Comatogen sau despre ce vedem când nu vrem să privim

Starea melancolic reflexivă: când vrei binele – și iese răul

Există filme pe care le uiți în seara premierei și există filme care îți rămân ca un zgomot de fundal — câteva zile, o săptămână. Comatogen, cel mai recent film al lui Igor Cobileanski, e din a doua categorie. Nu pentru că e capodoperă — nu e, și nici nu pretinde să fie. Ci pentru că pune o întrebare pe care cinematografia română o evită cu consecvență: ce faci când sistemul nu îți lasă nicio ieșire corectă?

Aș spune mai mult chiar: ”Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Nimic nu se potrivește mai bine decât spusa apostolului Pavel din Romani (Romani 7:19). Acesta ar fi mottoul filmului.

Comatogen este doar un film bun, foarte bun - care te urmărește ceva timp.

Am intrat în sală cu o așteptare rezonabilă. Am ieșit cu disconfortul specific al lucrurilor neterminate — nu în sensul narativ, ci în sensul moral. Filmul nu rezolvă nimic. Și tocmai asta e alegerea lui cea mai cinstită. Filmul lasă o incredibilă stare de melancolie și te cuprinde o tristețe reflexivă cum de mult nu am mai simțit. Și e incredibil de melancolic.

Două state, un singur film

Înainte să vorbesc despre ce e pe ecran, un detaliu pe care majoritatea recenziilor îl tratează administrativ și ar trebui tratat politic: Comatogen e o coproducție România-Moldova. Pentru cineva crescut în spațiul sovietic moldovenesc, care a trăit anii '80 - '90 ca pe o dezintegrare lentă a unor certitudini geografice și identitare, asta nu e o notă de subsol. E o declarație.

Igor Cobileanski e moldovean. Filmează România. Eu scriu despre Moldova și România de la București. Ambii școliți aici după '90.  Îl știu pe Igor de prin clasa a 7-a — deci știu bine cine este și ce face, cu obiectivitatea și subiectivismul legitim pe care le presupune o relație lungă. Suntem, amândoi, oameni cu minim două sisteme de referință suprapuse, cu o identitate care permite un ochi extern și tocmai de aceea vede mai bine fisurile. Nu spun asta ca să mă inserez în text — spun asta pentru că această privire specifică este, de fapt, unghiul multiplu din care e construit acest regizor unic la noi.

De la Plaha la Comatogen — un diptic neintenționat

Ca să înțelegi Comatogen, trebuie să știi de unde vine Cobileanski. Nu biografic — cinematic.

Am scris recent despre Plaha, serialul Netflix regizat de Igor, pe care îl consider cel mai important proiect cinematografic moldovenesc de până acum. Plaha e anatomia politicului moldovenesc — crima fondatoare a statului, mecanismul prin care banditismul acaparează instituțiile, cum o societate se transformă treptat într-un SRL cu acționari criminali. E un serial despre structuri, despre cum funcționează răul la scară sistemică.

Comatogen e reversul. Dacă Plaha filmează răul de sus în jos — din politică spre individ — Comatogen filmează răul de jos în sus: un individ obișnuit prins în structura pe care Plaha a construit-o. Alina, asistenta medicală, nu e un personaj politic. Dar condiția ei — datoriile, lipsa opțiunilor, vulnerabilitatea financiară, singurătatea — e produsul direct al unui sistem pe care cineva, undeva, l-a ales în locul ei. Cele două lucrări nu se citează reciproc. Dar se completează ca un diptic neintenționat.

Un detaliu nu e întâmplător: Ada Lupu e prezentă în ambele producții. În Plaha — jurnalista, omul care încearcă să spună adevărul. În Comatogen — Mihaela, fiica bogată a unui pacient în comă, personaj din zona gri. Același actor, două fețe ale aceluiași sistem. E genul de continuitate care nu se planifică, se recunoaște.

Cobileanski și Noul Val — moștenire și ruptură

Comatogen a primit, inevitabil, eticheta de cinema social realist românesc. E parțial corectă și parțial comodă.

Noul Val românesc este un termen-umbrelă aplicat cinematografiei de după 2000 — Puiu, Mungiu, Porumboiu, Muntean — care a repus România pe harta cinematografiei europene cu o estetică precisă: tempo lent, personaje obișnuite, refuzul artificiilor vizuale, morala ambiguă, umor negru de sorginte caragialescă, obsesia cu trauma istorică și tranziția postcomunistă. Cristi Puiu descria această mișcare ca un „interes pentru filmul realist" la care mulți au subscris — uneori convins, uneori mimetic.

Cobileanski a absorbit toate aceste lecții. Comatogen le poartă vizibil: cadrele simple aproape documentare, tensiunea graduală care nu explodează niciodată spectaculos, personajele fără eroism, refuzul soluțiilor morale confortabile. Până aici, e școală.

Dar sunt cel puțin trei rupturi semnificative față de canon:

Prima — structura. Noul Val lucrează aproape obsesiv liniar, în timp real sau aproape real. Comatogen e construit în logică Rashomon — același lanț de evenimente din perspective multiple, unde orice certitudine morală e sistematic demolată în secvența următoare. Nu e o tehnică de festival. E o afirmație filozofică: nu există un adevăr neutru, există doar puncte de vedere în conflict.

A doua — genul. Noul Val refuză genul cu o consecvență aproape programatică — thrillerul, drama de suspans sunt tratate cu suspiciune, ca semne ale compromisului comercial. Cobileanski, care a lucrat ani buni în televiziune de calitate — Umbre, Hackerville, acum Plaha pe Netflix — nu are această inhibiție. Comatogen e o dramă socială, dar funcționează și ca thriller psihologic. Tensiunea se construiește cu instrumentele genului. Nu e o slăbiciune — e o competență pe care școala de film de autor o tratează uneori ca pe un păcat.

A treia — geografia temporală. Noul Val e obsedat de trecut — comunismul, Securitatea, decembrie '89, tranziția: trauma ca marcă a moștenirii. Comatogen filmează prezentul pur: datoriile de azi, sistemul medical de azi, singurătatea de azi. Nu există nostalgie, nu există traumă fondatoare. Există o femeie cu o problemă concretă și un sistem care nu o ajută.

Ce face filmul și cum funcționează

Comatogen urmărește drama Alinei, o asistentă medicală, mamă singură, care încearcă să strângă o sumă mare de bani pentru a-și salva fiul de 22 de ani de la închisoare. Pentru asta, ajunge să îngrijească privat un bolnav în comă — și de aici se desfășoară, treptat, un păienjeniș de relații dubioase, compromisuri și decizii pe care Alina n-ar fi putut să le imagineze posibile pentru sine.

Titlul funcționează pe mai multe straturi. Comatogen — cel care produce comă — e un termen medical. Dar în film, starea de comă e și o metaforă: pacienții care nu mai răspund, oamenii paralizați de datorii și frică, o societate care a normalizat zona gri până la indiferență. Bolnavul pe care Alina îl îngrijește nu e doar un personaj — e un simbol al sistemului care nu mai reacționează.

Iar filmul stă, în bună măsură, pe trei prestații actoricești care merită numite separat.

Daniela Nane — n-am mai văzut-o într-un rol mare și știind asta am avut o teamă. Din ce știu nu prea a mai jucat de mult în film la noi. Teamă nejustificată. Nane e chipul acelei femei care intră pe turnanta apropierii de bătrânețe — care se anunță, dar încă n-a sosit. Sensibilă și fragilă, dar demnă. Vorbește mai mult din gesturi, priviri, mișcări — ca florile de toamnă la amiază: produce o stare de melancolie profundă. O alegere incredibil de bine așezată în ansamblul filmului.

Ada Lupu — Mihaela, fiica milionarului aflat în comă — e o actriță de o sensibilitate și o tristețe din acelea medievale. Parcă a coborât din icoane obosite de vreme, care poartă pe chip suferință și neîmpăcarea adunate pe generații. Cred că plânsul ei de la final a venit ca un premiu: dacă joci bine, te lăsăm să plângi. Și a plâns.

Andrei Aradits — Pavel, colegul și agentul imobiliar — minte mai bine decât crede că o face. Pornește cu un rol aparent fragil: o seducție neîndemânatică, ascunsă. Ca să afli, treptat, că e un șmecher ticălos bine controlat, cum numai Bucureștiul ne poate oferi — un cameleonism perfect. Începi să te enervezi că nu te-ai prins de la început cine este. Și asta e dovada că a funcționat.

Distribuția în ansamblu — Gheorghe Visu, Sergiu Costache, Silviu Mircescu, Gabriel Costin — funcționează în aceeași cheie: fără emfază, cu o naturalețe care nu e niciodată gratuită, se obține greu.

Miza morală și politică

Cobileanski a spus, într-un interviu pentru TVR Moldova:

„Filmul este o încercare de a ne îndemna să ne privim uneori în oglindă pentru a recunoaște că de foarte multe ori suntem tentați să mințim, să acoperim răul pe care îl comitem. Comatogen nu este neapărat o poveste moralizatoare... nu cred că un film poate reeduca sau reformata conștiința unui spectator."

E o declarație rară — un regizor care refuză pretenția moralizatoare a artei și, tocmai prin asta, e mai moral decât cei care o pretind. Comatogen nu îți spune ce e bine și ce e rău. Îți arată că granița dintre ele e permanent negociată, că decizia etică nu se ia în condiții ideale, ci în condiția concretă în care ești: cu datorii, cu un fiu care a greșit, cu un sistem medical care te plătește prost, cu o singurătate pe care n-ai ales-o.

Aceasta e miza cultural-politică a filmului și nu e mică. Vulnerabilitatea financiară, lipsa de opțiuni reale, datoriile ca formă de captivitate — acestea nu sunt teme de film de autor cu public de nișă. Sunt realitatea curentă a păturii largi muncitoare din România și Moldova. Alina e un personaj, dar e și o condiție socială filmată cu demnitate. Și nu i se cere să fie eroică.

Iar când cel sărac se apropie de cel bogat - întâlnirea dintre castele de la polurile opise rupte de o imensă inegalitate - se termină mereu, dar absolut mereu prost. Despre asta e toată literatura secolului XIX. Asta ne arat și filmul. O bună prietenă regizoare zice: e un fel de “Parasite” al nostru. Are dreptate.

De ce să-l vezi

Nu pentru că e perfect. Are ritmuri inegale, are momente în care mecanismul Rashomon se vede prea tare, în care construcția e mai vizibilă decât trăirea. Critica internațională a notat că nu e atât de revoluționar pe cât sugerează sinopsisul. E corect.

La Gala Gopo 2026 a câștigat premiile pentru Cel mai bun regizor și Cel mai bun scenariu. Trofeul pentru cel mai bun film a mers la Kontinental '25 al lui Radu Jude. Ierarhia asta spune ceva: industria recunoaște că s-a întâmplat ceva important în regie și în scriitură, fără să-l consacre necondiționat. E o validare onestă — exact tipul de validare pe care filmul o merită.

Dar Comatogen face ceva mai rar și mai greu decât să fie revoluționar: te face să stai cu disconfortul. Nu îți oferă catharsis, nu îți dă personaje pe care să le condamni confortabil, nu îți livrează o lecție de dus acasă. Te lasă cu întrebarea: în locul Alinei, eu ce-aș fi făcut? Și cu presimțirea că răspunsul n-ar fi simplu.

Arta nu reformatează conștiința, cum spune chiar Cobileanski. Dar uneori o zgârie suficient încât să lase o urmă. Comatogen e genul de film care zgârie.

Merită văzut la cinema — și merită văzut în Moldova la fel de mult cât în România. E și filmul lor. E și filmul nostru.

Comatogen, regia Igor Cobileanski, scenariu Igor Cobileanski & Alin Boeru, România/Moldova, 2025. Premiera mondială la TIFF 2025. Acum în cinema