Babylon Berlin: Din cenușă din praf sau dialectica de criză a politicii germane
Finalul Babylon Berlin pune întrebări pe care, probabil, mulți și le pun astăzi: unde am cotit-o greșit, s-ar fi putut face altceva? Istoria nu poate fi întoarsă din drumul ei, iar vremurile nu se aleg… Poate de data asta scăpăm. Dar direcția e trasă: istoria evenimentelor nu mai poate fi oprită...
Am terminat de văzut Babylon Berlin. Scriu asta acum cu genericul încă în urechi.
Am crescut într-un imperiu care se prăbușea, nu unul care se ridica, dar geometria fricii e aceeași oriunde: protestele de stradă, arestările, vecinul care dintr-odată nu-ți mai răspunde la salut, proteste continue. De asta ultimul sezon din Babylon Berlin nu m-a lăsat rece, deși știam dinainte tot ce urmează să se-întâmple. Berlin, 1933, Hitler preia cancelaria. Stradă cu stradă, instituție cu instituție, orașul cel mai liber al Europei interbelice e înghițit. Cămășile brune defilează cu torțe pe Unter den Linden, se fac arestări în fiecare zi, iar comisara Charlotte Ritter și detectivul Gereon Rath, eroii noștri obosiți de șapte ani încoace, își continuă ancheta ca și cum lumea nu s-ar sfârși chiar sub ferestrele lor. De fapt exact asta se întâmplă, doar că ei încă n-au aflat.
Serialul a debutat în 2017, plecând de la romanele polițiste ale lui Volker Kutscher, și a devenit, cu buget de la Beta Film și regie semnată de Tom Tykwer, Hendrik Handloegten și Achim von Borris, cel mai scump și mai iubit produs de televiziune al Germaniei. L-am urmărit ca pe orice ficțiune elegantă despre o epocă apusă: cabaret, jazz, morfină, o revoluție sexuală care se juca pe fondul unei catastrofe anunțate, totul reconstituit cu o obsesie de arhivist care amestecă decorul inventat cu cadre documentare reale, până nu mai știi bine unde se termină reconstituirea și unde începe mărturia.
Toată lumea știa cum se termină Republica de la Weimar: durata ei scurtă a fost mereu partea previzibilă a poveștii. Nimeni, cred, nu bănuia în 2017 cît de contemporan avea să sune finalul din 2026. Sezonul cinci a ieșit exact în săptămîna primei mari victorii regionale a extremei drepte germane, AfD, în Saxonia-Anhalt, cea dintîi guvernare de extremă dreapta la nivel regional de la nazism încoace, și nici pe departe un caz izolat pe harta electorală a continentului. Ficțiunea și buletinul de știri au ajuns să se citească una pe cealaltă, fără ca autorii să fi plănuit coincidența asta.
Și totuși nu e o repetiție, e o dialectică. Când țara o ia la dreapta, capitala o ia la stânga: cam aici bate și filmul, și realitatea din teren. Berlinul lui Charlotte și al lui Gereon, ca și Berlinul de azi, rămâne insula roșie într-o hartă care se colorează în brun spre margini. Pare copy-paste la anii treizeci. Nu e, căci nimic nu se repetă identic, tautologic și asta o știm de la Hegel. Dar Grund-ul german are dialectica lui, un fond care nu ține cont de calendar, și odată pus în mișcare nu mai poate fi oprit din mersul lucrurilor, doar deviat, întârziat, la limită încetinit.
Structura dramatică e economică și dublă. Pe de-o parte, o anchetă polițistă: cineva ucide sistematic veterani ai Primului Război Mondial pentru a șterge urmele unui dosar medical, adică fișa psihiatrică a lui Hitler din anii de front, capabilă să zdruncine legenda eroului de neclintit pe care se sprijină tot mitul partidului. Dacă documentul iese la iveală, chiar și cei mai loiali din SA ar putea începe să se întrebe cine e, de fapt, omul pe care-l urmează; disciplina construită pe imaginea veteranului nezdruncinat s-ar putea fisura din interior. Pe de altă parte, o alternativă politică, mai amară pentru că e mai reală: dacă stânga s-ar fi unit, comuniști și social-democrați, poate dezastrul putea fi oprit. Istoria adevărată e cunoscută: Internaționala Comunistă a impus doctrina „social-fascismului”, care-i declara pe social-democrați dușmanul principal, mai periculos decât naziștii, și a refuzat orice alianță până a fost prea tîrziu. Sarcina de a repara imposibilul cade, în serial, pe umerii lui Elisabeth, care se dă drept sora Rosei Luxemburg ca să convingă liderii stângii că un front comun mai e încă posibil. Regizorii nu-și ascund simpatia pentru stânga germană și par să spună limpede publicului de azi: dacă nu treceți peste vechile rupturi, se repetă exact acest eșec.
Aici avem o fisură. Volker Kutscher, autorul romanelor de la care pleacă totul, a numit-o pe nume: serialul construiește, cu o forță narativă „periculoasă”, un episod nedovedit istoric. Se știe doar atât, că Hitler a fost tratat la Pasewalk în 1918, acolo lucra și psihiatrul Edmund Forster; dacă s-au întâlnit vreodată ca medic și pacient nu se știe, iar dosarul medical însuși n-are nicio confirmare. Aceeași libertate și-o ia serialul cu incendiul Reichstagului, dat drept faptă certă a naziștilor, cînd istoricii încă se contrazic după aproape un secol. Ironia e groasă: un serial ridicat ca avertisment împotriva propagandei repetă, la scară mică, gestul ei fondator, certitudinea acolo unde ar trebui să fie îndoială. Orice poveste despre trecut, spusă suficient de convingător, ajunge până la urmă să semene cu ceea ce denunță.
Recunosc din memoria propriei generații psihologia pe care serialul o pune în scenă cu atâta răbdare. Unii se liniștesc singuri căci nu poate fi chiar așa de rău, mai există legi, mai există instituții care țin. Alții se adaptează, pur și simplu, fără zgomot, și ăsta e felul cel mai eficient de a dispărea moral fără să mori fizic. Ironia serialului nu cade pe niciunul dintre personaje ci cade pe instituții: pe legalitatea invocată ca ultim refugiu chiar în clipa în care legea devine instrumentul dezastrului. Am mai văzut mecanismul ăsta funcționînd, doar că în altă limbă și cu alt steag, și am învățat pe pielea unei lumi întregi cît de puțin contează că știi dinainte cum se termină, dacă nu faci nimic cât mai poți. Diferența dintre cei care rezistă și cei care se acomodează nu ține de curaj în sensul eroic al cuvântului, ci de un calcul mărunt, zilnic, repetat până devine reflex. Un calcul pe care ficțiunea îl arată mult mai limpede decât orice manual de istorie.
Onestitatea cere și o observație mai puțin măgulitoare, și nu sânt singurul care o face. Scena de deschidere, o hipnoză care închide exact cercul deschis în primul episod din 2017, rămâne o mostră de meșteșug: regizorii încă știu ce fac. Dar linia dosarului medical e numită pe alocuri „construită”, chiar artificială, iar reconcilierea dintre comuniști și social-democrați, oricât de necesară moral, sună mai degrabă a operetă decât a istorie: un deznodământ pe care ni l-am fi dorit noi, nu unul pe care l-a avut Germania.
Patosul politic al sezonului cinci umbrește uneori tocmai ce a făcut serialul iubit: ancheta e mai domoală, cabaretul mai palid, dragostea mai puțin fierbinte, comicul de situație intră câteodată în conflict cu gravitatea a ceea ce urmează să se întâmple, iar poveștile secundare, industriașul coleric Alfred, jucat de Lars Eidinger, sau fratele lui Gereon, revenit din morți prin interpretarea lui Jens Harzer, se închid brusc, aproape ieftin, fără să li se dea greutatea pe care personajele o cereau. Oboseala nu e de azi: și sezonul patru, cu diamantul furat, fusese acuzat de aceleași lungimi inutile. Opt episoade, față de doisprezece în sezonul precedent, e prea puțin pentru câte fire trebuiau strânse acum, iar miza dosarului medical, care ar fi meritat tensiunea unui thriller întreg, se rezolvă pe alocuri grăbit. Se simte lipsa spațiului, nu lipsa ideilor.
Un cronicar german numea finalul „o imagine deopotrivă nostalgică și dureroasă” adusă unui Berlin care a încetat să existe. N-aș schimba nimic din formula asta. Toate astea se șterg în ultimele minute. Peste genericul cântecului Zu Asche, zu Staub , „în cenușă, în praf”, cântecul care a făcut faima serialului încă din primul sezon, curg imagini documentare cu urmările reale ale politicii lui Hitler. Berlinul liber și creativ al primelor sezoane nu mai există, și nici oamenii care l-au locuit; locurile lor natale, ca și ale multor spectatori de azi, au dispărut fără întoarcere din cauza politicienilor și a dictatorilor. Nu li se oferă niciun final în stil răzbunător, niciun glonț eliberator ca-n filmele americane despre același subiect: doar cenușa, și tăcerea de după.
Acum cincisprezece ani scriam: să ne ferească Dumnezeu de demonii din beciurile Kremlinului — Putin nu-i decât interfața europeană a Kremlinului, ce zace acolo, în planul doi, e și mai dur. Azi zic altceva: ce zace în beciurile Reichstagului e poate și mai periculos. E o sete uriașă de revanșă, și e un alt tip de putere — cred că germanii sînt singurul popor european modern care poate produce războaie metafizice.
Finalul Babylon Berlin pune întrebări pe care, probabil, mulți și le pun astăzi: unde am cotit-o greșit, s-ar fi putut face altceva? Istoria nu poate fi întoarsă din drumul ei, iar vremurile nu se aleg… Poate de data asta scăpăm. Dar direcția e trasă: istoria evenimentelor nu mai poate fi oprită, ci doar puțin îmblînzită.