”Mititelu nu avea nimic în comun cu Goma și cu Cornea, sau cu alți disidenți români. Nu condamnarea regimului îl definește, ci condamnarea fără echivoc a întregului popor român”

Recent a apărut la editura Alexandria Publishing House o carte excepțională despre un fenomen unic la noi: Bogdan Rusu - Filosoful Mititelu Cezar.

Regretatul filosof George Bondor - cu care am fost coleg la Iași - scrie despre autor și carte așa:

Bogdan Rusu excelează prin finețea unei interpretări care îmbină erudiția filosofică, investigația jurnalistică, cercetarea istorică a arhivelor Securității și, nu în ultimul rând, reconstrucția poveștii de viață a personajului central și a discipolilor săi, cu viețile lor paradoxale. Subiectul spectaculos al cercetării de față, Cezar Mititelu, este un filosof cu mască, nerecunoscut oficial, dar adulat de câțiva discipoli, bine cunoscut de multe generații de studenți ai Filosofiei bucureștene și, deloc întâmplător, urmărit constant de Securitate. În interpretarea complexă a autorului, Mititelu întruchipează modul excentric de a exista al multora dintre cei care, în vremea dictaturii, au fost însetați de libertate în manieră filosofică, înțeleasă după modelul vechilor gânditori greci. Mai exact, autorul identifică un model cinic al vieții filosofice, așa cum a fost el caracterizat de Hadot și, mai ales, de Foucault, unul care cultivă simplitatea vieții, detașarea față de a avea pentru a câștiga autenticitatea lui a fi, scopul fiind acela de a face din propria sa viață un teatru al adevărului. Numit un „Diogene român” (în Libération), un parazit vagabond și cerșetor (de către Securitate), un maestru în căutare disperată de discipoli, iar mai târziu un disident, autointitulat „profesor de responsabilitate”, excentricul cinic a mizat de fapt totul pe ipoteza comunistă, așa cum demonstrează autorul, ipoteză pe care și-o dorea pusă în practică așa cum se cuvine, și nu cum o făcea regimul. Criticile de acest fel, deși făcute de pe pozițiile dialecticii hegeliano-marxiste, au trezit și interesul instituției responsabile cu supravegherea panoptică, iar în cele din urmă l-au trimis după gratii, motivul oficial fiind însă faptul că a refuzat permanent să muncească. Pasionat de liste și de colaje, Mititelu și-a trăit până la paroxism neliniștile existențiale și dilemele politice, împreună cu cei câțiva autori preferați, păstrându-și, până la finalul tragic, nebunia de a-și duce viața în chip filosofic, adică în totală adecvare cu ideile în care a crezut.

 Cartea și subiectul m-au impresionat așa că am stat de vorbă cu autorul:

Dragă Bogdan Rusu,  spre rușinea mea spun că știam puține despre acest ”personaj” fascinat, Mititelu. Am văzut că ai mai publicat înainte diverse materiale despre el. Cum a apărut ideea unei cărți de sine stătătoare? E o muncă imensă ce ai făcut... De fapt cine e acest om?

Dragă Vasile Ernu, mulțumesc pentru întrebare. Ideea cărții a apărut după eșecul altei idei. La început voiam să editez o colecție de mărturii despre Mititelu, având în vedere că, pe atunci, nu se scrisese și nu se știa aproape nimic despre acesta. Încercările mele de a-i contacta și convinge pe foștii apropiați ai lui Mititelu să scrie despre el au avut un succes mediocru. Vreau să spun că mi-a fost greu să iau contact și să-l mențin, cu unii dintre ei, și mi-a fost la fel de greu să obțin mărturii scrise. Abia am adunat, în destul de mulți ani, trei texte. Două dintre acestea au și fost publicate ulterior de autorii lor (N. Iuga și V. Morar) în diverse reviste, pentru că proiectul meu era în comă încă de la naștere. Așa că m-am hotărât să cercetez și să scriu eu ceva, de vreme ce numai așa puteam să-mi satisfac pe deplin dorința de cunoaștere. Pe măsură ce avansam în cercetare și acumulam material, îmi devenea tot mai clar că nu voi putea trata satisfăcător subiectul decât într-o monografie.

Cine e Mititelu? Ca să fiu scurt (căci lung am fost destul în carte): Cezar Mititelu este un om care a vrut să repornească de unul singur, numai prin exemplul personal, revoluția socialistă, care se oprise, după el, la mijlocul drumului.

Mititelu spunea că socialismul multilateral dezvoltat „nu e socialism, ci cu totul altceva." El nu era anticomunist — era un marxist care condamna regimul din interior, din fidelitate față de Marx. Cum îl situezi pe Mititelu față de disidența română clasică — Goma, Cornea? E în aceeași familie sau e o figură radical diferită? „Cezar Mititelu a fost singurul filosof român al vremii lui care a gândit concretul istoric în care trăia". Poți explica asta?

Știi foarte bine că termenul „disidență” este problematic, în contextul românesc. Goma considera că nu se poate vorbi de disidență acolo unde nu există samizdat. El se considera un opozant al comunismului, nu un disident. Fără a intra în subtilități, răspund că Mititelu nu avea nimic în comun cu Goma și cu Cornea, sau cu alți disidenți români. Nu condamnarea regimului îl definește, ci condamnarea fără echivoc a întregului popor român (și a tuturor trăitorilor în blocul sovietic). El nu era pentru schimbarea regimului, ci pentru schimbarea oamenilor din masă, în care nu vedea niște victime ale regimului, ci pe principalii responsabili pentru starea de fapt, pe care o numea „o mizerie fără precedent istoric”. Vina principală a oamenilor din masă este că nu voiau să fie comuniști, că erau duplicitari, mârșavi și se complăceau într-o existență animalică.

Că Mititelu a gândit „concretul istoric” în care trăia, înseamnă că el a încercat să înțeleagă cu conceptele filosofiei (hegeliano-marxist-leniniste) realitatea din Republica Socialistă România în „epoca de aur”. De asemenea, el nu și-a pus întrebări generale, abstracte, precum „ce este aceea o viață bună și dreaptă?”, ci s-a întrebat cum este cu putință o astfel de viață în RSR, în anii în care trăia el, anii 1970. El nu s-a întrebat ce înseamnă să fii comunist în general, ci cum poți trăi ca un comunist în RSR a anilor 1970.

Ai undeva un inventar al averii lui Mititelu: un ceas deșteptător pliabil, un prosop, o scrumieră, o trusă de ras, două perechi de ciorapi, un palton. Doarme îmbrăcat, fără cărți, fără scrisori, fără ustensile de scris. Când ai citit prima dată acest inventar în arhivă — ce ai simțit? A schimbat ceva în felul în care înțelegeai argumentul filosofic? Nume de cod „Parazitul" – mi se pare perfect...

Când am citit această descriere a bunurilor lui Mititelu, din 1978, am fost mișcat de modestia condițiilor lui de viață. Aceste detalii mi l-au adus aproape pe om, care a devenit mai concret, mai viu. Există ceva, în acest inventar, care stârnește în același timp compasiunea și admirația. Această precaritate arată seriozitatea cu care Mititelu s-a angajat în practicarea unui mod de viață centrat pe adecvarea dintre idei și fapte. Parazitism? Hai să fim serioși. Antistene, Diogene, Crates, Demonax – toți aceștia au fost paraziți? Mie numele de cod „Parazitul” îmi repugnă. El trădează completa neînțelegere a lucrătorilor Securității, niște inși rudimentari și inculți, reduși la un imaginar sărăcăcios și care își luau conceptele din paginile Codului penal. Mie mi se pare mai degrabă că ei erau niște paraziți. Ajunge să citești lungile note de filaj, descriind în detaliu vidul (Cezar iese din casă. Se uită peste gard. Fumează trei țigări. Are aerul preocupat. Intră în casă.) ca să înțelegi că în cea mai mare parte a vieții lor aceștia au tăiat frunză la câini contra salariu. Mititelu a refuzat să intre în câmpul muncii, a refuzat să perceapă un salariu pentru munca lui, pentru că instituția salariului este incompatibilă cu comunismul, pentru că, după el, munca salariată este o formă de prostituție, în capitalism ca și în „socialismul multilateral dezvoltat”. Ar fi fost preferabil ca și securiștii să facă la fel.

Mititelu le dădea discipolilor o „listă de 30" — Biblie, Cehov, Swift, Stendhal, Gogol, Tolstoi, și o listă muzicală cu aproape 200 de titluri, organizată pe culturi: Musica metaphysica pentru Germania, Musica impetuosa pentru zona estică. Asta e pedagogie sau e control? E un maestru care formează sau un guru care îndoctrinează?

Aceste liste, cărora Mititelu și unii dintre adepții lui le acordau o importanță care îmi pare disproporționată, erau râvnite de multă lume. El nu le dedea oricui și le considera realizările lui cele mai importante. Nu este vorba despre niciun control, despre nicio îndoctrinare. Îndoctrinare cu Cehov și cu Tolstoi? Cu Mozart și Bach? Îndoctrinare cu literatură de calitate și cu muzică clasică, îndoctrinare cu cultură? Era vorba despre șlefuirea personalității și a caracterului, era vorba despre formare, despre paideia. Mititelu constatase că nimeni nu te educa în societatea „socialistă”, că nu erai expus sistematic, cu metodă, la capodoperele creației artistice universale nici în familie, nici în școală, nicăieri. Vai de educația primită de români în anii „puterii populare”. El încerca să suplinească această lipsă. Orice pedagogie vizează un model uman. Modelul vizat de pedagogia lui Mititelu este omul care trăiește în comunism (nu în orânduirea botezată în batjocură „comunism istoric”, ci în mișcarea reală care abolește starea de lucruri actuală: capitalismul, privat sau de stat). El considera că aceste opere culturale permit, prin frecventarea lor asiduă, în anumite condiții, producerea și susținerea unei conștiințe comuniste.

Cei mai radicali discipoli — Nanu, Negrescu, Necșuliu, Horj — au renunțat la UTC, au hămălit în depozite de cărbuni, au fost exmatriculați sau închiși. Bogdan Rusu, ce s-a întâmplat cu ei după? Unul din comentariile la articolul tău din Vatra spune: Nanu mort de cancer, Necșuliu otrăvit cu ciuperci, Candiescu mort de cancer. Există o genealogie tragică a acestei „școli"?

Da, Nanu a decedat de cancer, iar despre Necșuliu se spune că a murit otrăvit cu ciuperci. Toată lumea o știe sigur de la cineva care o știe sigur. Candiescu nu a murit de cancer, ci într-un incendiu care s-a declanșat în apartamentul în care locuia. Mai sunt și alți apropiați ai lui Cezar care au decedat. Teișanu, acum câțiva ani, Adrian Rezuș, mai recent, și alții. Peste o vreme toți cunoscuții lui vor fi morți. Nu cred că moartea lor are vreo legătură cu cezarismul. În cazul lui Necșuliu, doar, s-ar putea face speculații de acest gen, în sensul că viața lui a fost distrusă nu de cezarism în sine, ci de experiența carcerală care i-a urmat. El și cu Nanu au fost condamnați la închisoare contravențională, ca și Mititelu, pentru parazitism social. Spre deosebire de Nanu, Necșuliu nu și-a mai putut reveni, pe plan familial și social. Unii speculează că a consumat ciuperci otrăvitoare deliberat. Repet, însă, că nimeni nu a fost la înmormântare, nu a vorbit cu părinții sau cu soția lui Necșuliu, ci toți colportează informații de la altcineva. Toți foștii cezariști au sfârșit prin a se „integra”, adică a „realiza generalul”, după terminarea aventurii cezariste. Singurul care a făcut excepție este Monciu-Sudinski, la care cezarismul pare că s-a unit cu misticismul religios, ducând la abandonul modului de viață comun și la adoptarea celui de om al străzii.

Unul dintre foștii discipoli scrie că „cea mai mare greșeală a lui Cezar Mititelu a fost absolutizarea tezei a XI-a a lui Marx: important e să schimbi lumea! Cartea ta îi dă dreptate acestei critici, sau o respinge? Mititelu a eșuat filosofic, politic, sau ambele?

„Panpraxismul”, „scrânteala întru teza a xi-a”. Nu înțeleg de ce absolutizarea acestei teze ar fi o „greșeală”, nici ce fel de greșeală. Schimbarea lumii începea, după Mititelu, cu schimbarea de sine și cu schimbarea conștiințelor celor din jur. Mititelu a reușit să-i schimbe pe unii, iar schimbarea a fost durabilă, chiar dacă insuficient de profundă. Mititelu a fost un „spirit rectiliniu” (expresie cu care N. Ionescu l-a descris pe Șt. Zeletin), cum sunt foarte puține în istoria noastră. Cei din jurul lui nu au putut avea coerența și consecvența lui. Au făcut ce au putut, cât au putut. Este cert că Mititelu a eșuat. Acțiunea lui de revoluționare a societății (nu a statului) a eșuat. El a eșuat și pe plan personal, în măsura în care s-a pierdut la urmă pe sine însuși. Nu i se poate atribui un eșec „politic”, decât dacă se redefinește politicul în sensul lui Mititelu: ceea ce privește binele comun în societate. În sensul ordinar al termenului, Mititelu nu a făcut politică. Cât despre filosofie, ce înseamnă să eșuezi în filosofie? Să ai o filosofie care nu face adepți? Să ai o filosofie judecată slabă de specialiști? Să ai o filosofie „falsă”? Nu mi se pare un termen foarte util, foarte lămuritor, acela de eșec filosofic. Mititelu a susținut puncte de vedere cu care multă lume nu ar fi de acord, teze pe care multă lume le-ar considera false sau insuficient justificate. El a avut teorii cărora li se pot aduce obiecții puternice. Însă particularitatea lui Mititelu a fost de a se afla într-o adecvare performativă cu aceste teorii. Proiectul lui a fost, cu un termen al lui A. Cornea, entopic. Din acest punct de vedere, nu a eșuat.

Foucault distinge parrhesia politică — adevărul spus de la tribună — de parrhesia etică — adevărul trăit. Mititelu a ales-o pe a doua: nu a scris manifeste, nu a semnat petiții, și-a trăit adevărul. Cât de folositoare ți s-a dovedit această grilă foucauldiană față de Mititelu concret, cu gesturile, ciudățeniile și regulile lui absurde? A rezistat grila la contact cu omul real?

Grila foucaldiană este, într-adevăr, utilă pentru a înțelege cinismul (kynismul) lui Mititelu, felul în care el și-a transformat viața într-un teatru al adevărului. Se poate arăta că Mititelu a ilustrat parrhesia cinică, ceea ce mi-a permis să-l asimilez, tipologic, cinismului, într-o versiune al cărei exponent paradigmatic a fost Demonax, un cinic târziu, din epoca imperială. Degajat din întruchiparea lui istorică primă, într-o școală filosofică, și ridicat la puterea unei categorii trans-istorice, care se precipită în anumite ordine călugărești, în mișcări revoluționare sau în curente artistice, cinismul îl caracterizează bine pe Mititelu.

Securitatea îl cataloghează în 1988 drept „element leneș, parazit social, ratat, declasat social." Ai lucrat cu DUI „Parazitul" din arhivele CNSAS. Care e cel mai revelator moment din dosar — nu neapărat cel mai dramatic, ci cel care ți-a schimbat o interpretare pe care credeai că o ai deja?

Foarte multe aspecte ale interpretării mele originale, bazate în principal pe informația din cartea lui Iuga (Securitatea, Cezarul și sfoara de câlți a lui Elie Wisel) și pe textul lui Monciu reprodus de Ierunca, au fost modificate în urma studiului dosarului lui Mititelu, dar și al dosarelor apropiaților săi. Destule altele în urma discuțiilor cu cei care l-au cunoscut, în urma consultării arhivei rămase după moartea lui. Am înțeles foarte multe lucruri când am dat peste o declarație a lui din 1977, la miliție; am fost impresionat când am citit notele informative ale lui „Rădulescu Gaby”, despre atitudinea lui Mititelu în închisoare; am fost șocat când am luat cunoștință de derivele lui Mititelu din a doua parte a anilor ’80, de „metoda a doua” de cezarizare. Aș spune că aceste din urmă documente m-au perturbat puternic și m-au forțat să mă gândesc foarte serios la interpretarea mea. A trebuit să decid dacă prezint numai partea luminoasă, eroică, a lui Mititelu, sau și partea lui sumbră, căderea lui. Am decis să nu prezint o abstracție, ci un om concret, complex, cu partea lui de umbră.

Mititelu se sinucide în 1999 — nu în comunism, ci în postcomunism, la 54 de ani. Unii îl citesc ca pe un act de consecvență filosofică, în spiritul lui Nietzsche pe care îl cita: frei zu leben, frei zu sterben. Cartea ta propune o interpretare a acestui final? E o victorie sau un eșec al proiectului său?

Într-un fel, întreaga carte este un efort de a da seama de această moarte. Mai multe „motive” recurente se împletesc, trecând prin căderea la care m-am referit mai sus, pentru a sugera o explicație. Efortul explicativ începe, în carte, cu discuția interpretării pe care a oferit-o Mititelu sinuciderii unei cunoștințe, Ioan Bodonea. Nu vreau să divulg această linie interpretativă, cu atât mai mult cu cât de moarte trebuie să ne apropiem cu discreție și cu pudoare. Las cititorului grija de a căuta sensul sau lipsa de sens a acestui deznodământ tragic. 

Dragă Bogdan de ce Mititelu? De ce tu? De ce acum? Ce moștenire ne lasă?

S-ar putea ca totul să fie inadecvat: Mititelu să fie un subiect inadecvat pentru cercetătorul care sunt, eu să fiu un cercetător inadecvat pentru subiectul Mititelu, momentul publicării acestei cărți să fie inadecvat. Nu mi-am pus asemenea întrebări. Eu am cercetat și am scris pentru că m-a interesat, pentru că nimic nu mă interesa în aceeași măsură, pentru că nu-mi puteam desfășura altfel procesul de gândire. Aș putea povesti procesul subiectiv, hazardul care a făcut că Mititelu să devină pentru minte un subiect de cercetare, dar nu cred că interesează pe cineva. De altfel, nu știu dacă Mititelu interesează pe multă lume. Sunt sceptic. Cred, însă, că Mititelu ar putea deveni o figură tutelară a unei stângi radicale. Observ că el îi interesează și pe francezii cărora le vorbesc despre el. Moștenirea lui nu este lista de cărți, nici măcar cezarismul, ca practică filosofică a marxismului. Această practică trebuia să facă posibilă o viață bună și dreaptă în condițiile istorice concrete ale RSR. Noi trăim în alte condiții. Noi trebuie să ne inventăm propria practică, trebuie să ne punem întrebarea pe care și-a pus-o Mititelu: cum este cu putință să trăiesc o viață bună și dreaptă în România/Franța anului 2026? Ce fac eu, aici și acum, cu viața mea? – în condițiile în care orizontul progresului, finalitatea întregii activități istorice a umanității, este realizarea unei societăți fără exploatare, egalitare, în care omul să poată fi fericit ca om, să poată duce o existență omenească: liberă și creatoare. Lecția lui Mititelu este că „mișcarea reală care abolește starea de lucruri actuală” trebuie reconfigurată, în fiecare caz, în fiecare loc și timp, pornind de la concretul istoric,  și că nu există nicio rețetă ideologică pentru a o face. „Marxismul nu se aplică, ci se creează.” A fi cezarist înseamnă a învăța această lecție, nu se a agăța de o listă de cărți și a adopta un mod de viață care nu mai este posibil în societatea românească de azi.

Despre autor:

Bogdan Rusu (n. 1979) și-a susținut doctoratul la Universitatea din București în 2008, cu o teză asupra matematicianului și metafizicianului britanic Alfred North Whitehead și a predat filosofia la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. Este preocupat de epistemologia anglo-saxonă și de istoria filosofiei românești, subiecte pe care le-a abordat în numeroase articole de specialitate. Voce singulară în peisajul nostru intelectual, Bogdan Rusu publică în revistele culturale studii consacrate unor personaje insolite în cultura română, cum sunt Alexandru Monciu-Sudinski sau Cezar Mititelu. Ajuns în Franța, unde-și continuă studiile și începe o nouă carieră profesorală, autorul prezentului volum devine unul dintre ultimii apropiați ai anarhistului de origine română Nicolas Trifon. Este totodată traducătorul în limba română a scrierilor lui Bakunin. Studiile sale monografice sunt adevărate îndrumare pentru autonomia gândirii, dar și un avertisment asupra pericolelor care-l pândesc pe acela care nu acceptă statutul de intelectual de companie al puterii.