Cel mai fericit accident din Banatul Montan: despre oameni și drumuri

Cel mai mult urăsc să rescriu câte un text. Mai ales când îmi iese bine. Dar uneori mai pierdem sau și mai rău ni-l șterge Facebook-ul pe motive stranii, de nimeni înțelese. Pe drum scriu direct aici, direct de pe telefon.

Vara trecută mi s-a întâmplat ceva de vis care merită povestit.

Am mers la Reșița în august cu prietenii și copiii. În cursul săptămânii făceam tot soiul de ieșiri spre Văliug, spre Trei lacuri, spre Secu – lacurile celebre din jurul Reșiței. Repet: județul Caraș-Severin pentru mine a fost marea descoperire a ultimilor ani.

În una din zile am vrut să facem traseul cu faimosul tren – cel mai vechi traseu montan de prin zona asta de Europa – Anina spre Oravița. Este probabil cel mai spectaculos traseu mic din țară. Merită să încercați. Copiii erau în delir iar cei mari și mai și.

Ajunși la Oravița am fost preluați de o mașină – fetele au avut grijă să ne recupereze. Am mâncat ceva și am plecat prin județ să căutăm două cascade faimoase.

Eram prima dată în traseu prin acest județ, nu știam mare lucru, nu mă documentasem. Aveam să mă mut aici abia în toamnă să stau o lună căci mă impresionase.

August e o lună caldă până și pentru zonele montane. Alergam pe drumurile Carașului, prin sate necunoscute și locuri noi. Telefonul îmi murise ca să mai pot urmări măcar traseul. Era în voia drumului care ne ducea undeva.

La un moment dat copiii vor să bea apă: ne prindem că nu prea mai avem. Începem să urmărim prin sate să găsim un loc unde să cumpărăm sau să bem apă.

La un moment dat în ceva sat uitat de lume – ca orice sat de pe aici mai mic pe care nu-l știi – observăm un local care arată bine. Ne oprim, tragem la han.

Surpriză mare: un local care contrasta cu tot ce eram obișnuit să văd prin satele mici. Amenajarea spunea că aici nu e o întâmplare. Era genul de casă veche cu fost grajd sau șură tare frumos amenajate în restaurant și loc de mese. Mă rog: intuiția era că e o mână de orășean care s-a scăpat în fost spațiu rural țărănesc. Țăranul indiferent de etnie nu face din grajd sau fânar – restaurant.

Locul era splendid: frumos, liniște și răcoare. Piatra cu lemnul bine armonizate dădeau un confort sporit. Apare o fată să ne servească cu ceva. Ne căutăm în buzunare și ne prindem că mai avem 20-30 lei. Întrebăm de POS, adică card – ni se spune că nu merge. Avem nevoie de bani cash. În sat nu aveam de unde scoate bani și orașul e departe. Reușim cu greu să luam câteva sticle de apă.

Beam apa fericiți – ultimii noștri bani. Eu zic: ce păcat, am putea sta aici să mâncăm și să bem ceva – să ne odihnim câteva ore. Dar păcat că nu avem nicio soluție.

- Pai vezi dacă nu ai prieteni și pe aici, îmi zice Sașa ironic. El era mereu iritat când era mai mic de excesul de oameni pe care-i știam. Îmi reproșa mereu când mă vedeam cu diverși cunoscuți : tu chiar peste tot trebuie să ai prieteni?

Zic: dar unde suntem? Că habar nu am unde suntem.

Sașa se uită pe telefon și-mi zice localitatea. Numele localității mă trezi din amorțire și mă trimise la o zi de iarnă.

Nu pot uita acea zi, acea noapte de sfârșit de ianuarie. Era seara de 31 ianuarie spre 1 februarie, ziua mea. Era anul 2020, eram la Timișoara unde am mers să-mi lansez Izgoniții.

După lansare alături de fetele de la Bufnițe, câțiva prieteni și alături de Roni (Robert Reisz) ne-am retras undeva pe străzile lăturalnice din Unirii. Povestea e cu atât mai importantă ca punct de cotitură pentru că prietenul Roni – ultimul Ţadik din Banat cum îi ziceam eu – avea să ne părăsească peste o zi. Era penultima seră petrecută împreună dar nu aveam de unde să știm asta. În istoria personală a rămas una tare importantă.

Intrăm noi cu toții în ceva local, ne așezăm, comandăm, discutăm, râdem etc. La un moment dat începe cineva să cânte tare bine la pian. Roni am înțeles că-l cunoștea. Eu nu. Cânta profesionist dar vizibil într-o stare plăcut euforică. Cu pletele căzute, se ondula de asupra clapelor de pian și băga un soi de jazz molcom. La chitară cântă și mai bine – îmi zice Roni despre el.

La un moment dat merg la el și eu euforic. Zic: Ernu. Zice: Fikl. Aaaa: ah, noi ne știm dar nu ne-am văzut niciodată. Cântăm? Da, știu și eu să cânt. Și începem să cântăm – ne dăm drumul încet: el acompaniază, eu fredonez ceva în rusă, Roni cred că ceva în germană.

Mă prinde ziua mea – e miez de noapte în Timișoara, în crâșmă mai suntem doar noi cei care cântăm. Cântăm cu toții de parcă ne știm de o viață. Aproape fericiți.

Ieșim să ne aerisim. Fikl – poate cel mai cunoscut artist vizual al Timișoarei – îmi zice: de ce nu vii pe la mine, vara. Am o casă și loc de odihnă în satul Socolari. Zic: păi vin, de ce să nu vin – când am drum trec că hălăduiesc mult.

În plină vară pierduți prin Caraș întreb.

- Unde suntem Sașa? Tată, suntem la Socolari. Eram după patru ani de la acea noapte superbă.

Zic, copii, dacă suntem la Socolari peste 15 minute vom fi în curtea unui prieten. Sașa, râde ironic – nu mă crede. E adevărat că nici eu nu eram sigur: noaptea aceea se pierduse în ceață.

Ieșim în stradă, întreb un localnic: unde stă artistul? În capătul străzii – și-mi arată direcția. Mergem cu toții acolo.

În capătul străzii Fikl cu ceva muncitori își schimba poarta. Era singur, nu aștepta oaspeți – mai ales moldoveni.

- Salut Fikl – îți amintești acum patru ani am cântat cu tine și Roni în toate limbile posibile. M-ai invitat, ți-am promis că vin. M-am rătăcit prin județ și am dat de tine fără să vreau.

Și am intrat în Raiul lui Fikl – un loc unic în țara asta: cu galerie, ateliere, cu scenă de jazz aranjate în fostele curți și case ale unor țărani.

Când umbli mult se întâmplă tot mai multe din aceste lucruri magice.

Sașa nici azi nu mă crede că a fost o întâmplare – mă bănuiește de un aranjament. În viață aceste lucruri nu se pot aranja. Ele se întâmplă sau nu.

Mă pregătesc pentru alte luni de drum, drum, drum....

Povestea asta pe larg în Mama se pregătește să moară: septembrie 2026, editura Trei