Sign in Subscribe
Cultură

De ce tinerii nu mai rezistă la un film întreg. Timeline-ul creierului s-a schimbat - de Lóránd Márton

Întrebarea care mă urmărește e simplă: mai putem recupera asta? Sau poveștile care cer timp, liniște și atenție vor rămâne un lux al generațiilor care au cunoscut lumea înainte de smartphone? Sau ne îndreptam cu pași repezi către plot-ul filmului Idiocracy.

Redacția

— 5 min read
De ce tinerii nu mai rezistă la un film întreg. Timeline-ul creierului s-a schimbat - de Lóránd Márton
Lóránd Márton în timpul filmărilor
Acest text a trezit multe comentarii: Copiii noștri nu se mai pot uita la filme? Ce spun profii: ”Criza capacității de concentrare ajunge și la cinema.” . Am prezentat textul apărut în The Atlantic: Studenții la cinematografie care nu mai pot sta să vizioneze filme. Criza capacității de concentrare ajunge și la cinema. - de Rose Horowitch (dau link).

Amicul Lóránd Márton - născut în `89 - a venit cu precizări.

Lóránd Márton este director de imagine și producător independent, nãscut în Brașov, membru EFA. Îmbină cinematografia cu inovația tehnologică în industria filmului, pasionat de culturã, ştiintã şi cercetator independent în inteligență artificială.

De ce tinerii nu mai rezistă la un film întreg. Timeline-ul creierului s-a schimbat

Vasile are dreptate. Generațiile tinere, născute direct în lumea smartphone-urilor și a internetului mobil, chiar nu mai reușesc să stea cu un film întreg. Eu am trăit altceva. Butonez calculatoare de la vârsta de cinci ani, aveam PC acasă încă din 1994. Primul mail l-am trimis cu ajutorul administratorului de la netcafé-ul de peste drum, când vărul meu cu nouă ani mai mare era în America cu Work and Travel. Era o magie simplă: Yahoo!, înainte de mIRC și Messenger. Ne sincronizam sesiunile de email pentru că o oră la netcafé costa mai puțin decât câteva minute de vorbă la telefon.

Eram un grup mic, șase-opt băieți cu calculatoare. Doua mame din cercul nostru, ambele contabile la firme mari, ne dădeau conturile de dial-up iar noi, în intervalul orar când nu se lucra, intram pe net și plăteam doar impulsurile telefonice. Ne băteam pe acces, iar a doua zi la școală povesteam ce găsisem. În clasa a unsprezecea am avut internet pe telefon, dar din a șaptea aveam deja acasă. Îmi amintesc cu plăcere cum în clasa a doua făceam schimb între noi cu enciclopedii noi, pline cu ilustrații minuțioase care abia apăruseră. Așteptam cu nerăbdare episoadele săptămânale din Teleenciclopedia sau Discovery Channel. Era o fascinație lentă, care îți lăsa timp să visezi, să compari, să înțelegi.

Apoi lucrurile s-au schimbat radical.

Internetul ne-a adus interconectivitate. Calculatorul era un gateway static: te așezai cu un scop, deschideai fereastra aceea mare spre lume când voiai tu. Era încă un ritm suportabil pentru creier. Smartphone-ul, notificările și internetul mobil au stricat totul. Fereastra nu se mai închide. Te urmărește peste tot. Vibrează, sună, te cheamă. Nu mai ești tu cel care deschide. Ești permanent deschis.

Ca să înțelegem cât de profundă e schimbarea, e bine să ne uităm înapoi. Pe 18 aprilie 1930, BBC a anunțat la buletinul de seară: „Good evening. Today is Good Friday. There is no news.” Și a pus muzică de pian timp de cincisprezece minute. Creierul avea timp să proceseze, să sintetizeze, să asimileze.

Azi trăim exact inversul. Cortexul prefrontal, partea responsabilă de atenția susținută și gândirea conștientă, procesează doar circa 10 biți de informație pe secundă. Mintea subconștientă și sistemul senzorial primesc și procesează milioane de biți pe secundă. Generații la rând, input-ul zilnic a fost de ordinul a câteva mii de „bucăți” de informație. Astăzi vorbim de zeci sau sute de mii.

Gloria Mark, cercetătoare la Universitatea California Irvine, a măsurat asta timp de peste două decenii. În 2004 atenția medie pe un ecran era de două minute și jumătate. În 2012 a coborât la 75 de secunde. În ultimii ani a ajuns la 47 de secunde. Un studiu din 2026 în Computers in Human Behavior arată că o singură notificare încetinește procesarea cognitivă cu aproximativ șapte secunde.

Ca cineast, observ fenomenul ăsta zilnic. La școală ni se preda regula veche: ține un cadru minimum șase secunde, ca spectatorul să aibă timp să descifreze semantica vizuală din imagine. Îmi amintesc cum prin 2010-2011 auzeam pe la workshop-uri de testări cu eye-trackere cu infraroșu și scanări fMRI ale creierului pentru reclame – tehnici care păreau SF atunci. Brandurile globale foloseau deja neuromarketingul ca să optimizeze exact ce stimulează centrele de recompensă din creier. Acel drive economic, setea de performanță financiară, a contribuit masiv la shrinking attention span. Nici cinemaul n-a scăpat.

YouTube a încercat prima oară short-form scripted content în 2012 cu seria H+, produsă de Bryan Singer, episoade scurte, microdrame futuriste. Era ahead of its time și n-a explodat. În China fenomenul a prins contur serios între 2016 și 2018, odată cu short-video platforms, iar azi e deja o industrie uriașă. În 2026 citim că Google investește masiv prin 100 Zeros în microdrame, alături de producători mari, iar Disney și Fox testează și ei formatul. Chiar și capodopere vechi sunt reimaginate în structuri de microdrame.

Când creierul se obișnuiește cu doze mici și rapide, devine tot mai greu să stea cu o poveste lungă, nuanțată, care cere timp și răbdare. Producătorii simt presiunea. Conținutul devine mai rapid, mai simplu, mai scurt. Mai puțin adânc.

Generațiile tinere nu se mai uită la filme așa cum o făceam noi. Rețelele lor neuronale se formează altfel. Ritmul săptămânal de altădată permitea sinteză profundă. Cel de azi, continuu și fragmentat, creează alt fel de minte.

Filmul clasic, cu slow burn și ritm mai așezat (mai ales cel european și de artă)  a rămas o formă de rezistență. Prevăd că în viitorul nu foarte îndepărtat va deveni un lux. Sper să nu fie privit ca snobism sau entertainment arhaic. Ar fi minunat dacă tot mai mulți oameni ar înțelege cât de „sănătos” e să lași creierul să respire din când în când. Poate ar fi bine să fim mai prudenți cu TikTok-ărelile și să nu renunțăm complet la capacitatea de a sta cu o poveste lungă.

Întrebarea care mă urmărește e simplă: mai putem recupera asta? Sau poveștile care cer timp, liniște și atenție vor rămâne un lux al generațiilor care au cunoscut lumea înainte de smartphone? - Sau ne îndreptam cu pași repezi către plot-ul filmului Idiocracy (r. Mike Judge, 2006) ?

Note bibliografice (pentru cine vrea să aprofundeze)

Read more