Bucovina. Fals tratat de gastronomie și istorie politică. Interviu cu Mircea A. Diaconu

Interviu cu Mircea A. Diaconu pornind de la volumul "Bucovina. Fals tratat de gastronomie și istorie politică" (Cartier, 2026)

Mircea A. DIACONU (n. 1963, Boroaia, Suceava) este critic literar, eseist, filolog, profesor universitar român, prorectorul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Cele mai proaspete apariții editoriale: Cernăuți. Obiecte pierdute și Bucovina. Fals tratat de gastronomie și istorie politică (Cartier, 2026).

Cartea pornește de la o propoziție aparent banală, scrisă de Octav Vorobchievici în 1937: „Se mănâncă mult și bine în Bucovina”. Dumneavoastră o tratați nu ca pe un fapt, ci ca pe un simptom. Ce ascunde, de fapt, această propoziție?

Dincolo de faptul că avem de-a face cu un clișeu (unul care „minte”, totuși, mult mai puțin decât o fac îndeobște clișeele), afirmația aceasta demonstrează că nostalgia și memoria creează lumi. Născut la Bârlad, Octav Vorobchievici copilărise pe la unchi sau bunici din Bucovina austriacă, așa încât, atunci când își descrie revenirea, în el vor fi reverberat și amintirile copilăriei austrice. Un Isidor Vorobchievici, cu tată ucrainean și mamă româncă, dar cu un strămoș patern lituanian, fusese profesorul lui Ciprian Porumbescu. Bucovina e astfel un paradis pierdut, așa cum va fi pentru mulți dintre cei care chiar se născuseră în Bucovina austriacă, ori pentru urmașii lor.

Când am început să scriu această carte, ca și, cu câțiva ani înainte, Cernăuți. Obiecte pierdute, studiile unei cercetătoare de la Columbia University nu-mi erau cunoscute. Referindu-se la relația pe care experiențele traumatice trăite de părinți sau bunici o au prin intermediul fotografiilor cu urmașii, Marianne Hirsch, ai cărei părinți s-au căsătorit în ghetoul din Cernăuți în 1941, cu bunici în Sadagura, Cernăuți și Vama, o comună de lângă Câmpulungul Moldovenesc, a impus conceptul de post-memorie. Generațiile următoare celei care trăiește trauma, spune ea, construiesc o relație afectivă cu un trecut traumatizant pe care nu l-au trăit, dar care astfel se actualizează. Or, dimpotrivă, perspectiva mea estetiza trecutul. Bazată nu atât pe reproducerile după cărți poștale, fotografii, desene etc. (prezente și ele, în buna tradiție a studiilor austriece de dinainte de 1918), Bucovina mea se fundamenta pe ceea ce aș numi fotografii textuale, ba chiar, scenarii de viață textuale. Să le spunem fotografii narativizate? Așadar, în locul traumei, o purificare a realului prin muzeificare – cum o făcuseră René Magritte (când spunea Ceci n'est pas une pipe) sau Marcel Duchamp care a transformat un pișoar într-o fântână. Dar o fântână într-un muzeu. În fine, afirmația că se mânca bine în Bucovina e un prilej de a reconstitui un timp pierdut, prin intermediul unei multitudini de scene de viață. E, într-un fel, și perspectiva lui Rick Held.

Deși pune în pagină povești care, într-un fel sau altul, îi vor fi implicat pe unchiul său, dirijorul Robert Rosen, născut în Cernăuți în 1921, și pe tatăl său, care vor fi trăit experiența ghetoului, în Lecții nocturne în Micul Ierusalim, roman publicat la noi de Editura Polirom în 2021, proiectează, prin procură, nostalgii, nu ideologii, o senzație de frumusețe și nu trauma. În Falsul tratat invoc afirmația cuiva care spune că prezentul Bucovinei îl reprezintă doar amintirile. Aș adăuga acum, amintirile și reprezentările. Așadar, Se mănâncă mult și bine în Bucovina?! În fapt, nici nu contează.

De când am citit această afirmație, având deja în spate câteva exemple de narațiuni gastronomice bucovinene, mi-am zis că trebuie să scriu o carte pe tema aceasta. Cu atât mai mult cu cât Bucovina nu mai există. Ce există, e iluzie ei, care nu eludează concretul, realul, ci îl încorporează ca pe o bandă a lui Möbius. Altfel, trăim în clișee, lumea fiecăruia dintre noi e formată din idei preluate de-a gata. Poate că aceasta e, într-un fel, și salvarea noastră. Dar clișeele trebuie uneori sparte; haosul e uneori necesar, pentru a institui o nouă ordine.

Titlul trimite la Odobescu. De ce ați avut nevoie de un „fals tratat” — de o formă care își declară de la început impostura? Ce poate spune un fals tratat despre Bucovina și nu poate spune o istorie propriu-zisă?

O, nu e vorba de impostură, deși impostura e un sindrom de care nu-s străin. Dar tratatele sunt scrise de savanți pentru savanți. Or, eu am avut mereu sentimentul că tratatele devin alienante și că știința trebuie să se adreseze oricui.

Eu vin în zona aceasta, sau, mai exact, construiesc zona aceasta interdisciplinară – poate, mai exact, multi-interdisciplinară – venind dinspre istoria literaturii și critica literară.

De fapt, dinspre literatură. Sunt, așadar, un străin pe o insulă necunoscută. Nici Odobescu n-avea prea mare legătură cu vânătoarea, sau avea una pur livrescă, așa încât prefața solicitată de prietenul său C.C. Cornescu pentru Manualul vânătorului (cartea a apărută în 1874, an în care apărea și eseul lui Odobescu) a devenit o carte de sine stătătoare. Ce face aici Odobescu? Își pune în scenă erudiția creând, din nimic, o structură. De fapt, felul în care e scris eseul relevă mai degrabă o antistructură, poate chiar ostructură. Un spirit arbitrar și ludic stă, cel puțin în punctul ei de origine, și în miezul cărții mele.

La începuturi, eram preocupat să văd, în amintirea unei iubiri de asemenea vechi, fața și reversul afirmației lui Octav Vorobchievici. Se poate demonstra că se mănâncă bine în Bucovina la fel de bine cum se poate demonstra că se mănâncă rău, îmi spuneam. Depinde de unde privești lucrurile și cum pui în scenă faptele de care dispui (realitatea e construcția noastră), iar eu dispuneam de o multitudine de scene de viață cotidiană. Și mi-am spus că, asemenea oricărui cercetător care se respectă și vrea să fie respectat, aș putea privi lucrurile din poziții foarte diferite, antagonice chiar. Și așa s-a născut o problemă de etică a cercetătorului, căci, inevitabil, lăsând orice joc ficțional la o parte, miza este să spui lucrurile așa cum sunt. dar e posibil lucrul acesta? Coșeriu zice nu. Popper, de asemenea.

În tot cazul, punând în scenă gastronomia din Bucovina, m-am pus pe mine în scenă; eu sunt magnetul care dă formă unei pilituri împrăștiate pe un câmp diform. Așadar, Odobescu, de care am aflat de pe la 14 ani (nu l-am citit atunci., să se înțeleagă!), e angajat în aparența de structură a cărții mele. Dar nu e numai atât. Numit cel mai iubit de cititor, titlul ultimului capitol al eseului lui Odobescu format din rânduri de puncte nu e consecința unei ironii la adresa cititorului comod.

Dimpotrivă, Odobescu e convins că eseul lui e și un manual de transformare a cititorului în scriitor. Cine i-a citit eseul până la capăt poate să meargă mai departe invocându-și propriile experiențe. E sugestia unei cărți infinite aici. E o poetică provocatoare la mijloc. La drept vorbind, cum Bucovina e un puzzle infinit, cartea mea e deschisă altor experiențe. Nu e, deci, un tratat, ci o carte pe care o poate citi oricine și pe care o poate continua, scriptic sau mintal, oricine. O carte despre Bucovina, dar și despre memorie, traumă, vieți concrete derulate pe pânza timpului, despre timp și, finalmente, despre cine suntem.

Sursele dumneavoastră sînt reclame din „Glasul Bucovinei”, tarife de restaurant, o legislație austriacă de pescuit care fixează dimensiunea ochiurilor de plasă la milimetru, memorii, un anuar comercial. Istoria mare e reconstruită din maculatura ei. E o opțiune de metodă sau o constrîngere — asta e tot ce a rămas din Bucovina?

Înainte de a răspunde la întrebarea propriu-zisă, un mic ocol: ...și o mulțime de alte surse. Aș invoca aici nu doar multele cărți de memorii și evocări sau pagini de jurnal, ba chiar ficțiuni autobiografice, ori rapoarte oficiale, documente – false documente – care merg de la festivitatea de depunere a jurământului de credință din toamna anului 1777 până la notițele zilnice ale lui Vasile Motrescu, partizan în Munții Bucovinei din iernile anilor 1952 și 1953, ori reconstituirile târzii ale lui Beni Budic, coleg de liceu cu Alex Ștefănescu de prin anii'55-'60 ai secolului trecut. Spun toate acestea pentru că aș invoca și două meniuri cu autografele Reginei Maria, Generalului Berthelot etc., etc., care conțin listele de bucate de care s-au bucurat bucovinenii invitați la dineul regal oferit la revenirea familiei regale la București pe 1 decembrie 1918.

Aș invoca, de asemenea, memoriile unui polihistor precum Balthasar Hacqut, de pe la 1789 (amintit totuși doar în trecere; e prezent în proiectul altei cărți), ori setul de rețete din arhiva lui Gregor von Rezzori, un prozator fascinant al cărui personaj principal în toate scrierile sale e Bucovina, ba chiar meniul pus la dispoziție bolnavilor de pelagră de-a lungul unei săptămâni, la un sanatoriu din Tișăuți, lângă Suceava.

Da, ipostaze, fragmente, cioburi dintr-un întreg pe care încerc că-l reconstitui, analogon al Bucovinei înseși, cum bine observați. Sfâșiată de ultimatum-ul din 28 iunie 1940, ca urmare a Pactului Ribbentrop – Molotov, recucerită de români în iulie 1941, Bucovina a ajuns să fie un produs al memoriei. Ea, propriu-zis, nu mai există. A vorbi de nordul și de sudul Bucovinei înseamnă încă a o proiecta ca întreg, dar a-i și semnala agonia. În tot cazul, pentru foarte mulți, Bucovina nu e mai mult decât un cuvânt, o realitate vagă.

Scrieți că Babilonul bucovinean nu era doar lingvistic, ci și gastronomic — și familial: familii mixte, strămoși români, ruteni, germani, evrei, armeni. Ce se întâmplă cu identitatea etnică atunci când o privim din bucătărie, și nu din tribuna politică?

În fapt, Bucovina a fost supra-etnică. Austria însăși era supra-etnică. Identitatea etnică a început să fie o problemă (sau un ideal) abia în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea – și nu doar pentru români, ci și pentru ruteni/ucraineni, polonezi, germani, fiecare cu strategii, țeluri diferite, uneori antagonice.

Evident, pentru evrei, o amenințare. Și pe tema aceasta, a tendințelor divergente generate de problema națională, ar merita să se scrie un studiu. Exista simultan o mișcare centrifugă, care lua diferite forme și înfățișări, și una, coagulantă administrativ, centripetă. Dar până la urmă Imperiul s-a pulverizat.

Ce a lăsat el în Bucovina? Evident, nu numai amintiri. Și oricât am spune că homo bucovinensis e un concept care ascunde ideologia austriacă, există o identitate bucovineană care depășește limitele identităților etnice. Nu mai are importanță – decât pentru cercetători – cum arăta lumea de aici în 1775 ori ce anume s-a întâmplat în timp la nivel demografic. În 1918, cineva din Basarabia unită cu România le spunea bucovinenilor: „Ce bine că pe voi v-au ocupat austriecii”; cu siguranță că rușii au regretat mult de-a lungul timpului că în 1775 s-au retras din Nord-Vestul Moldovei lăsându-l austriecilor. Și există tendința de a pune situația de azi a Bucovinei în cârca austriecilor, deși, nu o dată, cei care fac asta sunt aceiași cu aceia care văd sau se mândresc cu excepționalismul bucovinean.

Să revenim însă – chiar dacă nu chiar în miezul întrebării. Ideea ca românii să nu-și căsătorească odraslele cu membri ai altor etnii a circulat în Bucovina austriacă. Evident, și în interiorul altor etnii. Dar un preot ortodox precum Dimitrie Țopa sfătuiește doi tineri să-și trăiască dragostea fugind în lume, dincolo de interdicțiile tatălui unei tinere fete evreice. Celebrul primar al Sucevei dintre 1891 și 1914, Franz Cavaler des Loges, se căsătorise cu Lola Isopescu, fiica lui Samuil Isopescu, prieten al lui Eminescu în perioada vieneză.

De asemenea, Iraclie Porumbescu, un militant naționalist, în fond, era căsătorit cu o poloneză. Dar erau mezalianțe și mezalianțe. În tot cazul, arborescențele unor familii cuprind ramuri poloneze, evreiești, armenești, ucrainene, huțane etc., etc. Cu toate enclavizările naturale sau ideologizate, dragostea, ca și bucătăria, sparge granițele. La masa unei familii de evrei se putea mânca mămăligă, așa cum răciturile din crap ori scrumbia vor fi pătruns în meniul unor români. Exista o bucătărie cosmopolită, fără doar și poate.

În fapt, însă, bucătăria etnică și bucătăria cosmopolită coexistă. Ar trebui să avem studii statistice, imposibil de altfel de făcut, pentru a conchide, simplificând, ce e regulă și ce e excepție. Dacă putem să ne mai și jucăm pe un teren care ar putea părea minat, simultan sau într-o anumită succesiune, mi se pare clar că excepțiile devin regulă.

Paradisul din carte e văzut aproape întotdeauna din casa parohială, din salonul boieresc, din restaurantul cernăuțean. Țăranii apar trecând pe lângă vitrine, își dau vișinele gratis negustorilor și primesc înapoi o jumătate de kilogram de dulceață făcută din propriile lor fructe, iar dulcețurile sânt, cum scrieți, „privilegiul celor care puteau avea argați”. Pentru câți a fost Bucovina un paradis? Și cît din nostalgia bucovineană e, de fapt, nostalgia unei clase?

Nostalgia unei / unor clase sociale? Nostalgia unor etnii? Nostalgia celor ce pierduseră o lume care se pulverizase? Se poate vorbi de toate acestea, dar nostalgia – căreia eu nu i-aș da conotații politice – e un sentiment individual, nu colectiv, deși probabil că poate funcționa ca liant care unește oameni altfel foarte diferiți între ei. Dacă la începutul secolului trecut români și ruteni au plecat în masă în Canada, au făcut-o pentru că ajunseseră într-un impas. Proprietățile le erau diminuate, mașinile agricole care munceau în locul lor îi făceau să treacă în Moldova să câștige un ban la munci fizice etc. Nu puteau pleca însă decât cei care aveau cu ce să-și plătească o călătorie de altfel nu foarte ieftină.

Dar dincolo de condiția socială, oamenii aceștia trăiau într-un imperiu, necunoscutul nu li se părea atât de amenințător, aveau o altă percepție și asupra distanțelor, și asupra autorităților, ba chiar asupra propriilor puteri. Erau oameni întreprinzători, activi, gospodari (iată un alt stereotip!) care învățaseră că totul depinde de ei; nu aveau sentimentul fatalității. Iar visul unora dintre cei care plecau în Canada era să se întoarcă acasă; unii au și făcut-o, dar numai ca o stație de câțiva ani în drumul forțat spre Siberia.

Cei care au rămas, și-au construit peste ocean o Bucovină puternic marcată identitar. Cert este că, pentru țărani, drepturile sociale cu care îi ademenise un Aurel Onciul erau mai importante decât cele naționale, livrate de preoți sau boieri. Oricum, n-aș introduce în substratul acestei chestiuni o miză ideologică, cu atât mai mult cu cât orice generalizare e riscantă. Oamenii erau gospodari și ajunseseră să practice munca din caracter, ca să zic așa. Și o spun pentru că în 1777, într-un raport către Maria Tereza, se vorbea de lenea localnicilor și de faptul că, în plin iluminism, băștinașii trăiau încă în ritmul naturii.

Una peste alta, Bucovina era un paradis cam pentru toată lumea. La marginea Imperiului, era loc pentru toată lumea. Și pentru un funcționar înalt ca Hugo von Rezori, tatăl lui Gregor von Rezzori, care, cu tot disprețul lui pentru localnici și pentru evrei, rămâne în Bucovina după 1918 pentru că găsea aici locurile cele mai bune de vânat, și pentru evreii ai căror strămoși veniseră aici din Galiția după 1918, poate chiar pentru băștinașii care credeau că, dacă mănâncă în post nu știu câte castroane de hrean cu mămăligă, le iară Dumnezeu toate păcatele. Dar paradisul nu-i aici decât o metaforă. Așa încât de ce să nu spunem că reversul paradisului e infernul – sau viceversa?

În casele țărănești, portretul lui Franz Joseph stătea sub icoana Maicii Domnului — pînă cînd o generație nouă dărâmă casa veche și împăratul ajunge în pod, printre vechituri. Cartea documentează cu tandrețe mitul „administrației bune” habsburgice. Dar nu e acest mit el însuși un construct — la fel de suspect ca propoziția „se mănâncă bine în Bucovina”? Demontând nostalgia gastronomică, nu riscăm să lăsăm intactă nostalgia imperială?

E un construct, firește, cum se întâmplă în foarte multe alte cazuri. Lucrăm cu reprezentări, cu sume de reprezentări, cu perpetuarea lor mecanică și, aș spune, protectoare. Într-un roman al lui Radu Mareș, care are în centru convulsiile Bucovinei interbelice, cineva formulează această întrebare: De ce ați luat partea asta de țară dacă nu sunteți în stare s-o administrați? Firește că e vorba de un clișeu și aici (care are în spate o nostalgie revoltată), deși multe experiențe nu vor fi făcut decât să le confirme.

Am auzit că după Unirea din 1918, țăranul român din Bucovina ar fi fost surprins de două fapte: că jandarmul român bate și că funcționarul român e corupt. Așa încât nu cred că refuzul unor țărani de graniță de a accepta, înainte de 1918, unirea cu România e consecința vreunei manipulări, deși autoritățile austrice făceau eforturi să releve bunăstarea din Imperiu, în contrast cu păcatele lumii românești. În același timp, călătorii români veniți în Bucovina de la o aruncătură de băț, din Fălticeni, de exemplu, cazul lui Arthur Gorovei, priveau cu admirație la standardele de viață ale ţăranilor și preoților din Imperiu. Așa cum admirația gastronomică e și o admirație imperială, nostalgia gastronomică e deopotrivă una habsburgică. Că aș demonta-o? E ceva mai degrabă implicit și ar nu prioritar.

1941. La New York se lansează „Rumenye, Rumenye”, cîntec în idiș despre mămăligile, păstramele și cașcavalul unei țări unde „duceai cea mai dulce viață”. În aceleași luni, evreii din Bucovina de Nord sânt deportați în Transnistria. Scrieți că nostalgia „trece peste cenzurile conștiinței vulnerate”. Poate nostalgia să fie simultan formă de supraviețuire și formă de orbire?

Da, nostalgia trece peste cenzurile conștiinței vulnerate, deși în multe cazuri am putea demonstra mai degrabă contrariul. Sub rănile transmise din generație în generația pulsează încă ură, revendicări, frustrare, un militantism ideologic, național etc., etc., deși există și nevoia de a construi irizări care tulbură un trecut în care găsești de toate. Că în 1941 evreii erau deportați în Transnistria și New York se cânta Rumenye, Rumenye? (Pentru orice eventualitate ) Anul 1941 e unul încăpător în atrocități. În iunie, zeci de mii de români (dar și ucraineni sau evrei) sunt deportați în Siberia; în iulie, începe dezastrul pentru evreii care, în octombrie, ajung în Transnistria. Se va fi aflat pe Broadway de toate aceste orori? Cred, mai degrabă, că nu. Pe de altă parte, atât de departe de suferința propriu-zisă, de cunoașterea exactă a ororilor, n-ar fi putut oare niște artiști să pună mai presus de durere nevoia lor de a supraviețui? Omul e o fiară care-și construiește cu cele mai bune argumente și justificări un culcuș convenabil. Dar cred pur și simplu că la New York știrile despre Transnistria nu ajunseseră.

Mărturisiți în prefață: „Pornită din Paradis, călătoria mea a sfârșit, fatalmente, în Infern”, acolo unde „faptele pur și simplu te înlocuiesc”. Ce s-a întîmplat, concret, cu dumneavoastră ca autor în acel punct? Ce fapte v-au înlocuit — și ce n-ați mai putut scrie așa cum plănuiserăți?

Un cercetător e, într-o primă instanță, un însoțitor care aproximează. Nu știu cum e cu alții; în ce mă privește, cred că, finalmente sau fatalmente, el locuiește în lumea despre care scrie, ba chiar devine acea lume. Călătoria mea a sfârșit în Infern pentru că, în cele din urmă, m-a interesat ce mâncau bucovinenii când nu erau în Bucovina. Și nu erau doar la dineul regal din 1 decembrie 1918, când au luat contact cu rafinata bucătărie franțuzească, ci și, din proprie voință, în Canada, sau, deportați, în Siberia și în Transnistria.

Îmi amintesc aici un vers din Budila-Expres, poemul lui Alexandru Mușina. „Ok, am zis / și am îmbătrânit”, iar la sfârșitul poemului, locul subiectului care își mărturisea experiențele este luat de o cameră de luat vederi. Fără senzații. Ce bine, totuși, că putem trece aceste experiențe într-un fel de culise ale creierului nostru. Altfel, aș fi agonizat, așa cum mi s-a întâmplat o vreme când citirea și recitirea obsesivă a unei confesiuni, ca aceea a Mariei Scrobaneț, o fată de 12 ani deportată în Siberia, mă făcea să mai simt nimic din jur. Ori jurnalul lui Miriam Korber Bercovici.

Spuneți: „Visul meu e să fie și un manifest”. Un manifest pentru ce? Și către cine — cititorul român, care a uitat, sau cititorul european, care n-a știut niciodată?

Un manifest pentru dialog, pentru toleranță și pentru șansa de a locui împreună, oricât de diferiți am descoperi că suntem și oricâte interese divergente am avea, pe o planetă care devine, clipă de clipă, mai mică. Un manifest împotriva barbariei; de fapt, împotriva barbarului care doarme în fiecare dintre noi.

Ați lansat cartea la Palatul Național din Cernăuți, pe 19 iulie, într-o Ucraină aflată în război. Ce înseamnă să prezinți o carte despre Infernul secolului XX într-un oraș care trăiește, la câțiva kilometri, Infernul secolului XXI? Mai are Bucovina un viitor — sau, cum scria Erich Beck, „prezentul ei îl reprezintă amintirile”?

Nu știm cum va arăta lumea peste un an sau doi. Să ne imaginăm cum va fi peste 50 sau 100? Asta e una dintre lecțiile Bucovinei, o realitate chiar și geografic și diacronic volatilă, nemaivorbind de demografie, mentalitate, gastronomie chiar. Poate că într-o zi se va vorbi de Bucovina în Uniunea Europeană.

Dar amintirile vor continua să funcționeze ca niște cioburi din care cineva ar putea reconstitui un corp imaginar, tot timpul imaginar, care să evoce o realitate a cărei identitate ne va rămâne mereu străină. Și poate și stranie. Oricum, oricâte amintiri am avea, ceva va rămâne mereu de neînțeles. Așa se întâmplă cu trecutul în general. De aici și valoarea lui ontologică, de provocare și germinare continuă.

Cine s-o facă? Ar putea fi un fost istoric și critic literar rătăcit printre antropologi, sau un ficționar pur și simplu, pentru care trecutul e mai mult decât o monedă de schimb, e chiar viață.