Dallas-urile orașelor noastre sau frica de a face bine

Nu știu dacă știți dar fiecare oraș sau localitate mai răsărită de la noi are un mic Dallas. E un nume al visului, speranţei - își are originile în serialul cu același nume.

Doar că dacă în serial Dallas era numele prosperității, în România a devenit numele sărăciei. Da, sunt şi două, trei excepții - zone prospere numite astfel. Dar în rest sunt embleme ale sărăciei.

Dallas este numele dat unor ghetouri ale sărăciei dure. Despre cel mai faimos, cel de la Iași, am scris mult timp în urmă căci l-am studiat puțin.

Știți câte zone supranumite Dallas sunt în România? Cu excepția câtorva cercetători cam nimeni nu știe - sigur nu e la curent zona administrativ-politică. Cifra e imensă - îmi este teamă să o rostesc. Adică aproape fiecare localitate are un Dallas chiar dacă se numește uneori Pata Rât.

Ei bine, în astfel de "pungi de sărăcie" teribilă sunt o mulțime de nevoi la care statul nu că nu face față - aproape că nu este prezent. E zona de maxim abandon.

Sunt zone atât de abandonate încât copiii de aici nu au acte şi apă - banala cişmea. Fără acte şi apă - viaţa îşi deschide brațele să ofere toate oportunitățile posibile. Adică şansele lor în viaţă sunt nule.

În cam fiecare oraș sau localitate în care merg - cam 50 minim pe an - vizitez aceste locuri.

Ştiţi despre ce discut cu administrația locală? - încerc să-i conving să tragă o țeavă cu apă. Eu încerc să conving că accesul la apă, fie şi la o ţeavă comună, deja schimbă multe. Îi scutește de muncile imense de a căra apă de la distanță, ajută la spălare etc.

Localnicilor le zic programul politic fundamental: votăm pe cei ce ne trag o țeavă cu apă.

În secolul XXI ne batem pentru o ţeavă cu apă pentru oameni.

Dar dacă un oraș precum Cluj nu reușește să-şi rezolve Pata Rât şi Iaşi Dallas: vă dai seama ce e în orășelele mai mici. Dar Cluj cu Pata Rât e emblema rupturii totale între imaginea de oraş prosper şi cea mai mare pungă de sărăcie extremă.

Am mers zilele acestea la un centru la o amică veche care se ocupă de îngrijirea, hrana şi educarea copiilor dintr-un astfel de cartier. Hrănește de ani de zile zilnic zeci de copii - cam 50 la o masă. Zilnic. Le organizează cursuri, ajută pe cei ce nu se descurcă la şcoală - copii cu probleme diverse, familii sparte, abandonuri etc. Totul oferit gratis: sunt câteva femei de aur care fac asta.

Statul e undeva departe de ei: nu are treabă cu ei. Când aude de stat tresare - ca şi cum ași rosti numele unui bau, bau: pericolul.

Vrei să-i ajuți şi nici nu ştii cum: nu poţi zice loc, nume, descriere etc pentru a sensibiliza lumea să ajute. O dăm anonimă că nu cumva bau, baul să se trezească.

Adică am ajuns să ne temem de instituțiile care sunt făcute să ne ajute, sprijine.

Iar acest fapt ne spune că suntem într-o situație foarte gravă: o totală neîncredere în stat şi instituțiile lui şi o dezvoltare strategică pe cont propriu. Asta într-o ţară care nu are o mare experiență în domeniul asistenței sociale şi unde păturile foarte sărace sunt tot mai neputincioase, fără minime instrumente de a ieşi din sărăcie.

Ei mai speră la o țeavă cu apă. Dar nu se poate trage că nu corespunde standardelor civilizaționale.

Ca să vorbim despre standarde mai întâi trebuie să avem apă să bem şi să ne spălăm. După, mai discutăm.

PS: Foto e din Dallas Iaşi - să fie un 10 ani. Sper că e mai bine acum. Dar imaginile astea le văd săptămânal în diverse forme