Shenzhen: trilaterala China-SUA-Rusia și logica unei ordini internaționale în tranziție - de Inna Vîrtosu

Miza reală a întâlnirii nu este, prin urmare, formarea unei noi alianțe, ci testarea limitelor negocierii într-un sistem internațional caracterizat de competiție strategică, interdependență economică și fragmentarea mecanismelor tradiționale de cooperare.

Shenzhen: trilaterala China-SUA-Rusia și logica unei ordini internaționale în tranziție - de Inna Vîrtosu
Inna Vîrtosu este doctor in drept, Universitatea din Macao, RSA China, MA în Economia UE, Universitatea Studii Străine Hankuk, Coreea de Sud. Cercetător ştiinţific în domenii economie, concurenţă, tehnologie şi drept, procese democratice şi geopolitice, staff manager în companii internaţionale, ex-secretar general al Centrului pentru Reforme al MAI şi lector universitar.

Cuprins:

1. China: consolidarea poziției de arbitru fără asumarea rolului de mediator universal

2. Statele Unite: diplomația tranzacțională și limitele negocierii bilaterale

3. Rusia: de la ambiția de autonomie strategică la dependența asimetrică de China

4. Competiția tehnologică și economică: agenda strategică din spatele discursurilor diplomatice

5. Ucraina și Iranul: dosare de negociere, dar nu interese comune

6. De ce întâlnirea nu reprezintă o nouă Yalta

7. Scenariile posibile și implicațiile pentru Europa

Intro

Trebuie de menționat că trilaterală a avut loc în cadrul summitului APEC 2026 din Shenzhen, unde participă liderii și delegațiile celor 21 de economii membre, alături de peste 2.000 de reprezentanți ai mediului de afaceri și organizații internaționale.

Întâlnirea dintre Donald Trump, Xi Jinping și Vladimir Putin, programată la Shenzhen astăzi 19 noiembrie, este importantă nu atât prin posibilitatea unui acord spectaculos, cât prin ceea ce dezvăluie despre distribuția actuală a puterii, interesele divergente ale celor trei actori și limitele cooperării dintre ei. Reunirea liderilor Statelor Unite, Chinei și Rusiei într-un format trilateral este un eveniment diplomatic cu o puternică valoare simbolică. Totuși, simbolismul nu trebuie confundat cu existența unei convergențe strategice.

Imaginile de la Shenzhen au arătat deja o diferențiere a protocolului diplomatic. Xi Jinping l-a întâmpinat personal pe Donald Trump la aeroport, într-un gest cu semnificație politică și reciprocitate diplomatică, în timp ce Vladimir Putin nu a beneficiat de aceeași primire. Ulterior, cei trei lideri au participat la evenimentele APEC și au apărut împreună. Aceste gesturi trebuie interpretate ca parte a strategiei de poziționare a Chinei: Beijingul se prezintă simultan drept gazda dialogului dintre marile puteri și actor capabil să gestioneze relații cu adversari strategici fără a renunța la propriile interese.

Miza reală a întâlnirii nu este, prin urmare, formarea unei noi alianțe, ci testarea limitelor negocierii într-un sistem internațional caracterizat de competiție strategică, interdependență economică și fragmentarea mecanismelor tradiționale de cooperare.

1. China: consolidarea poziției de arbitru fără asumarea rolului de mediator universal

Pentru Xi Jinping, reuniunea de la Shenzhen oferă oportunitatea de a proiecta China drept o putere indispensabilă gestionării problemelor globale. Beijingul urmărește să demonstreze că poate menține relații funcționale atât cu Washingtonul, cât și cu Moscova, chiar în condițiile în care cele două state au interese de securitate profund divergente.

Strategia chineză nu presupune neapărat rezolvarea conflictelor dintre ceilalți actori, ci menținerea unei poziții care să îi permită să influențeze evoluția acestora. China are interes în stabilitatea economică globală, în securizarea rutelor comerciale și energetice, în accesul la piețe și în evitarea escaladării conflictelor care ar afecta propriile obiective de dezvoltare.

În relația cu Statele Unite, Beijingul încearcă să limiteze presiunea comercială și tehnologică, să obțină predictibilitate pentru exporturi și să evite o escaladare care ar putea afecta economia chineză. În relația cu Rusia, China urmărește menținerea unui partener strategic util, capabil să contribuie la echilibrul continental și să reducă presiunea occidentală asupra Beijingului, fără a prelua însă costurile economice și strategice ale războiului rus.

Această poziție conferă Chinei un avantaj structural. Beijingul nu este obligat să aleagă exclusiv între Washington și Moscova. Poate negocia cu Statele Unite în domeniul comercial și tehnologic, în timp ce menține cooperarea strategică cu Rusia. Flexibilitatea aceasta este una dintre principalele surse ale influenței sale.

Totuși, China nu este un arbitru neutru. Obiectivele sale includ consolidarea poziției tehnologice, reducerea vulnerabilităților economice, extinderea influenței regionale și menținerea unei libertăți strategice mai mari în Indo-Pacific. Dialogul cu Trump și Putin este util Beijingului tocmai pentru că îi permite să urmărească aceste obiective fără să se angajeze într-o confruntare directă pe toate fronturile.

2. Statele Unite: diplomația tranzacțională și limitele negocierii bilaterale

Pentru Donald Trump, întâlnirea de la Shenzhen se înscrie într-o abordare a politicii externe orientată spre obținerea unor rezultate concrete și identificarea unor acorduri care pot fi prezentate drept succese politice. În relația cu China, prioritățile includ reducerea tensiunilor comerciale, accesul la resurse critice, gestionarea competiției tehnologice și evitarea unei deteriorări suplimentare a relațiilor economice dintre cele două economii.

În cazul Rusiei, Washingtonul are o problemă diferită. Războiul din Ucraina, arhitectura de securitate europeană, sancțiunile și relația dintre Moscova și Beijing nu pot fi tratate exclusiv prin logica unui acord bilateral. Chiar dacă Trump poate încerca să obțină concesii de la Putin, capacitatea Statelor Unite de a transforma aceste concesii într-o soluție durabilă depinde de poziția Ucrainei, de reacția Europei și de realitățile militare de pe teren.

Un eventual acord privind Ucraina nu poate fi evaluat doar prin prisma avantajului diplomatic imediat pentru Washington. El trebuie analizat în raport cu implicațiile asupra securității europene, credibilității garanțiilor internaționale și precedentului creat pentru modificarea frontierelor prin forță.

În același timp, politica americană față de China este limitată de propriile angajamente strategice din Asia. Relațiile cu Japonia, Coreea de Sud, Filipine și Taiwan fac parte dintr-o arhitectură de securitate în care orice concesie majoră către Beijing poate produce efecte asupra credibilității Statelor Unite în regiune. Washingtonul poate negocia comerțul și anumite restricții tehnologice, însă reducerea competiției strategice cu China implică probleme mult mai complexe decât un acord tarifar.

Prin urmare, Trump poate obține rezultate punctuale la Shenzhen, dar acestea nu vor elimina contradicțiile structurale dintre Statele Unite și China.

3. Rusia: de la ambiția de autonomie strategică la dependența asimetrică de China

Participarea lui Vladimir Putin la reuniunea de la Shenzhen are o valoare diplomatică importantă pentru Moscova. În condițiile războiului din Ucraina și ale sancțiunilor occidentale, prezența alături de liderii Statelor Unite și Chinei oferă Rusiei o oportunitate de a contracara imaginea izolării internaționale.

Totuși, reprezentarea diplomatică nu trebuie confundată cu puterea efectivă de negociere.

Rusia rămâne un actor militar major, inclusiv prin arsenalul nuclear, capacitățile sale de apărare și resursele energetice. Dar războiul prelungit și deteriorarea relațiilor economice cu Occidentul au amplificat dependența Moscovei de China în domeniul comerțului, tehnologiei, aprovizionării industriale și accesului la piețe.

Această relație este caracterizată de o asimetrie crescândă. Rusia are nevoie de cooperarea chineză pentru a reduce efectele izolării economice și pentru a menține anumite capacități industriale și tehnologice. China, în schimb, obține acces la resurse, oportunități comerciale și un partener strategic în confruntarea cu presiunea occidentală, fără a fi obligată să adopte integral prioritățile de securitate ale Moscovei.

Interesele celor două state coincid în opoziția față de anumite mecanisme ale ordinii occidentale, dar nu sunt identice. Rusia urmărește restabilirea unei sfere de influență și modificarea arhitecturii de securitate europene. China urmărește consolidarea statutului global și regional, dezvoltarea economică și reducerea vulnerabilităților strategice, cu o prioritate centrală asupra Indo-Pacificului și Taiwanului.

Pentru Beijing, o Rusie stabilă, capabilă să funcționeze, dar dependentă economic și tehnologic, poate fi mai avantajoasă decât o Rusie aflată într-o criză sistemică. Prăbușirea unui stat nuclear ar crea riscuri de securitate greu de controlat, în timp ce dependența graduală oferă Chinei beneficii strategice fără asumarea unor costuri disproporționate.

Aceasta nu înseamnă că Beijingul urmărește dezmembrarea Rusiei sau anexarea unor teritorii. O asemenea ipoteză nu este susținută de dovezi publice solide. Avantajul strategic al Chinei poate deriva din asimetria relației economice și politice, fără modificarea frontierelor.

4. Competiția tehnologică și economică: agenda strategică din spatele discursurilor diplomatice

Dimensiunea comercială și tehnologică a reuniunii este probabil una dintre cele mai importante, chiar dacă atenția publică se concentrează asupra războiului și relațiilor dintre lideri.

Competiția dintre Statele Unite și China se desfășoară în domenii care vor determina distribuția puterii economice și militare în următoarele decenii: semiconductori, inteligență artificială, infrastructură de calcul, minerale critice, baterii, telecomunicații și controlul lanțurilor de aprovizionare.

Restricțiile americane asupra accesului Chinei la tehnologii avansate și controlul chinez asupra unor segmente importante ale procesării mineralelor critice creează o interdependență în care ambele părți au instrumente de presiune. Washingtonul încearcă să limiteze accesul Beijingului la tehnologii considerate strategice, în timp ce China poate utiliza poziția sa în lanțurile de aprovizionare pentru a obține concesii sau pentru a descuraja presiuni suplimentare.

Această competiție nu poate fi soluționată printr-un acord comercial temporar. Ea presupune modificarea structurii economice, investiții în capacități industriale alternative, politici de securitate tehnologică și reducerea dependențelor.

În acest context, un eventual acord privind comerțul, pământurile rare sau accesul la piață ar reprezenta un rezultat pragmatic, dar nu o schimbare a raportului strategic dintre cele două puteri. Cooperarea economică poate continua simultan cu intensificarea competiției tehnologice.

5. Ucraina și Iranul: dosare de negociere, dar nu interese comune

Ucraina și Iranul pot deveni subiecte importante ale discuțiilor, însă pozițiile celor trei lideri sunt diferite.

Pentru Trump, ambele dosare pot reprezenta oportunități de obținere a unor rezultate diplomatice și de reducere a costurilor politice și economice ale conflictelor. Pentru Putin, Ucraina rămâne un dosar central al securității și al ambițiilor strategice ruse. Pentru Xi, conflictul are implicații asupra relației cu Rusia, asupra stabilității economice și asupra poziției Chinei în raport cu Occidentul.

China nu are însă interesul de a-și asuma automat obiectivele maximaliste ale Moscovei în Ucraina. Beijingul urmărește menținerea relației cu Rusia, dar și evitarea unor costuri suplimentare în relațiile comerciale cu Europa și Statele Unite. În același timp, China nu dorește să ofere Washingtonului o victorie strategică fără contraprestații.

În cazul Iranului, interesele sunt de asemenea nuanțate. China are interese energetice și comerciale în regiune, Rusia menține relații strategice cu Teheranul, iar Statele Unite urmăresc reducerea amenințărilor regionale și limitarea programului nuclear iranian. Cooperarea celor trei în vederea unei soluții este posibilă în anumite condiții, dar nu presupune existența unei capacități comune de a dicta comportamentul Iranului.

În ambele dosare, convergența punctuală este posibilă, însă nu trebuie confundată cu o strategie comună.

6. De ce întâlnirea nu reprezintă o nouă Yalta

Comparația cu Conferința de la Yalta din 1945 este atractivă prin simbolism, dar riscă să simplifice excesiv contextul actual.

Yalta a avut loc într-un moment în care raportul militar de forțe din Europa, victoria asupra Germaniei naziste și prezența armatelor pe teren determinau în mare măsură structura negocierilor postbelice. Conferința a contribuit la stabilirea unor aranjamente privind ordinea postbelică, inclusiv asupra unor state care nu aveau capacitatea de a influența deciziile marilor puteri.

În prezent, sistemul internațional este mult mai interdependent și mai complex. Statele Unite, China și Rusia au interese divergente în domeniul economic, tehnologic, militar și regional. Europa dispune de instrumente economice și politice importante. Ucraina este un actor direct în conflict, iar statele din Indo-Pacific au propriile interese de securitate și capacități de influență.

O reuniune trilaterală nu presupune automat un acord privind sferele de influență. Pentru a produce o asemenea schimbare ar fi necesare convergențe strategice mult mai profunde, capacitatea de implementare și acceptarea unor costuri pe care fiecare actor ar trebui să le suporte.

Riscul real nu este neapărat repetarea modelului Yalta, ci intensificarea unei practici în care marile puteri negociază anumite probleme în formate restrânse, iar statele afectate încearcă ulterior să gestioneze consecințele. Acest risc este real și merită urmărit, însă nu trebuie prezentat drept un rezultat deja stabilit.

7. Scenariile posibile și implicațiile pentru Europa

Rezultatele reuniunii pot fi evaluate prin trei scenarii principale.

Primul scenariu: acorduri limitate și stabilizarea temporară. Liderii pot obține progrese privind comerțul, dialogul tehnologic, controlul armamentului sau anumite aspecte regionale. Acest rezultat ar reduce temporar tensiunile, fără a modifica rivalitatea strategică.

Al doilea scenariu: întâlnire simbolică, fără rezultate substanțiale. Divergențele privind Ucraina, Taiwanul, Iranul, tehnologia și sancțiunile pot limita capacitatea de negociere. În acest caz, principalul rezultat ar fi menținerea canalelor diplomatice și consolidarea imaginii Chinei de gazdă a dialogului dintre marile puteri.

Al treilea scenariu: convergențe punctuale cu efecte asupra statelor terțe. În anumite dosare, cei trei ar putea identifica interese comune și susține aranjamente care afectează securitatea sau poziția altor state. Acesta este scenariul care necesită cea mai mare atenție din partea Europei, deoarece poate genera presiuni asupra arhitecturii de securitate, asupra sancțiunilor sau asupra proceselor de negociere privind conflictele regionale.

Pentru Europa, concluzia strategică nu depinde de scenariul care se materializează. Reuniunea subliniază necesitatea unei capacități mai mari de autonomie în domeniul apărării, al tehnologiei, al energiei și al politicii externe. Relația transatlantică rămâne esențială, însă nu poate înlocui capacitatea europeană de a-și apăra propriile interese.

Pentru Republica Moldova, aceste evoluții au o relevanță directă. Un stat de dimensiuni reduse, cu vulnerabilități economice, energetice și de securitate, nu își poate construi politica externă pe presupunerea că interesele sale vor fi protejate automat de evoluția relațiilor dintre marile puteri. Consolidarea instituțiilor, reziliența economică, securitatea energetică, capacitatea de apărare și integrarea europeană reprezintă elemente fundamentale ale securității naționale, nu simple obiective politice.

În opinia mea, reuniunea de la Shenzhen trebuie analizată ca un indicator al transformării sistemului internațional, nu ca momentul formării unei noi alianțe globale. Statele Unite, China și Rusia se află într-o relație de competiție, interdependență și negociere simultană. Fiecare urmărește să-și consolideze poziția, să reducă vulnerabilitățile și să utilizeze relațiile cu ceilalți în avantaj strategic.

China pare să beneficieze de o poziție relativ favorabilă, deoarece poate negocia cu Washingtonul și Moscova fără a fi obligată să-și alinieze integral interesele la cele ale vreunuia dintre ei. Rusia beneficiază de vizibilitate diplomatică, dar confruntă o dependență economică și tehnologică crescândă de Beijing. Statele Unite rămân principala putere militară și tehnologică, însă trebuie să gestioneze simultan competiția cu China, relațiile cu aliații și conflictele regionale.

Prin urmare, importanța Shenzhenului nu constă neapărat în ceea ce liderii vor declara după întâlnire, ci în ceea ce va confirma despre raporturile de putere dintre ei: cine dispune de alternative, cine este dependent de cooperarea celorlalți, cine poate amâna deciziile și cine este presat să obțină rezultate.

Într-un sistem internațional aflat în tranziție, puterea nu se măsoară doar prin capacitatea de a impune decizii. Se măsoară și prin capacitatea de a influența agenda, de a controla dependențele și de a evita asumarea costurilor strategice ale celorlalți.

Despre ce e APEC și ce e summitul APEC în altă postare.