Marele Cinema Românesc. Pe urmele triumfului de la Cannes: Cristian MUNGIU - de Andrei Plahov

Andrei Plahov este unul dintre cei mai importanți critici de film și istorici de cinema de limbă rusă din vechia gardă - acum în emigrație, recunoscut la nivel internațional pentru expertiza sa. A deținut funcția de președinte onorific al Federației Internaționale a Criticilor de Film (FIPRESCI). Andrei Plahov - a fost o figură centrală în eliberarea a peste 200 de filme cenzurate în perioada sovietică, în calitate de secretar al Uniunii Cineaștilor din URSS. Publicații: A fost titularul rubricii de cinema la prestigiosul ziar rusesc Kommersant și a publicat numeroase volume despre cinematografia mondială și sovietică, inclusiv cărți dedicate unor regizori precum Aki Kaurismäki și Luchino Visconti. Îl citesc de peste 25 de ani și îi mulțumesc pentru că a acceptat să publicăm traducerea textului său pentru publicul din România.

Cândva, cinematografia română era considerată iremediabil marginală. Pe vremea studenției, am trecut pe la un coleg de facultate, în camera căruia era aprins televizorul. A intrat mama prietenului meu și a întrebat ce se dă, acesta a răspuns: „Ceva film românesc". La care mama a replicat ironic: „În casa mea — un film românesc?!" Dar au venit vremuri noi. Și iată că de vreo douăzeci de ani românii iau premii la festivalurile de film din lume, iar ultimul film urcat pe cel mai înalt podium este „Fjord" de Cristian Mungiu.

În mai 2016, mă întorceam acasă de la Festivalul de la Cannes și l-am întâlnit pe Cristian pe aeroportul din Nisa. Ne-am fotografiat. Tocmai primise premiul pentru regie.

În filmul „Bacalaureat", societatea română fusese radiografiată artistic: prinsă în cercul vicios al corupției, singura cale de a smulge din ea măcar generația următoare era să-ți trimiți copiii să studieze în Occident. Spre asta tinde personajul principal, un medic, care își mobilizează toate vastele relații pentru a-și ajuta fiica să treacă examenul de bacalaureat. O mică poveste de familie se transformă într-o parabolă despre trădare, conștiință și prețul compromisului.

„Noul val" românesc este moștenitorul „cinematografiei neliniștirii morale" poloneze. Doar că, dacă polonezii puteau da vina pe socialismul care le-a fost impus, românii sunt nevoiți să recunoască că nu au reușit să construiască o societate mai bună nici la un sfert de secol după răsturnarea lui Ceaușescu.

Din România în Norvegia, țară model, care prin bogăție depășește chiar standardele Uniunii Europene și, probabil tocmai de aceea, nu face parte din ea, sosesc personajele din „Fjord". Este o familie numeroasă de evanghelici evlavioși: tatăl român, mama norvegiană și cei cinci copii ai lor. Au trecut 10 ani de la „Bacalaureat", și aproape 20 de la aderarea României la Uniunea Europeană, dar țara se află în continuare printre cele mai slabe din punct de vedere economic.

În schimb, în Norvegia, familia se bucură de toate binefacerile „socialismului scandinav", dar pentru toate trebuie să plătești — nu cu bani, ci cu principii. Cei doi copii adolescenți, pentru care părinții consideră Biblia manualul principal, nu se potrivesc în formatul școlii norvegiene. Iar după ce profesoara descoperă vânătăi pe gâtul fetiței, tatăl și mama intră în vizorul autorităților de protecție a copilului. Mai întâi li se iau copiii „pe durata anchetei", inclusiv sugarul. Și de aici se declanșează angrenajul conflictului, la un pol al căruia se află o justiție juvenilă lipsită de suflet, iar la celălalt — o comunitate bisericească conservatoare și activiști politici de dreapta. Familia plutește în imponderabilitate între cer și pământ; unde să fugă de la această justiție avansată? Poate în mai puțin avansata Românie?

„Fjord", în care lumea contemporană este prezentată cu ironie tragică, a câștigat Festivalul de la Cannes. Mungiu a intrat în clubul de elită al regizorilor (mai puțin de zece la număr) care au câștigat de două ori „Palme d'Or" de-a lungul întregii istorii a festivalului. Totodată, asupra lui s-a abătut „critica de stânga": reproșuri că „critică societatea europeană de pe poziții de dreapta". Trebuie recunoscut că figurile birocrației juvenile sunt prezentate cu un sarcasm deosebit de caustic, dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că autorul filmului este de partea adversarilor acestora.

El depășește cu mult clișeele uzate ale „stângii" și „dreptei", apărând nu idei, ci oameni — și în aceasta constă umanismul autentic al marelui cinema românesc, fără exagerare.

Filmele celor mai buni autori ai săi — pe lângă Mungiu, aceștia sunt Radu Jude, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu — se bazează pe un caz particular, uneori aproape anecdotic, din care crește o imagine grotescă a unei societăți ostile omului. Și nu mai este vorba despre România „înapoiată", ci despre Norvegia „avansată". Cumva se face că aproape toate cuvintele cu greutate trebuie puse între ghilimele.

De data aceasta la Cannes am vrut tare mult să stau de vorbă cu Cristian, să discutăm despre film, să-l felicit pentru marele premiu și pentru celălalt — premiul FIPRESCI acordat de criticii internaționali. Dar nu ne-am întâlnit: nici la festival, nici la aeroport, cu atât mai mult cu cât eu am plecat cu trenul. Poate ne vom vedea la București, unde toamna va avea loc festivalul internațional. Și atunci voi vedea România în toate contradicțiile ei nu doar prin ochii talentaților cineaști, ci și cu proprii mei ochi.