATO nu are intenția să invadeze Rusia. Moscova se teme de pierderea influenței asupra spațiului pe care îl consideră, în mod anacronic, „străinătatea apropiată”.

Desigur, un asemenea proces ar trebui să țină cont de contextul regional și de raporturile geopolitice existente. Dar adevărul este că fereastra geopolitică cea mai favorabilă pentru asemenea transformări apare tocmai atunci când Rusia este slăbită economic, militar și politic — iar astăzi Federația Rusă traversează probabil cea mai gravă criză strategică de după destrămarea URSS.

5.       Republica Moldova controlează mai puțin de 70% din teritoriul său recunoscut internațional. Ce se întâmplă cu Transnistria într-un scenariu de Unire? Poate exista o Unire fără rezolvarea conflictului transnistrean — sau Transnistria devine pentru România ceea ce Ciprul de Nord este pentru Grecia?

 A.T. Nu cred că poate exista o reunificare reală și stabilă a României fără rezolvarea prealabilă sau simultană a dosarului transnistrean. Mai mult decât atât, România, ca stat membru NATO și UE, nu și-ar putea permite existența unei enclave militare rusești active pe Nistru, la câteva sute de kilometri de București.

Există însă mai multe scenarii posibile pentru soluționarea conflictului transnistrean.  Teoretic, statutul Transnistriei ar putea fi tranșat în cadrul unui acord regional mai larg între Ucraina și România, după o eventuală reunificare. Există multiple formule care ar putea fi discutate: de la schimburi de teritoriale și populații, până la instituirea unei administrații comune a regiunii in cadrul unui statut special sub mandat internațional. Unele dintre ele, astăzi, par aproape imposibile politic, dar istoria Europei ne arată că marile reașezări geopolitice produc adesea soluții care anterior păreau de neconceput.

Bineînțeles că, toate aceste scenarii au o condiție esențială: eliminarea prezenței militare rusești din regiune. În realitate, Kievul, Chișinăul și Bucureștiul dețin astăzi toate instrumentele necesare pentru a rezolva această problemă pe cale pașnică. După 2022, Kievul înțelege foarte bine că orice enclavă militară rusească din regiune reprezintă o amenințare directă la propria securitate. Acesta este premisa de baza care ar permite eliminarea trupelor de ocupație din aceste teritoriu.

Nu cred că putem vorbi despre un scenariu asemănător celui al Ciprului de Nord. Adică o reunificare realizată fără control efectiv asupra Transnistriei, urmată de înghețarea situației pentru o perioadă lungă de timp. Un asemenea model este posibil în virtutea anumitor realități geografice și strategice. Spre deosebire de Transnistria, Ciprul de Nord este separat fizic prin mare de Grecia și de Uniunea Europeană, iar conflictul poate fi „izolat” geopolitic. În cazul Republicii Moldova, însă, Transnistria este amplasată direct între Ucraina și restul teritoriului moldovenesc, ceea ce face imposibilă ignorarea ei pe termen lung.

Cred însă că este prea devreme pentru a dezbate în detaliu aceste scenarii. Ele există și sunt perfect imaginabile din punct de vedere politic și juridic. Dar fezabilitatea lor depinde aproape integral de evoluția războiului din Ucraina și de capacitatea Rusiei de a-și mai proiecta influența militară în regiune.

6.       România are un PIB/cap de locuitor de aproximativ 3-4 ori mai mare decât Republica Moldova. Integrarea economică a unui teritoriu mai sărac nu e nouă — Germania a absorbit RDG, cu costuri uriașe timp de decenii. Ce scenariu economic considerați realist pentru Moldova? Și cine ar trebui să suporte costul — România, UE, sau e un proiect autosustenabil?

A.T. Nu cred că, la acest capitol, situația Republicii Moldova poate fi comparată mecanic cu reunificarea celor două Germanii. Este adevărat că România are astăzi un PIB pe cap de locuitor de câteva ori mai mare decât Republica Moldova, dar acest lucru reprezintă mai degrabă un avantaj decât o problemă. Înseamnă că România dispune de resursele economice necesare pentru a-și putea asuma un asemenea proiect istoric.

În același timp, comparația cu Germania trebuie făcută cu foarte multă prudență. Costurile reunificării germane au fost uriașe nu doar din cauza diferențelor de prosperitate, ci mai ales pentru că Republica Democrată Germană era un stat socialist în sensul clasic al cuvântului — cu o economie planificată, centralizată și profund ineficientă, care trebuia practic reconstruită din temelii și convertită la economia de piață.

Acolo au fost marile costuri reale: destructurarea economiei socialiste și construirea unui sistem capitalist funcțional. În plus, reunificarea germană a însemnat și absorbția unei administrații birocratice de tip sovietic într-un sistem occidental extrem de performant și riguros. Sistemele sociale, medicale, fiscale și administrative ale celor două Germanii proveneau, practic, din lumi diferite.

Dacă analizăm însă realitățile Republicii Moldova și ale României de astăzi, observăm că o mare parte a acestor transformări au fost deja făcute în ultimele trei decenii. Republica Moldova este deja o economie de piață. Instituțiile sale economice, bancare, fiscale și comerciale funcționează în logica economiei capitaliste. Reformele fundamentale de tranziție au fost realizate, chiar dacă incomplet și cu multe dificultăți.

Mai mult decât atât, sistemele sociale, medicale, educaționale și administrative din cele două state sunt deja relativ apropiate ca structură și filosofie instituțională. În multe domenii, diferențele țin mai degrabă de dimensiune decât de natură sistemică. De altfel, paradoxal, anumite structuri administrative din Republica Moldova sunt chiar mai suple și mai puțin costisitoare decât cele din România.

Trebuie spus foarte clar: Republica Moldova nu este un teritoriu complet dependent economic. În  ultimele două decenii, Republica Moldova și-a reconstruit cu sprijin american si european practic întreaga infrastructură a drumurilor naționale. S-au făcut investiții importante în modernizarea rețelelor rutiere, energetice și de comunicații. În agricultură, Moldova dispune astăzi de unele dintre cele mai performante exploatații și infrastructuri agroindustriale din regiune, în special în sectorul vitivinicol, horticol și al procesării produselor agricole.

Nu mai vorbim despre un teritoriu izolat și încremenit într-o economie sovietică, ci despre un spațiu care deja funcționează în logica pieței europene. Republica Moldova are propria economie, propriul sistem fiscal și propriile surse de venit. Chiar dacă economia moldovenească este incomparabil mai mică decât cea românească, ea generează profituri, taxe și resurse bugetare. Prin urmare, reunificarea nu ar însemna doar costuri, ci și integrarea unor resurse economice suplimentare într-un spațiu economic comun.

Desigur, un asemenea proces ar necesita investiții în infrastructură, administrație, pensii, salarii și dezvoltare regională. Dar nu vorbim despre sume exorbitante de tipul celor necesare în cazul Germaniei după 1990.

Inclusiv dimensiunea demografică și teritorială este incomparabil diferită. RDG avea aproximativ 16 milioane de locuitori și o infrastructură industrială gigantică ce trebuia restructurată. Republica Moldova are o populație similară cu cea a Bucureștiului  și o economie incomparabil mai flexibilă și mai integrată deja cu spațiul european și românesc.

În plus, trebuie luat în calcul și un alt element esențial: într-un eventual scenariu de reunificare, România nu ar fi singură. Un asemenea proiect ar deveni inevitabil și un proiect european. Uniunea Europeană a investit deja miliarde de euro în integrarea Republicii Moldova și este greu de imaginat că Bruxelles-ul ar rămâne în afara unui proces care ar însemna, în fond, extinderea directă a spațiului european până la Nistru.

De aceea, cred că discuția despre costuri este adesea exagerată și folosită propagandistic. Problema reală nu este dacă reunificarea este posibilă economic. Problema este dacă există voința politică și strategică pentru asumarea unui asemenea proiect.

7.       Există o dezbatere veche — și încă neîncheiată — despre identitatea moldovenilor: sunt ei români cu alt nume, sau există o identitate moldovenească distinctă? Nu întreb ce spune istoria, ci ce spune realitatea socială de azi. Poate o Unire să funcționeze dacă o parte importantă a populației nu se identifică cu ea?

Identitatea nu este doar o problemă de memorie istorică. Este și o problemă de perspectivă comună asupra viitorului. Iar dacă oamenii încep să simtă că prosperitatea, securitatea și libertatea lor sunt legate de apartenența la același spațiu politic și civilizațional, atunci identitățile aparent divergente tind, în mod natural, să se apropie.

Astfel, nu cred că marile proiecte istorice trebuie puse în dependență absolută de anumite realități sociale existente la un moment dat. Desigur, aceste realități nu pot fi ignorate, dar ele nu trebuie transformate în obstacole insurmontabile pentru proiecte istorice majore.

Percepțiile identitare nu sunt realități fixe, imuabile. Ele se formează, se transformă și se modelează în timp, sub influența educației, a contextului politic, a culturii și a marilor procese istorice. Dacă identitățile ar fi fost complet rigide, multe dintre statele europene moderne, printre care Elveția, Germania sau Italia, pur și simplu nu ar fi existat astăzi.

De altfel, dacă privim lucid lucrurile, constatăm că inclusiv în societatea românească există încă urme ale propagandei sovietice și ale separării istorice dintre cele două state românești. În ultimul sondaj realizat de INSCOP, în perioada 14–21 aprilie 2026, aproximativ 25,5% dintre cetățenii României considerau că locuitorii Republicii Moldova reprezintă un popor separat, cu o limbă diferită și cu un destin distinct. Cu siguranță, în Republica Moldova acest procent este ceva mai ridicat, din motive istorice evidente.

Dar relevant este un alt indicator din același sondaj: peste 70% dintre români consideră că locuitorii Republicii Moldova sunt români, aparțin aceluiași neam și vorbesc aceeași limbă, fiind separați de România doar de istoria recentă.

Iar dacă în Republica Moldova am analiza nu doar populația rămasă între granițele actuale ale statului, ci și votul și opțiunile moldovenilor din diaspora — adică ale acelui segment care trăiește deja în spațiul european și românesc — este absolut evident că am constata existența unei majorități clare favorabile apropierii decisive de România și de spațiul românesc.

Prin urmare, realitățile sociale din ambele state românești sunt astăzi mult mai favorabile ideii reunificării decât erau acum două sau trei decenii.

În același timp, trebuie spus foarte clar: niciodată nu va exista unanimitate într-o asemenea chestiune. Nu a existat unanimitate nici în 1859, nici în 1918 și nu ar exista nici astăzi. Dacă la vremea Unirii Principatelor sau a Marii Uniri ar fi existat sondaje de opinie moderne, sunt convins că rezultatele ar fi fost mult mai nuanțate decât mitologiile istorice retrospective construite ulterior.

Istoria nu este făcută niciodată prin unanimitate. Ea este făcută de elite politice și intelectuale care înțeleg interesul strategic al unei națiuni și au capacitatea de a orienta societatea într-o anumită direcție istorică. Restul se modelează în timp.

8.       Republica Moldova are o populație semnificativă de găgăuzi, bulgari, ucraineni și ruși, unii cu autonomie recunoscută constituțional. Găgăuzia a organizat deja un referendum neoficial în care au votat masiv împotriva integrării europene și pentru o apropiere de Rusia. Cum protejezi drepturile acestor comunități într-un scenariu de Unire — și există riscul unui al doilea conflict înghețat, de data aceasta în sudul Moldovei?

A.T. Chestiunea minorităților a fost folosită permanent ca o sperietoare în dezbaterea despre reunificare, inclusiv pentru anumite elite politice din România, care se panichează la însăși ideea că ar trebui să gestioneze un nou dosar identitar, pe lângă cel maghiar, deja existent. Cred însă că și aici există foarte multă exagerare și foarte puțină analiză lucidă.

În primul rând, trebuie să separăm lucrurile și să evităm generalizările simpliste. Găgăuzii sunt un popor mic de origine turcică, dar creștin-ortodox, care a fost foarte bine integrat în societatea românească interbelică. Mai multe studii istorice arată că, până la ocupația sovietică a Basarabiei, găgăuzii erau considerați una dintre cele mai loiale minorități din Regatul României.

Problemele au început odată cu ocupația sovietică. Găgăuzii au trecut printr-un veritabil genocid, și un proces agresiv de rusificare, poate chiar mai agresiv decât cel aplicat majorității românești din Basarabia. Moscova a urmărit foarte clar transformarea lor într-o „minoritate imperială” un instrument geopolitic și o posibilă „mină cu explozie întârziată”, utilizabilă împotriva majorității românești dintre Prut și Nistru.

Dar trebuie spus foarte clar: Rusiei i-a reușit parțial acest lucru, nu pentru că găgăuzii ar fi „irecuperabili” sau ar fi avut un ADN antiromânesc. Separatismul găgăuz a fost, a fost în mare măsură, produsul politic de elitele post-sovietice de la Chișinău, care, după destrămarea URSS, au acceptat să transforme comunitatea găgăuză într-un mecanism de control și presiune împotriva apropierii Republicii Moldova de România. Inclusiv referendumurile la care faceți referire au fost regizate și facilitate de  politicienii controlați de Rusia de la Chișinău. Dispariția acestora va determina, desigur, și o schimbare profundă de atitudine în interiorul acestor comunități.

În același timp, atunci când discutăm despre drepturile minorităților într-un eventual scenariu de reunificare, trebuie să înțelegem un lucru esențial: România este stat membru al Uniunii Europene și funcționează în baza standardelor europene privind protecția minorităților naționale.

Iar adevărul este că astăzi există foarte puține spații politice în lume unde minoritățile naționale beneficiază de un nivel de protecție comparabil cu cel existent în Uniunea Europeană. Drepturile culturale, lingvistice, educaționale și religioase ale minorităților sunt protejate instituțional și juridic la un nivel fără precedent în istoria Europei.

Prin urmare, găgăuzii, bulgarii, ucrainenii sau rușii din Republica Moldova ar avea, într-un asemenea cadru, mult mai multe garanții reale pentru păstrarea identității lor culturale decât au avut vreodată în spațiul sovietic sau post-sovietic. Din această perspectivă, ei ar avea mai degrabă de câștigat decât de pierdut.

Desigur, există o problemă reală: decuplarea mentală a unei părți a acestor comunități de imaginarul fostului imperiu sovietic și de propaganda rusă acumulată în ultimele decenii. Dar aceasta este o problemă care nu se rezolvă prin presiune sau confruntare, ci prin timp și schimbare de generații.

Cât privește riscul unui nou conflict înghețat în sudul Republicii Moldova, cred că el este adesea supralicitat. Găgăuzia nu are nici poziția geografică, nici resursele, nici infrastructura militară și nici suportul strategic pe care l-a avut Transnistria. Spre deosebire de Transnistria, Găgăuzia nu are frontieră directă cu Federația Rusă și nici nu dispune de o prezență militară rusă capabilă să susțină un separatism real. Și Republica Moldova este astăzi alta decât era in 1992.

9.       Permite-mi să joc pe avocatul diavolului. Există argumente serioase că Unirea nu e nici posibilă, nici dezirabilă în acest moment: Moldova nu îndeplinește criteriile de convergență economică, Transnistria blochează orice soluție, Rusia nu va accepta, iar 60% din moldoveni nu o vor. Nu cumva această dezbatere e mai mult o supapă de presiune politică decât un proiect real? Care e cel mai puternic argument împotriva Unirii — pe care dumneavoastră îl luați în serios?

A.T. Desigur, putem modela o dezbatere intelectuală din orice unghi. Uneori, pentru a nu cădea pradă unei gândiri exclusiv deziderative, este chiar util să jucăm rolul avocatului diavolului. Dar, într-un final, orice asemenea discuție trebuie raportată la fapte și la realități concrete.

Cât privește criteriile de convergență economică, cred că aceasta este, de fapt, cea mai simplă problemă de depășit. Diferențele economice dintre cele două state românești există, desigur, dar ele nu sunt nici pe departe de ordin civilizațional sau structural. Nu vorbim despre diferențe de tipul Israel–Gaza sau Coreea de Sud–Coreea de Nord. Mai degrabă, comparația realistă ar fi una de tip România–Bulgaria: diferențe vizibile de dezvoltare, dar în interiorul aceluiași spațiu economic și civilizațional european.

În plus, Republica Moldova are deja o economie de piață funcțională, instituții compatibile cu modelul european și o integrare economică masivă cu România și Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, costurile și dificultățile sunt perfect gestionabile.

Cât despre Transnistria, trebuie să privim lucrurile fără mitologii geopolitice. Transnistria este astăzi totalmente dependentă economic de Republica Moldova și indirect de piața europeană. Administrația de ocupație de la Tiraspol supraviețuiește datorită accesului la infrastructura, comerțul și resursele controlate de Chișinău și de spațiul european. Nu văd ce instrumente reale ar avea astăzi Tiraspolul pentru a bloca un proces istoric major, în afara unor tentative de destabilizare limitată, gestionabile politic și administrativ.

Cam la fel stau lucrurile și cu cele „60%” de moldoveni care, potrivit unor sondaje, nu ar susține reunificarea. În primul rând, majoritatea cercetărilor sociologice nu reflectă în mod real diaspora, iar diaspora reprezintă deja o parte enormă a populației active a Republicii Moldova. Or, tocmai această diasporă este, în covârșitoarea ei majoritate, proeuropeană și favorabilă apropierii de România.

În al doilea rând, atitudinea oamenilor față de un scenariu ipotetic este complet diferită de reacția lor față de un proiect politic concret și asumat instituțional. Una este să răspunzi abstract la o întrebare sociologică și alta este să vezi două state care anunță oficial un proiect comun, cu garanții de securitate, integrare economică și beneficii sociale clare.

În momentul în care guvernele de la Chișinău și București ar anunța public asumarea unui proiect unionist real, este inevitabil că și percepțiile sociale s-ar modifica. Istoria ne arată că marile schimbări politice produc rapid și reașezări psihologice și identitare.

Din acest punct de vedere, întrebarea cea mai importantă nu este dacă reunificarea este posibilă, ci dacă declarațiile recente ale Maiei Sandu și ale președintelui Nicușor Dan ascund sau nu existența unor proiecte, strategii sau inițiative reale. Aici, sincer vorbind, este greu de oferit un răspuns categoric.

Este însă important faptul că, prin declarațiile lor, cei doi președinți au legitimat ideea reunificării ca subiect de politică reală, nu doar ca temă romantică sau simbolică. De acum înainte, vor conta acțiunile concrete întreprinse în această direcție.

Iar dacă mă întrebați care este cel mai puternic argument împotriva Unirii pe care îl iau în serios, răspunsul meu este următorul: nu există argumente fundamentale împotriva Unirii, ci doar dificultăți de implementare. Orice proiect istoric major implică obstacole, costuri și riscuri. Dar asemenea dificultăți nu trebuie privite ca motive pentru abandonarea proiectului, ci ca probleme care trebuie înțelese și depășite prin inteligență politică, răbdare și voință strategică.

10.   Ultima întrebare și poate cea mai grea: dacă nu acum, când? Declarațiile celor doi președinți deschid o fereastră politică rară. Dar ferestrele se închid: personal cred că războiul de ocupație dus de ruși n Ucraina a accelerat procesul și oferă o oportunitate unică (am scris pe subiect). Ce ar trebui să facă, concret, clasa politică de la Chișinău și București în următoarele 12 luni pentru ca această conversație să devină un proiect real — sau, dacă nu e posibil, să spună onest că nu e posibil?

A.T. Este adevărat: războiul din Ucraina reprezintă prima oportunitate geopolitică reală pentru reunificarea celor două state românești după prăbușirea Zidului Berlinului. Pentru prima dată după 1991, ordinea strategică impusă de Federația Rusă în spațiul post-sovietic se clatină vizibil. Iar asemenea ferestre istorice apar foarte rar. Problema marilor oportunități istorice este că ele nu rămân deschise la nesfârșit.

Sunt însă departe de ideea că actuala clasă politică de la Chișinău și București se află la înălțimea momentului istoric pe care îl traversăm. O mare parte a elitelor politice de pe ambele maluri ale Prutului sunt produse ale epocii TikTok-ului, ale marketingului electoral și ale politicii fără memorie istorică. Este inutil să căutăm astăzi in politica de la București personalități de talia lui Mihail Kogălniceanu, Ion I.C. Brătianu sau Iuliu Maniu. După cum nici la Chișinău nu vom găsi un Constant Stere, Ion Inculeț sau Pantelimon Halippa.

Nu trebuie să ne facem iluzii romantice în această privință.

Dar istoria nu așteaptă după generații ideale. Uneori, chiar și cele mai mediocre elite sunt obligate de circumstanțe să gestioneze momente istorice uriașe. Exact aici apare responsabilitatea societății și a elitelor intelectuale. Presiunea pentru asumarea unui asemenea proiect nu poate veni exclusiv din interiorul clasei politice. Ea trebuie construită intelectual, cultural și civic.

Societatea și elitele intelectuale sunt cele care trebuie să împingă politicienii să iasă din lașitatea confortabilă a devorării banului public și să înțeleagă că au în față o posibilitate istorică rară: aceea de a oferi națiunii române o nouă șansă istorică.

Iar dacă mă întrebați ce ar trebui făcut concret în următoarele 12 luni, răspunsul meu este simplu: în primul rând, sinceritate politică. Bucureștiul și Chișinăul trebuie să decidă dacă tratează reunificarea ca pe un proiect strategic real sau doar ca pe un instrument emoțional de mobilizare electorală.

Dacă există voință reală, atunci trebuie începute imediat lucrurile concrete: armonizarea accelerată a legislației, integrarea infrastructurilor energetice și de transport, construirea unei piețe administrative comune, coordonarea sistemelor educaționale și culturale, precum și elaborarea unei strategii comune de securitate și comunicare publică.

În paralel, trebuie începută pregătirea psihologică și intelectuală a societății. Marile proiecte istorice nu se fac doar prin tratate și declarații politice. Ele trebuie explicate, argumentate și asumate social.

Iar dacă elitele politice nu sunt dispuse să facă aceste lucruri, atunci ar trebui să aibă onestitatea să spună clar că nu își asumă un asemenea proiect. Pentru că ceea ce ar fi cu adevărat periculos nu este dezbaterea despre reunificare, ci transformarea ei într-un exercițiu permanent de retorică fără consecințe.