Trump și obscenitatea puterii, de ce votează oamenii cum votează: O conversație cu Slavoj Žižek - SINTEZĂ

Sinteză: O conversație cu Slavoj Žižek

Idei centrale dintr-un dialog publicat în Vogue Adria, mai 2026

Cine este Slavoj Žižek și de ce contează

Žižek este filozoful sloven care a reușit poate mai bine decât oricine altcineva din generația sa să facă din marxism și critica ideologiei un spectacol intelectual accesibil. Autorul a peste 50 de cărți, conferențiar frecvent la universități Ivy League, este cunoscut pentru capacitatea sa de a trece fluid de la Hegel la Taylor Swift, de la Lacan la Coca-Cola, fără să piardă firul argumentului. Ce îl distinge de alți filozofi de stânga nu este doar erudița, ci umorul — pe care Žižek îl tratează el însuși drept o formă de plusvaloare a inteligenței. Conversația cu jurnalista Teodora Jeremić, publicată alături de un portret fotografic semnat de Juergen Teller, acoperă un teritoriu larg: de la politica globală la ecologie, AI, revoluție, birocrație și serialul de televiziune Pluribus.

O sinteză realizată cu ajutorul - Claude

1. Birocrația ca experiență transcendentă — și Trump ca obscenitate a puterii

Unul dintre firele care deschid conversația este birocrația, pornind de la o experiență concretă: dificultățile de a distribui o carte tipărită în Marea Britanie post-Brexit în restul Europei. Žižek îl invocă pe Kafka pentru a explica că birocrația nu este niciodată un sistem pragmatic de rezolvare a problemelor — ci exact inversul: un sistem care, în loc să rezolve o problemă, generează în mod sistematic alte probleme. Iar în spatele acestei logici absurde există, spune el, întotdeauna o dimensiune obscenă a puterii.

Această idee a obscenității puterii îl conduce direct la Trump. Žižek nu îl tratează pe Trump ca pe o anomalie sau o accidentă istorică, ci ca pe expresia cea mai transparentă a unei dimensiuni care a existat mereu în structura puterii, dar care era anterior mascată de ipocrizie și convenție. Trump o expune fără perdea. Și tocmai de aceea, paradoxal, Žižek spune că îi place ipocrizia — pentru că ipocrizia lasă spațiu pentru protest și interpretare. Când puterea nu mai simte nevoia să se justifice în termeni morali, spațiul critic se îngustează dramatic.

2. Ungaria după Orbán — falsa ușurare și pericolul fascismului civilizat

Conversația se desfășoară imediat după căderea lui Orbán în alegeri, iar jurnalista îl întreabă pe Žižek dacă simte optimism. Răspunsul este caracteristic: nu. Žižek argumentează că succesorul lui Orbán este, în esență, o versiune mai prezentabilă a aceluiași proiect politic — și că această versiune mai „civilizată" este, în anumite privințe, mai periculoasă, pentru că produce o iluzie de schimbare fără substanță reală. El observă că structura parlamentului ungar rămâne dominată de forțe de dreapta radicală, inclusiv partide pe care le descrie ca deschis fasciste.

Concluzia sa mai largă: viitorul politic european riscă să se reducă la o alegere între două variante de dreapta — una brutal-populistă și una mai „respectabilă". Centrul liberal a dispărut, iar stânga este tot mai absentă din discursul public. Acesta, spune Žižek, va fi și subiectul noii sale cărți, Signs from the Future.

3. De ce votează oamenii cu dreapta populistă — dincolo de sărăcie

Aceasta este probabil una dintre cele mai nuanțate și importante secțiuni ale conversației. Žižek respinge explicația simplistă conform căreia votantul lui Trump sau al altor populiști de dreapta este pur și simplu un om sărac și frustrat economic. El citează teoria nerecunoașterii sociale: oamenii nu sunt furioși doar pentru că le este foame, ci pentru că se simt invizibili, nerespectați, excluși dintr-un spațiu public pe care îl percep ca dominat de o elită liberală care nu îi vede și nu îi înțelege.

Žižek aduce în discuție și protestele anti-Erdoğan din Turcia, unde motivul demnității — nu al foametei — era central. Și recunoaște că și el a căzut în capcana stângii de a reduce totul la o critică a rasismului sau misoginiei votanților de dreapta, fără a se întreba ce probleme reale, inclusiv de recunoaștere și respect uman, articulează aceștia distorsionat prin votul lor.

Concluzia sa: dacă stânga vrea să aibă vreo relevanță, trebuie să renunțe la moralism și să vorbească despre demnitate — nu doar despre redistribuire economică. Îl citează pe Ernst Bloch: oamenii nu trăiesc numai din pâine, mai ales când nu au altceva.

4. Revoluție, paradox și piramidele lui Hodja 

Žižek introduce una dintre ideile sale recurente despre natura revoluțiilor: acestea nu apar neapărat când oamenii suferă cel mai mult, ci adesea tocmai la apogeul bunăstării relative. '68 în Franța este exemplul clasic — vârful statului bunăstării, și totuși explozie socială.

Pentru a ilustra mecanismul invers — cum poate un regim să mențină controlul tocmai degradând condițiile materiale — apelează la romanul Piramida al lui Ismail Kadare. Faraonul construiește piramide nu din glorie, ci pentru a menține poporul ocupat, epuizat și fascinat, în loc să se gândească la libertate. Žižek trasează o paralelă directă cu buncărele lui Enver Hodja  — sute de mii construite în timp ce nu exista ciment pentru case. Spectacolul puterii ca instrument de control al imaginației colective.

5. Capitalismul în colaps — și paradoxul Chinei comuniste

Una dintre tezele centrale ale lui Žižek este că ne aflăm nu într-o criză a capitalismului din care sistemul se va recupera, ci într-un colaps real, fără un candidat credibil la succesiune. Capitalismul nu mai îndeplinește funcția sa clasică de coordonare prin piață — speculația financiară a înlocuit producția reală, iar marile companii de internet s-au construit pe un model în care utilizatorii nu plătesc nimic, dar plătesc cu datele și atenția lor. El îl citează pe Shoshana Zuboff și pe Yanis Varoufakis ca diagnosticieni lucizi ai acestei transformări.

Și aici intervine paradoxul pe care Žižek îl găsește aproape amuzant: China comunistă este astăzi singura mare putere care mai aplică în mod coerent principiile capitalismului — concurența de piață coordonată de un stat funcțional. Când o companie intră în criză, statul o scoate pur și simplu de la bursă. Žižek nu idealizează China, dar o folosește ca oglindă pentru Occident: dacă vrei coordonare inteligentă a economiei, trebuie să reconsideri rolul statului.

6. Ecologie, AI și necesitatea cooperării internaționale

Žižek identifică trei provocări la care lumea nu are răspunsuri coerente: schimbările climatice, inteligența artificială și riscul unor conflicte militare majore. Toate trei au în comun că nu pot fi rezolvate la nivel național — cer coordonare internațională strictă și obligatorie. Acesta este sensul în care el se mai numește „comunist" — nu Comitet Central, nu planificare centralizată, ci recunoașterea că există probleme care depășesc capacitatea pieței și a statelor individuale.

Exemplul pe care îl dă este Seattle: un oraș care a luat ecologia în serios, și totuși, acum patru ani, a înregistrat temperaturi de 50 de grade timp de o săptămână — mai ridicate decât Kuweitul. Ecologia responsabilă individuală sau națională este insuficientă în fața unei probleme structurale globale.

7. Umorul ca armă — și limitele sale

Spre finalul conversației, Žižek atinge tema umorului ca formă de rezistență sau subversiune. Este atent, însă, să nu romantizeze această idee. Sub socialism, glumele politice aveau o funcție bine definită: eliberau tensiunea socială fără să o transforme în acțiune. Autoritățile tolerau umorul tocmai pentru că știau că un om care glumește nu se revoltă. Cinismul generalizat — „toți politicienii sunt la fel, eu îmi văd de viața mea mică" — era exact ce convenea sistemului.

Concluzia lui nu este că umorul este inutil, ci că trebuie înțeles ca armă cu două tăișuri: poate fi subversiv, dar poate fi și o supapă de siguranță care menține status quo-ul.

8. Privatitate, discreție și fericirea din vremea Covid

Un fir mai personal al conversației revelă un Žižek profund introvertit, care spune deschis că urăște socializarea obligatorie, că a fost cel mai fericit în timpul pandemiei — când putea comanda mâncare, urmări seriale vechi și scrie, fără obligații sociale. Nu o spune ca provocare, ci ca mărturisire.

Filozofic, această preferință se articulează prin trimiterea la Peter Sloterdijk: poate că problema lumii contemporane nu este că nu ne înțelegem suficient unii pe alții și nu ne conectăm destul — ci că nu am dezvoltat suficientă distanță. Žižek pledează pentru o lume a discreției: relații de bază bazate pe respect mutual, fără presiunea de a înțelege complet sau de a fuziona cu celălalt.

9. Pluribus și metafora libertății blestemate

Conversația se încheie cu discuția despre serialul Pluribus, pe care Žižek îl analizase deja într-un text pentru e-flux. Ceea ce îl fascinează nu este supraviețuirea micului grup de neinfectați, ci faptul că cei infectați — cei care fac parte din conștiința colectivă, care spun că sunt fericiți — sunt de fapt îngroziți. Știu că sunt programați să acționeze împotriva propriei voințe. Fericirea lor declarată este o mască peste o suferință autentică.

Personajul pe care Žižek îl găsește cel mai inteligent în serie este cel care a înțeles regulile jocului și le folosește în interes propriu — fără să se iluzioneze că poate ieși din sistem, dar negociind în interiorul lui cu maximă luciditate.

Este, în fond, o metaforă pentru situația politică mai largă pe care o descrie pe tot parcursul conversației: lumea în care trăim nu oferă ieșiri clare, ci doar grade diferite de luciditate în interiorul unui sistem din ce în ce mai greu de schimbat.

Concluzie

Conversația cu Žižek nu oferă soluții — și el este primul care recunoaște asta. Dar oferă un cadru de gândire: că sărăcia singură nu explică furia politică, că demnitatea contează la fel de mult ca pâinea, că capitalismul se prăbușește fără un înlocuitor credibil, că ecologia și AI cer o formă de solidaritate internațională pe care nimeni nu a inventat-o încă, și că umorul poate fi și armă, și colivie. Ceea ce rămâne după lectură nu este optimism, dar nici disperare — ci acel tip de claritate incomodă pe care numai cei dispuși să gândească fără iluzii și-o permit.