Am impresia că mulți avem rădăcini înfipte în mai multe soluri decât credem sau știm.

Marius Pădurean s-a născut în 1983, în Alba Iulia. Între 1998 2002 urmează Liceul de Arte Plastice din Alba Iulia. În 2002, este admis la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara, dar după un an renunță, începând studiile la Facultatea de Filologie a Universității de Vest din Timișoara, secția Biblioteconomie/Engleză (2004-2008). În 2010, începe studiile masterale în Danemarca, unde trăiește și în prezent. A publicat la editura Tracus Arte volumele Papio şi Filmul meu de Pintilie

Dragă Marius Pădurean, în Papio, copilăria e populată de o galerie densă de personaje de cartier — un fost securist, deținuți politici, un paznic care urăște partidul. Cât din acel cartier mai există azi, dacă te-ai duce să-l cauți? Și cât a fost nevoie să se transforme în ficțiune ca să poată fi, de fapt, privit?

De când a apărut PAPIO, am trecut doar o dată prin cartier. Și acum, dar și înainte de carte, locul, pentru mine, cel puțin, e bântuit de copilărie - de imagini, locuri, oameni. Bineînțeles, unii, cei mai învârstă, au murit, iar cei de vârsta mea, majoritatea au plecat, unii în alte țări, alți prin alte locuri în țară, dar cartierul rămâne, ca un muzeu. Pășin pe acolo, nu pot ocoli sentimentul de bântuire. Învârtindu-mă, ca într-un muzeu, (sau ca pe un platou de filmare, fără personaje) printre exponate, în jurul namilei care e leșul acela de construcție al cinematografului Dacia, de exemplu, pășeam în tandem cu fantomele băieților de acu 35 de ani. Mirosul pereților, gropile din asfalt, sunetele din cartier, vocile, chiotele, toate parcă sunt încă acolo, împachetate spre păstrare, într-un fel de eternă vacanță de vară, să le poți vizita. Parcă te învârți în propria-ți minte, nu în lumea reală, în muzeul memoriei, ca la Pamuk.

Cartierul din PAPIO e o aglomerare de ficțiune și realitate. Ca să pot spune povestea acelui loc și acelor băieți, a fost necesar să păstrez anumite lucruri așa cum erau - unele nume (porecle), cartierul ca atare, felul de a vorbi al copiilor din acea vreme, stilul de viață al unora, aglomerarea de întâmplări ciudate din preajma Revoluției, etc. În același timp, am simțit necesară inventarea de personaje și întâmplări poate din nevoia de a sublinia și mai mult ciudățenia realității de atunci, (if that makes sense).

Ai început la Arte Plastice, ai renunțat după un an pentru Filologie. Ce s-a întâmplat în anul ăla? A fost o decizie despre ce voiai să faci, sau despre ce limbaj te lăsa, în sfârșit, să spui ce aveai de spus?

Da, am studiat pictura 5 ani - 4 ani la liceul de Arte din Alba Iulia și apoi încă un an în Timișoara. S-au întâmplat două lucruri în timpul acelui an, în Timișoara. Pe de o parte, un dezacord între așteptările, poate dorințele mele legate de pictură și realitatea, de atunci, de la secția de pictură, mai ales perspectivele unor oameni de acolo, asupra ce însemna arta și cum să te relaționezi la ea. Al doilea lucru care s-a întâmplat a fost că am descoperit literatura, scrisul în mod deosebit. Am citit foarte mult și până atunci, dar descoperind biblioteca Universității de Vest, a deschis o nouă ușă, pentru mine. Astfel, litera a înlocuit imaginea, dar nu complet, pentru că, astăzi, felul în care înțeleg scrisul și felul în care spun o poveste, implică atât imaginea cât și litera. Poate de aici a răsărit pasiune mea pentru film, deși cred că ar fi o eroare să declar asta cu foarte mare convingere, deoarece știu că filmul mi s-a înfiripat în inimă mult mai devreme, din copilărie, în burta cinematografului

Ai spus, prin vocea naratorului din Papio, că revedeai  Reconstituirea lui Pintilie „de un milion de ori” — alb-negru, comunism, toate tarele lui. Acum ai scris o carte care duce numele lui Pintilie chiar în titlu. Ce ți-a împrumutat regizorul ăsta ca metodă de lucru cu propria memorie, dincolo de fascinație cinefilă?

Ce era ciudat, atunci, privind ecranul, văzând lumea lui Pintilie în desfășurare, era faptul că nu citeam acele imagini, acea poveste, ca pe o ficțiune, ca pe un film, ci ca pe o înșiruire de amintiri, ale cuiva (Pintilie) care a fost acolo și le-a trăit.

Mă fascina să intru în sala de cinematograf. Mi-e greu să descriu, deși am încercat în PAPIO, sentimentele care mă năpădeau, acolo, în sala de cinema, la vârsta aia (7-8 ani). Iar această realitate a fost potențată și de faptul că, Papio, personajul din carte, descoperise căi de a intra pe ascuns la film, practic, oricând și ori de câte ori voiam noi. De la Pintilie cred că am învățat că nu poți spune o poveste fără să spui povestea celor care o compun - că lumea e alcătuită precum o galerie de portrete, a căror expresie, dacă o citești corect, vei înțelege lumea, povestea. Tot Pintilie mi-a trezit pofta pentru memorie, sau poate e mai corect să spun că m-a făcut să înțeleg importanța memoriei, cât de mult cântăresc în viața unui creator – cum zicea el: “Toate amintirile mele strigă după mine să nu le uit”. Romanul PAPIO a fost varianta mea a Reconstituirii.

A doua carte, cu Pintilie în titlu, e cealaltă față a monedei lumii de pe Gladiolelor (numele cartierul din poveste), adică fața 100% ficțională a ei. Toate povestirile și personajele sunt din aceeași lume a lui PAPIO, dar de data asta complet ficționale. Fiecare povestire este, în parte, câte un mic filmuleț, iar toate împreună sunt filmul de Pintilie. Naratorul de 11 ani caută să găsească și copieze situații și povești similare cu ce a văzut el în filmele lui Pintilie, pe care îl adulează, regizorul fiind un fel de figură de tată artistic al naratorului. Filmele lui preferate, Balanța, Reconstituirea și Prea Târziu sunt poveștile pe care încearcă să le copieze. Ele alcătuiesc, fără explicație, perfecțiunea narativă a timpurilor în care trăia.

Ai plecat la masterat în Danemarca în 2010 și ai rămas. A fost un plan, sau a fost ceva care s-a întâmplat în timp ce te uitai în altă parte?

A rămâne nu a fost un plan, ci pur și simplu s-a întâmplat. Chiar și ideea Danemarcei, inițial, a fost ceva din senin, o întâmplare, dacă pot spune așa. Așa că, după ce ne-am căsătorit, Viviana și cu mine, am decis să facem ceva „nou”, iar un program masteral, gratis, la o universitate daneză, foarte bine cotată, de altfel, a fost acel lucru nou.

Scrii în română, trăiești în daneză (sau în engleză, ca lingua franca scandinavă). Cum se împacă cele două? Există o limbă în care „te gândești” și alta în care „trăiești”, sau s-au contaminat reciproc?

E un context interesant pe care îl navigăm zilnic, la noi acasă și în jurul nostru, unul colorat, atât lingvistic cât și cultural – acasă vorbim română, în mare parte; piticii noștri, când se joacă și petrec timp împreună, vorbesc când daneză, când română; când vin bunicii în vizită, toată lumea română; avem foarte mulți prieteni internaționali, astfel că, acolo, cu ei, engleză; cu prietenii danezi și, bineînțeles, cu vecinii, daneză. Bunica mea, mama mamei mele, a fost unguroaică, așa că mai există și această dimensiune.

Când vine vorba de scris, gândesc și compun în română, deși povestea carierei mele literare, dacă-i pot spune așa, a început în engleză. Am predat Creative Writing la o universitate privată, aici la noi în oraș. În acel context, am scris o nuvelă scurtă (short story) în engleză, intitulată PAPIO – episodul visului din cinematograf, din romanul PAPIO - pe care am trimis-o la un concurs, în Irlanda. Nuvela a fost votată ca runner-up story și a câștigat un premiu, fiind apoi publicată, după concurs. Între timp am descoperit concursul Rețeaua Literară, pentru care am tradus nuvela PAPIO în română. Nuvela tradusă a câștigat locul întâi la acest concurs, iar pe când s-au anunțat câștigătorii concursului, eu deja terminam manuscrisul romanului PAPIO. Cam așa arată caruselul limbilor și dinamica scrisului în ce mă privește, sau cel puțin în ce privește contextul romanului PAPIO.

Există o teză recurentă în literatura migrației: că distanța clarifică ce proximitatea ascunde. Ți s-a confirmat sau ți s-a infirmat asta, scriind despre Alba Iulia din Danemarca?

Da, cu siguranță. Imaginea orașului, a cartierului, portretele oamenilor – toate au devenit mult mai clare. Îmi place să compar distanța și acest fenomen aproape inexplicabil (unor lucruri le stă bine să nu fie explicate, iar ăsta e unul din ele) pe care îl face distanța, cu o pâlnie, care concentrează și orientează memoria.

Dacă ai fi rămas în România, crezi că ai mai fi scris cărțile astea — sau cărți complet diferite? Ce crezi că ai pierdut scriind de la distanță, și ce n-ai fi avut acces dacă rămâneai?

Probabil că ambele cărți, atât PAPIO cât și FILMUL MEU DE PINTILIE, ar fi arătat și ar fi sunat altfel, dacă ar fi fost scrise în România. Din nou, distanța e ingredientul principal aici – are puterea să afecteze cumva felul în care sună o limbă în capul nostru, felul în care ar trebui spusă povestea unui loc, relația cu un anumit moment din istorie e afectată și ea de distanță – felul în care te percepi pe tine, acolo, în acel timp, față de cum te-ai percepe, dacă ai fi în acel loc, chiar dacă a trecut timpul peste el. Cred că încerc să găsesc explicații care nu există – însă pot spune cu siguranță că distanța față de subiect e un bun sfătuitor, mai ales când vine vorba de a scrie ficțiune.

Cărțile le-aș fi scris cu siguranță, deși, bineînțeles, concursul de circumstanțe care a condus la acea nuvelă inițială și care a devenit solul primului roman, nu ar fie existat. Aș fi ajuns la romanele astea două pe altă cale, ocolitoare. Această saga a Gladiolelor, cum îmi place să o numesc, s-ar fi născut oricum, sunt sigur de asta.

Mulți scriitori expați vorbesc despre „acasă” ca despre un loc de care nu mai sunt siguri. La tine, cuvântul ăsta mai are o adresă, sau a devenit o stare pe care o porți cu tine, independent de loc?

Mă interesează de o vreme acest subiect al unui acasă tranzitoriu. Am impresia că mulți avem rădăcini înfipte în mai multe soluri decât credem sau știm. Acasă poate să însemne mai multe lucruri, în același timp, și fiecare din ele nu își poate pierde această semnificație de acasă prea ușor, în favoarea alteia. Avem o glumă acasă – locul nostru preferat e împreună.

Trăiești de 16 ani acolo. Ai o relație cu diaspora românească locală, sau scrisul tău funcționează mai degrabă în izolare, fără nevoia unei comunități de origine în jur?

Am în jurul meu un număr destul de mic de români, dar, ce e interesant, e felul în care toți se identifică cu naratorul sau cu anumite personaje din romane, mai ales din PAPIO. Toți suntem “copiii anilor 90”;i din cauza asta feedback-ul lor la carte a sunat cam așa – “asta putea fi și poveste mea”, sau “și eu aș fi putut scrie povestea asta”, sau “PAPIO e, într-un fel, acel De Veghe în Lanul de Secară al generației 90, în România”.

Dar că să răspund strict la întrebarea ta, scrisul meu funcționează mai degrabă în izolare.

Ultima și, cred, cea mai grea: scrii în română, pentru un public din România, despre o copilărie românească — dintr-o țară unde nimeni din anturajul tău imediat nu citește ce scrii în limba aia. Pentru cine scrii, de fapt? Și se schimbă răspunsul ăsta de la o carte la alta?

Când am început să scriu, nu am scris cu un anumit public în minte. Nevoia de a scrie a fost strict interioară. Cel puțin la început, am scris PAPIO pentru mine. Aveam nevoia să spun această poveste. Nu știu dacă a avut un scop terapeutic, whatever that means, dar am știut și am simțit că e o poveste pe care trebuia să o spun.

Ce m-a surprins, după PAPIO, a fost numărul de noi povești care au răsărit, toate, din aceeași lume. Pentru mine, vocea naratorului e extrem de importantă atunci când vreau să spun o poveste și am descoperit, după PAPIO, că nu puteam scăpa de această voce. Mă urmărea naratorul din PAPIO. Orice încercam să scriu, îi ieșea lui din gură, nu mie. Am ajuns să gândesc ca el. Să văd lumea aia prin ochii lui. Atunci mi-am dat seama că saga Gladiolelor e mai mare decât credeam eu și dintr-o dată a început să mă intereseze și acest aspect, deși nu în mod direct, al cititorului “meu”, al lucrurilor pe care le scriu. Cum am mai spus, lumea din ambele cărți, e lumea copiilor din anii 90, cu bunele și relele perioadei, farmecul ei (foarte mult farmec, că fără el nu aș mai scrie saga Gladiolelor) filmele, muzica, mâncarea, vestimentația, școala acelor ani, vacanțele, etc – în povestirile mele nu e vorba de nostalgie, ci de istorie și memorie, de o reconstituire, de filmul evenimentelor narate de vocea copilului, care mă bântuie încă.