1 Mai: semnificația unei lupte. Drepturile pentru care trebuie să lupți și pe care să nu le consideri niciodată câștigate definitiv

Dacă citiţi literatura mare a secolului XIX, mai ales literatura engleză, rusă şi franceză, observaţi o chestiune care şochează azi: păturile cele mai sărace, adică peste 90% a populaţiei, muncesc cel mai mult şi trăiesc cel mai sărac. Muncesc cot la cot: tată, mamă, copil de 8 ani pe glie sau în fabrică câte 16 ore pe zi. Nu exagerez. Şi rezultatul: sărăcie lucie. Ideea de drepturi sociale, politice şi economice nu exista.

Când muncitorii englezi au început primele lor proteste, nu au cerut acces la educaţie şi sănătate, la odihnă şi viaţă decentă. Ar fi fost linşaţi. Ştiţi ce au cerut? Să meargă copiii lor minori la şcoală? Parlamentarii britanici ar fi fost şocaţi. Nu. Ei au cerut mai puţine ore de muncă pentru copiii lor fragili, deoarece aceştia mureau pe capete în fabrici şi uzine. Cerinţele lor au fost foarte greu auzite după ce s-a scurs multă sudoare şi mult sânge.

Reamintesc pentru cei care au uitat sau sunt ignoranţi: în 1834, Parlamentul britanic, prin Factory Act, a reglementat munca copiilor stabilind că cei între 6 și 13 ani urmau să muncească săptămânal 48 de ore, iar cei între 14 și 18 ani, 69 de ore, în timp ce Franța a stabilit că ziua de lucru a copiilor nu trebuia să depășească 12 ore. Totuși, aceste reglementări vor fi de cele mai multe ori ignorate, pentru că în ele nu se prevedeau sancțiuni pentru cei care nu le respectau. Asta puteţi citi în orice manual important de istorie a drepturilor civile.

În România, abia Legea Meseriilor din 1912 a interzis munca minorilor, care a fost respectată aleatoriu. Poate ar trebui să repovestim o istorie a câștigării drepturilor politice, sociale şi economice. Pentru că uităm prea uşor.

Un exerciţiu de imaginaţie. Azi e 1 mai 1872, New York sau Chicago. Muncitorii ies să protesteze și cer dreptul la concediu și la pensie. Pare banal azi. Atunci ei ar fi fost linșați, considerați ultraradicali, nebuni, ultrapericuloși, adevăraţi „terorişti" și buni de pușcărie și moarte. Vă imaginați? Cereau oare imposibilul? Pentru puterea acelor vremuri, da. Știți ce au cerut mai concret? Dreptul la o zi de muncă de 8 ore — munceau între 12 şi 16 ore — și interzicerea muncilor periculoase pentru copii. Şi ce au primit? Puterea vremii a tras în ei şi unii au murit. Toate acestea noi le-am uitat și le stropim azi vesel cu mici şi bere.

Da, noi astăzi avem aceste drepturi „banale", copiii noștri nu muncesc, sunt protejați prin lege pentru că niște muncitori au avut curajul să fie „radicali și utopici". Dreptul la muncă decentă, dreptul la odihnă, la educaţie şi sănătate universală şi gratuită, la asigurări sociale — acestea sunt rezultatul unei lupte lungi şi anevoioase. Asta să nu uităm.

Acum câteva date care deranjează. Conform rapoartelor Oxfam din ultimii ani, cei mai bogați 1% din populația lumii au capturat aproape jumătate din toată avuția creată la nivel global după 2020. Pandemia și inflația care a urmat au accelerat această concentrare: bogații au câștigat exponențial, în timp ce puterea de cumpărare reală a clasei muncitoare a scăzut dramatic. Spus invers: miliarde de oameni muncesc mai mult, în condiții tot mai precare, și rămân tot mai în urmă. Cum ar spune presa mainstream: 1% din populație muncește serios, restul e leneș.

Mai facem un exerciţiu de imaginaţie. Ca să rezolvăm această nedreptate care i se aduce acelui 1% harnic, eficient şi salvator, propun să revenim la legislaţia muncii de dinaintea lui 1 Mai din secolul XIX: fără dreptul la odihnă, cu 14-17 ore de muncă pe zi, cu copiii în fabrici de pe la 6 ani câte 10 ore pe zi, fără drept la educaţie şi sănătate. De protecţie socială şi şomaj nu mai vorbim. Ce spuneţi? Cum sună viitorul?

Dar viitorul nu sună doar a trecut recuperat. El sună și a ceva nou, pe care nu l-am mai văzut.

Astăzi, cel mai mare front al drepturilor muncii se numește economia de platformă. Curierul Glovo, șoferul Uber, freelancerul pe o platformă digitală — aceștia sunt noii muncitori ai fabricilor din secolul XXI. Formal, nu sunt angajați. Sunt „parteneri independenți". Nu au contract, nu au concediu plătit, nu cotizează la pensie, nu există pentru ei protecție în caz de boală sau accident. Exact drepturile câștigate cu atâta sânge în secolul trecut dispar acum prin simpla redenumire juridică: nu desființăm drepturile, le facem inaplicabile schimbând categoria celui care muncește.

Și vine ceva și mai mare: inteligența artificială. Productivitatea generată de AI este reală și enormă. Întrebarea care nu se pune niciodată în dezbaterea publică este: cine beneficiază de ea? Muncitorul ale cărui sarcini sunt preluate de algoritm și care rămâne fără loc de muncă, sau acționarul companiei care deține algoritmul? Aceasta nu e o întrebare tehnică. E aceeași întrebare din 1872, îmbrăcată diferit: cui aparține rodul muncii?

Nici inflația din ultimii ani nu e neutră. Ea a reușit ceva subtil și periculos: a golit de conținut real drepturi care există formal. Salariul minim există pe hârtie, dar nu mai cumpără ce cumpăra. Pensia există, dar e insuficientă pentru o viață decentă. E o formă de pierdere a drepturilor fără ca nicio lege să fie abolită — tocmai scenariul pe care îl ignorăm cel mai ușor.

Care este lecţia lui 1 Mai? Una simplă: ca să fii cu adevărat cât de cât liber trebuie să lupţi nu doar pentru drepturi politice, ci şi pentru drepturile sociale şi economice. Libertatea este compusă din cumulul acestor drepturi care contribuie la construirea unei societăţi mai libere, mai drepte, mai echitabile.

Care este lecţia lui 1 Mai? Că drepturile nu sunt oferite cadou de către putere, ci sunt câștigate prin multă luptă şi negociere. Că drepturile nu sunt un dat „natural", ci sunt obținute într-un lung proces social-politic. Să nu uităm: drepturile se câștigă greu şi se pierd uşor. Ele nu sunt câștigate definitiv şi nu sunt pierdute definitiv.

Și înainte să închidem această reflecție cu bere și mici, o întrebare de dus acasă: care este echivalentul de azi al „zilei de 8 ore"? Ce drept care ți se pare utopic acum va fi considerat banal și firesc peste 50 de ani? Cel mai probabil, cineva va trebui să lupte pentru el. Și la fel de probabil, va fi numit extremist și periculos înainte de a fi dat câștig de cauză.