”Dacă imaginea unei hore a înfometaților pare, la prima vedere, ironie crudă, atunci cum ar trebui înțeleasă moartea unui copil, a unei mame înfometate? Dar sute de mii? Dar gropile comune?”

Sunt unul dintre oamenii care nu au nevoie să fie convinși că foamea sovietică a existat. Am crescut cu ea — nu ca experiență directă, ci ca atmosferă, ca poveste spusă pe jumătate la masă, ca tăcere a bunicilor care mâncau tot din farfurie și nu aruncau nimic, niciodată. Știi că ceva s-a întâmplat când oamenii nu pot arunca mâncare. Corpul ține minte ce mintea preferă să uite.

Părinții mei au fost generația ”copiilor foamei” - care au trăit acest fenomen din plin locuind în cel mai afectat raion în sud: mama și-a pierdut doi frați mai mici în Marea foamete. Fiind cea mai mare în familie ținea minte orice detaliu. Eu am scris puțin pe acest subiect - doar în Sectanții am un capitol dedicat fenomenului - fiind un soi de traumă a familiei care e greu de povestit. Nu știu dacă eu voi scrie vreodată pe acest subiect o carte: dar mă bucur nespus de mult că alți colegi o fac.

Lilia Calancea a scris o carte despre foamea din Basarabia anilor 1946-47. Hora înfometaților. Titlul m-a oprit din prima — hora e dansul nostru, al tuturor, dansul comunității, al nunților, al sărbătorilor. Ce caută ea lângă înfometați? E o blasfemie sau e singurul răspuns posibil la o blasfemie mai veche?

N-am citit cartea ca să mă relaxez. Am citit-o cu creionul în mână și cu câteva întrebări incomode pregătite dinainte. Nu pentru că aș vrea să prind autoarea în greșeală — ci pentru că o carte despre morți și traume colective, apărută într-un moment în care Moldova e câmp de bătălie politică activă, nu are voie să fie doar literatură. Sau dacă e doar literatură — trebuie să explice de ce și-a permis luxul ăsta.

Am stat de vorbă cu Lilia Calancea. I-am pus întrebările pe care le-aș fi vrut eu să mi le pună cineva dacă aș fi scris cartea asta.

 Dragă Lilia Calancea de ce nu ai scris o carte documentară? Există arhive. Există istorici. Există mărturii înregistrate și cercetători care au dedicat decenii acestui subiect. Tu ai ales altceva — un hibrid  în care ficțiunea se atinge de document fără să devină nici una, nici alta. Vreau să înțeleg: e o decizie estetică asumată sau e capitularea în fața unui material care pur și simplu rezistă narațiunii pure?

 De ce nu am ales o cercetare academică? Pentru că ele există deja. În schimb, o literatură despre foametea din Basarabia (1946–1947) rămâne încă de conturat. Nu am ales o formulă hibridă. Acest tip de speculație literară nu mă atrage. Convingerea mea este că nu ai dreptul să intervii într-o mărturie autentică, nici măcar pentru a schimba un cuvânt, cu atât mai mult, dacă la capătul ei stă semnătura celui care a trăit-o. În schimb, când scrii ficțiune, ai toată libertatea pe care ți-o oferă literatura, adică să recurgi la efecte artistice. Cititorul va distinge singur adevărul. Nu e nevoie să i-l bagi pe gât.

 „Hora înfometaților" — dans al morților sau dans al supraviețuitorilor? Hora e ritual, e cerc, e comunitate. Pusă lângă înfometați, devine fie ironie crudă — un dans pe care nimeni nu mai are puterea să-l danseze — fie o imagine a rezistenței prin formă colectivă. Ai vrut una din cele două sau ai vrut ambele? Și dacă ambele — nu e asta o eschivă față de propria carte?

  „Hora înfometaților” constituie un capitol de sine stătător al romanului, punctul de maximă  tensiune. Acolo se află atât rădăcina, cât și sensul întregii povești. Dacă imaginea unei hore a înfometaților pare, la prima vedere, ironie crudă, atunci cum ar trebui înțeleasă moartea unui copil, a unei mame înfometate? Dar sute de mii? Dar gropile comune?

Sunt prozatoare, și abordând un subiect precum foametea, am lucrat cu metafore ample, care susțin și structurează capitole întregi. Iar hora rămâne, fără îndoială, o imagine puternică a rezistenței, așa cum ai observat și tu.

 Cine te-a autorizat să vorbești pentru morți? Nu e o întrebare retorică. În literatura memoriei există o etică a proximității — supraviețuitor, copil de supraviețuitor, cercetător, martor indirect, străin complet. Unde te situezi tu față de această foamete? Și cum ai negociat cu tine însăți această poziție înainte să scrii prima frază?

 În literatură nu ceri autorizări - decât, poate, dacă practici o formă de literatură angajată sau scrii sub egida unei instituții care, la rândul ei, răspunde unei anumite puteri. Întrebarea aceasta am așteptat-o după apariția romanului „Sunt oare un călău?” (Polirom, 2022): cine m-ar fi autorizat să scriu despre un lagăr de exterminare precum Treblinka? Sunt descendenta unei familii evreiești? Nu. Mă poate împiedica cineva?

Cu toate astea, îmi asum fiecare cuvânt scris. Iar când aleg o temă, o fac cu rigoare, documentarea e temeinică. Literatura oferă libertăți, dar chiar și în ficțiune evit speculația gratuită.

 În cazul romanului „Hora înfometaților”, libertatea a fost, dacă pot spune așa, și mai deplină. Nu este doar o dedicație pentru bunica mea, care a născut în foamete al patrulea copil, ci pentru toate femeile care au trecut prin acea experiență și care nu au avut, până acum, un loc în literatură. Poate că, așa cum sugerezi, cei care ar fi putut scrie au așteptat o formă de autorizare - 45 de ani sub regimul sovietic și încă 35 în perioada post-sovietică - pentru a da glas celor dispăruți. Dar, optzeci de ani de tăcere, nu par oare prea mulți pentru o literatură a memoriei?

 Foamea are un corp sau are o statistică? Cartea ta lucrează cu un cor colectiv — nu un erou singular, ci o masă de voci și destine. Dar foamea e cel mai individuală experiență posibilă: e a acestui corp, a acestui stomac, a acestei morți. Cum rezolvi tensiunea dintre numărul abstract al morților și corpul singular care moare? Unde ești mai convingătoare — în masă sau în individ?

 Literatura ține de destin, nu de statistică. În romanul meu, personajele au nume sau măcar o poreclă, și fiecare poartă în sine propriul trup înfometat, propriile vise, rugăciuni, icoane și, în cele din urmă, propria moarte.

 Cele mai prețioase ecouri venite de la cititori sunt acelea în care citesc: „Marița ta e bunica Maria care-mi povestea…” sau „Valentin al tău e bunicul meu, lemnarul…”. O poveste, chiar și când e ficțiune, trebuie să fie atât de convingătoare încât cititorul să poată spune: „stai, personajul acesta îmi amintește de…”.

 Aceasta este literatura vie - cea care dă chip și voce - și care, în felul ei, învinge statistica abstractă la care recurgem, de obicei, atunci când vorbim despre un subiect istoric.

 Ce nu ai putut scrie? Orice carte despre traumă colectivă are o limită pe care autorul o simte dar nu o arată. Un subiect care ardea și nu a intrat în carte. Un personaj care a dispărut în editare. O scenă prea mult sau prea puțin. Care e a ta? A propos de această  întrebare: cît de reprezentată este această tragedie în literatura noastră și de ce așa de târziu se vorbește de ea?

 Descriind o comunitate înfometată de pe malul Nistrului, am ezitat îndelung înainte de a include o scenă de antropofagie. În nordul țării asemenea cazuri au fost rare. Nistrul i-a ferit, într-o anumită măsură, prin resursele pe care le oferea: pește, scoici, miez de papură etc. Totuși, am simțit că nu pot ocoli acest aspect. Nu e onest să vorbești despre foamete și să te prefaci că nu ai auzit de cazurile de canibalism.

 Cea mai mare dificultate a fost găsirea unei formule artistice potrivite tonalității romanului - una care să rămână memorabilă fără a deveni gratuit șocantă. M-a ajutat experiența romanului „Sunt oare un călău?”, în sensul că am ales să sugerez, să întorc puțin firele pe dos. Limba română, cu bogăția ei de nuanțe, îți permite să scrii chiar și despre orori fără a silui cititorul.

 De ce se vorbește atât de târziu despre foamete? Nu pot răspunde în numele altora. În ceea ce mă privește, lucrurile sunt transparente: nu depind de nicio autoritate care să-mi legitimeze scrisul; nu aștept recompense, scriu dintr-un simț al responsabilității, față de mine și față de cititor. Am avut și o teamă - poate exagerată, dar sinceră. Să aud, într-o zi, la vreo întâlnire cu cititorii: „Ce fel de scriitoare sunteți, dacă nu ați scris nimic despre memoria foametei? Nu vă pare important că neamul a pierdut două sute de mii de oameni nevinovați?”

 De ce contează că nu e Holodomor? Tentația comparației cu foametea ucraineană din 1932-33 e mare și, în contextul politic actual, utilă propagandistic pentru oricine vrea să o folosească. Basarabia 1946-47 e un alt moment, o altă logică, o altă geografie a foamei. Tu ai tematizat această distincție, ai evitat-o, ai folosit-o? Și dacă foametea din Basarabia rămâne mai puțin cunoscută decât Holodomorului — cui servește această ierarhie a memoriei colective? De ce e atât de puțin cunoscută?

 Depinde, în mare măsură, de relația intelectualilor cu politicul. În anii 1946–1947 nu s-a scris niciun rând, în nicio publicație, despre foametea din sate. I-a întrebat cineva pe acei scriitori, după dispariția URSS, de ce nu au scris?

 Suntem în 2026, la optzeci de ani de la acea tragedie. Câte cărți s-au scris între timp?

Mai există o nuanță: cum vorbești despre un asemenea subiect complex fără să aluneci în manipulare? Pentru mine e limpede că nu oricine poate aborda, cu maturitate și responsabilitate, tema foametei din 1946–1947. Am urmărit discuții care, în loc să lumineze, au sfârșit prin a reduce totul la câteva lozinci.

 Și aici se conturează o dilemă. Ce e mai grav? Să păstrăm tăcerea sau să lăsăm loc unor voci care, în loc să explice și să educe, simplifică periculos lucrurile și instigă la ură?

 Cartea asta e un act politic. Îl recunoști? Moldova în 2025 — dezbatere identitară deschisă, presiune rusă activă, campanie pro-europeană în plină desfășurare. O carte despre foamea sovietică din Basarabia apărută în acest moment nu e neutră, indiferent de intențiile autoarei. E posibil să fii neutră? Și dacă nu e posibil — cum gestionezi riscul de a fi recuperată politic de tabere pe care nu le-ai ales?

 Cartea mea nu este un act politic - sper că lectura atentă o arată limpede. Este, înainte de toate, literatură. Faptul că apare acum nu ține de vreun miracol, ci de o anumită logică a memoriei. Și romanul anterior, dedicat Holocaustului („Sunt oare un călău?”, Polirom, 2022), a apărut la optzeci de ani de la instituirea lagărului de exterminare Treblinka, ca un omagiu adus victimelor.

 Cred că neamul nostru are nevoie de o literatură a memoriei - una care, din păcate, întârzie. Poate că anul 2026 va fi cu mai mult noroc.

 Cum a citit-o Moldova și cum a citit-o România? Mă aștept la două recepții foarte diferite. În România — posibil exotism est-european, memorie îndepărtată, interes literar relativ detașat. În Moldova — traumă personală, familii care recunosc chipuri și locuri, lectură viscerală. Care recepție te-ar surprinde mai mult? Și care te-ar dezamăgit?

O reacție venită din partea cititorilor nu are cum să mă dezamăgească - dimpotrivă. Sunt convinsă că tocmai prin această carte ne vom apropia și mai mult.

Am auzit anul acesta un gând care m-a însoțit pe tot parcursul redactării: ce e scris din suflet, în suflet va pătrunde. Indiferent de complexitatea subiectului.

 Ce ar fi spus un istoric că ai greșit? Hibridul plătește un preț dublu: istoricul îți va reproșa inexactitățile, criticul literar îți va reproșa documentarismul excesiv. Care reproș l-ai primit deja și care îl anticipezi cu teamă? Și există un moment în carte unde ai ales deliberat să greșești — adică să alegi adevărul narativ în defavoarea celui factual?

Știi ce mi-au mărturisit, în privat, trei istorici foarte cunoscuți din Republica Moldova - oameni cu doctorate solide, susținute prin cercetări în biblioteci și arhive din întreaga lume? „Lilia, dacă aș avea curajul să exprim în public măcar jumătate din adevărurile descrise sau sugerate, în romanele tale, mi-aș pierde locul de muncă, în câteva minute. Ar însemna sfârșitul carierei mele.”

Dacă am vreo teamă? Una singură. De mică mi-a fost teamă de oameni limitați în gândire și suspicioși.

Din fericire, am parte de cititori inteligenți, atenți la nuanțe, foarte curioși. Îmi pot scrie oricând, întreba, clarifica. Nu sunt genul de scriitoare care se ascunde de cititori, după ce publică o carte.

 De ce acum tu și nu altcineva? Nu e o întrebare despre competență — e despre urgență personală. Ce s-a întâmplat în viața ta, în cercetarea ta, în tine, care a făcut ca această carte să devină inevitabilă? Căci cărțile bune despre subiecte grele nu se scriu din datorie civică — se scriu din ceva mai greu de explicat. Care e al tău?

„Hora înfometaților” e un roman scris dintr-un uriaș simț al vinovăției. Față de bunica, pentru care n-am avut niciodată timp și ureche. Am creat, în roman, un personaj, opusul meu, nepoata care știe să asculte, are o memorie fenomenală, își iubește neamul și respectă tradițiile. Tot ce n-am fost eu, la timpul potrivit. E o carte de maturitate târzie. Datoria mea față de trecut. Și, poate, față de viitor.