Când forțele declarate „pro-occidentale” nu dau dovadă de prea mult interes față de valorile și procedurile democratice

E foarte greu de susținut că establishmentul politic „pro-occidental” luptă cu iliberalismul celor de la AUR și, parțial, de la PSD câtă vreme consecințele acțiunii lor sunt anularea unor alegeri, guvernarea prin ordonanțe de urgență sau desemnarea unui premier care să formeze un guvern „tehnic”. Trebuie, deci, să recunoaștem că forțele „pro-occidentale” nu dau dovadă de prea mult interes față de valorile și procedurile democratice.

Nu știu dacă mișcarea „suveranistă” din România poate fi definită ca iliberală. Probabil că este așa ceva, dar țările cu care putem face comparație nu sunt nici Rusia, nici Turcia, ci - la limită - Polonia sau Ungaria. În realitate, România nu a ajuns iliberală nici măcar ca Ungaria. De fapt, așa-zisul iliberalism est-european are mai mult legătură cu raportul de putere dintre țările din Est și cele din Vest. Conform discursului oficial, acest raport nu există, ba chiar menționarea lui este un semn de euroscepticism și, deci, de... iliberalism. Realitatea a arătat însă că problemele cele mai mari ale Europei au apărut, ca de obicei, din Est, adică exact din zona către care țările din Vest se uitau cel mai puțin. Această afirmație, desigur, nu vine să conteste beneficiile imense ale aderării la UE, pe care le-au avut țările est-europene. Fără îndoială, așa e, doar că lucrurile sunt întotdeauna mai complicate: există beneficii și există lucruri mai puțin plăcute, în același timp.

Din istoria mișcării „suveraniste” din România putem reține că ori de câte ori ea a fost ștrangulată de establishment, într-un fel sau altul a revenit, pe o altă cale. După guvernul de „tehnici” Cioloș, PSD a câștigat alegerile parlamentare din 2016 cu peste 40%. PSD, condus de Dragnea, reprezintă o continuare a uselismului, dar a condus pentru prima oară la ceva ce am putea spune că poate fi definit drept „suveranism”. Mișcarea lui a fost vehement contestată, dar rezultatul a fost că, la alegerile din 2020, în Parlament a intrat în premieră un partid „suveranist”: AUR. Alianța „în înteres național” PSD-PNL din perioada Iohannis a fost considerată ca fiind atât de puțin în interes național, încât, la alegerile prezidențiale, un candidat „suveranist” a câștigat primul tur al alegerilor.

În acest punct, putem să ne gândim în ce măsură iliberalismul „suveraniștilor” români a fost completat cu propagandă rusească. După părerea mea, nu era greu ca acest lucru să se întâmple. Influența propagandei rusești în România este o dovadă a slăbiciunii statului, cu atât mai mult cu cât acest stat are instrumentele de luptă la îndemână și, în același timp, este practic un stat cu ideologie liberală forte. Însă, așa cum mișcarea „suveranistă” s-a dezvoltat pentru că nimeni nu și-a pus întrebări privind originile și legitimitatea ei, asocierea ei cu propaganda rusească a devenit un fapt pentru că nimeni din conducerea statului nu a anticipat acest lucru.

După părerea mea, deși prin mijloace adesea ridicole sau improprii, mișcarea „suveranistă” a atras atenția asupra faptului că statul român nu ține cu cetățenii săi. Poate părea un fapt elementar, și chiar este, dar e adevărat: când întreaga guvernare se preocupă de atragerea investițiilor străine, menținerea parametrilor macrobugetari, asigurarea plăților pentru NATO etc., neexistând nici un cuvânt despre cetățenii români, atunci cetățenii români încep să se întrebe dacă guvernarea României este cu adevărat guvernarea României. În zadar li se explică oamenilor că atragerea de investiții este un lucru bun pentru țară, când facilitățile fiscale acordate marilor investitori transmit un mesaj contrar. Ceea ce vreau să spun este că mișcarea „suveranistă” poate fi considerată efectul unei exasperări legate de modelul social și economic, ca și de modelul de guvernare, care este perceput ca nefiind românesc, făcut pentru cetățenii români, ci pentru a răspunde unor aspecte cu totul obiective, gen deficit bugetar sau NATO.

Acesta nu este însă lucrul cel mai rău. O astfel de guvernare poate avea ca efect înfierbântarea atmosferei sociale, conducând la forme de suveranism deloc plăcute, apropiate de fascism și nazism. Nu știu cum va arăta „suveranismul” peste trei ani, dar s-ar putea să fie mult mai dur. Premierul Ciolacu, care a susținut toate măsurile luate de establishment, a mărit în același timp „în mod iresponsabil” salariile și pensiile nu atât pentru că urmau alegerile, cât pentru că a simțit că „suveranismul” s-a înfierbântat foarte tare. Oare cât ar fi câștigat AUR, dacă Ciolacu nu făcea măriri de pensii și salarii? Astăzi, situația este mult mai gravă.

Pentru a reduce impactul politicilor revanșarde, e nevoie de ceva mai mult decât a produce meme cu Șoșoacă sau a ne da ochii peste cap când auzim discursuri „suveraniste”. E nevoie de mai mult decât de echilibrare macrobugetară. E nevoie de o schimbare radicală de atitudine a establishmentului. E nevoie ca cei care conduc România să arate că măcar vor să conducă o țară suverană, că măcar vor să mărească lefurile, că măcar vor să țină cu țara lor, iar asta fără devină daci peste noapte.

E nevoie ca măcar să respecte procedurile democratice.