Zece întrebări pentru Dan Popescu - unul dintre cei mai importanți curatori ai României actuale

În timpul liber lucrez la un proiect dedicat artei contemporane românești: Cronica artei de tranziție - 30 de autori ai epocii 1990 - 2025. Mă documentez de la cei care se pricep mai bine ca mine. Cum e cazul lui Dan Popescu - cu care mă știu de o viață.

Zece întrebări pentru Dan Popescu - unul dintre cei mai importanți curatori de artă ai României actuale de la Galeria H'Art

Întrebarea 1 — Alegerea existențială

Ești absolvent de filozofie, ai fost asistent universitar la ASE. Aveai o carieră academică în față — confortabilă, previzibilă, cu un anumit statut. Ai renunțat la ea prin 2002 ca să deschizi o galerie independentă de artă, cu toate incertitudinile economice care vin la pachet cu asta. Ce s-a întâmplat, de fapt? Nu mă interesează versiunea frumoasă, de pe site. Mă interesează momentul în care ai realizat că n-ai cum să dai înapoi.

Nu știu care e versiunea “oficială”, nu-mi amintesc să fi vorbit despre asta. Ce s-a întîmplat e că eu eram de vreo 7 ani angajat în profesorat. Îmi plăcea, cred că aveam talent. Doar că de 5 ani de zile, prin 2007 eu începusem și odiseea galeristului.  S-a pus problema alegerii. Ambele profesiuni necesită dedicație totală. Am ales tovărășia artei. Nu regret.

Întrebarea 2 — Posesiune sau colonizare

Expoziția de la Palatul Lahovary din 2024 se numea „Expoziția Dan Popescu" — nu „Expoziția artiștilor H'Art", nu „21 de ani de artă independentă". Numele tău pe frontispiciu, deasupra muncii a peste 40 de artiști. Cristian Iftode scria în Scena9 că s-ar putea să nu tu fi colonizat arta lor, ci invers — că ești tu cel posedat. Cum e, de fapt? Cine pe cine deține?

Am explicat în carte cum am ajuns la titlul acela “lipsit de pudoare”. Pe scurt, cînd am început nebunia castelul avea 24 de camere goale. În prima săptămînă am crezut că m-am întins mai mult decît mi-e plapuma. În a doua am zis să iau totul pas cu pas. A fost un fel de jazz curating, fiecare cameră a cerut o anume temă care m-a interesat de-a lungul anilor. Sau o poveste care merita retrăită, înțeleasă. Pînă pe la camera a 7-a vroiam să-i spun expoziției “Recapitulare” (fuseseră multe școli în castelul Lahovary). Doar că era recapitularea cui? Am mea, firește, îmi re-developam viața. Ar fi fost necinstit din partea mea să spun că vorbesc cu adevărat de opera unui artist sau altul. Ce puteam afirma cu onestitate era că vorbeam despre felul cum eu am înțeles eu arta artiștilor cu care am colaborat. Am și “norocul” că am un nume generic astfel că expoziția Dan Popescu e un fel de Expoziția John Doe. Plus referința la poezia lui Ioan Es. Pop închinată lui Cristian Popescu care a determinat pe designerul grafic și de expoziție (Oana Băndărău) să vină cu soluția afișului.  Nu judec în termeni de putere, ci mai degrabă în termenii plăcerii și ai entuziasmului. E plăcere în colaborare, se justifică. Dacă nu mai e, trebuie oprit procesul.

Întrebarea 3 — Taxa de ucenicie

Tu ai spus că ai învățat să privești arta expunând-o, nu înainte. Asta înseamnă că primii artiști cu care ai lucrat — Gorzo, Gili Mocanu, Bârlădeanu — au suportat, într-un fel, prețul uceniciei tale. Un galerist care încă nu știa ce face, dar deja lua decizii despre opera altora. E un paradox moral acolo?

Cu Gorzo și Gili eram de un leat. Și tineri. La începutul carierei și ei, și eu. Probabil că m-au suportat. Dar cred că aveau nevoie și ei de un individ cu profilul meu. Oricum, nimeni nu știa ce înseamnă să fii galerist, nu exista rolul ăsta, l-am inventat cu toții din mers. Deciziile erau luate împreună. Nu exista nici piață, nici profesionalismul clinic de acum cu toate relațiile de putere aferente. Era o perioadă romantică.

Întrebarea 4 — Piața de artă în România

H'Art funcționează fără bienale internaționale, fără târguri, cu un număr relativ mic de colecționari fideli. Tu ai ales asta ca principiu sau te-ai adaptat la ce e posibil? Și mai concret: în România anului 2025, cine cumpără artă contemporană și de ce? Nu mă interesa răspunsul elegant — mă interesează sociologia reală a cumpărătorului de artă de la noi.

Am încercat și cu bienale și cu tîrguri. Fiind din prima generație de galeriști probabil că idealismul m-a făcut mai inadaptabil unui limbaj de lemn al sistemului curatorial internațional specific bienalelor. Iar comercialismul atroce de la tîrguri iar m-a îmbolnăvit de nervi. Am încercat să găsesc soluția mea. M-am gîndit că dacă pot miza pe cîțiva colecționari fanatici, atunci pot continua cu entuziasm și spor. Iată că a mers destul de mult. Testul ultim a fost în pandemie unde colegii galeriști erau panicați la maxim. Pentru mine au fost momente de aur. Colecționarii veneau și luau în continuare, erau în cartier. Artiștii lucrau, eu am avut răgaz să mai citesc. Glorios. Ca să răspund la întrebare, colecționarii pe care-I prețuiesc nu aparțin unei clase sociale. Plaja e largă de la multimilionari la oameni care încă trăiesc cu părinții și nu s-au angajat niciodată în viață. Firul comun e fanatismul. Să consideri că arta e un instinct specific uman. Primordial. Cel mai scurt drum către fericire personală.

Întrebarea 5 — Curatorul ca co-autor invizibil

Faci turul ghidat gratuit al expozițiilor tale — ore în șir, pentru oricine vine. Asta e un act de generozitate sau e parte din produs? Mă gândesc că fără discursul tău curatorial, multe lucrări funcționează altfel — sau poate nu funcționează deloc pentru un public larg. Tu ești galeristul care reprezintă artiști sau ești co-autorul invizibil al fiecărei expoziții?

Cînd am terminat de panotat expoziția după două luni, la vernisaj nu știam exact ce am făcut. După cum spuneam, a fost un fel de curatoriere la pas, ca și cum ai scoate un fir de păianjen din tine și, la un moment dat … ai terminat. După vernisaj am zis să deschid și să fac o prezentare. Încet-încet, după vreo 10 tururi ghidate configurația mai generală a început să apară. Am început să văd și pădurea nu doar luminișurile și copacii. După aproape doi ani de tururi săptămînale s-a conturat sper și o viziune despre situația noastră generațională. Despre ea scriu în carte.

Întrebarea 6 — Diagnosticul tranziției

Tu ai văzut toată tranziția artei românești contemporane de aproape — de la „artiști ai foamei" care pictau pe cartoane și colaje din reviste de la gunoi, până la piața de azi. Care e diagnosticul tău? A câștigat sau a pierdut ceva esențial arta românească contemporană față de anii '90-2000? Și dacă a pierdut — ce anume?

Ziceam că arta este instinct uman. Altfel spus, vine cu omul. Suprastructurile (galerii, muzee, academii de artă, tîrguri, bienale) sunt bune dar, la limită, ele pot să nu existe și arta tot apare odată cu umbra omului. Deci e vorba aici de o vocație, nu doar de o profesie. Ce se întîmplă cînd suprastructurile, instituțiile funcționează din ce în ce mai profesionist este că vei vedea profesioniștii dar nu vei știi cu certitudine care sunt artiștii de vocație. E ca testul iubirii. La greu se decide iubirea. La bine… toată lumea iubește pe toată lumea.

 Întrebarea 7 — Instituțiile: parteneri sau lumi paralele?

MARe, MNAC, sistemul de galerii de stat, universitățile de artă — cum se raportează galeristul independent Dan Popescu la aceste instituții? Există un dialog real sau trăiesc în lumi paralele care se ignoră politicos? Și dacă da, cui îi convine separarea asta?

Nu, nu trăim în lumi separate și , încercăm să valsăm împreună. Doar că exista printre cei din generația mea pe care-i prețuiesc un fel de neîncredere de bază față de instituții. Trebuia să te descurci singur, nu puteai miza pe ajutorul nimănui. O gașcă de artiști putea face minuni. Și aveau libertate totală.

 Întrebarea 8 — Valoarea culturală vs. valoarea comercială

Tu ai spus că arta „funcționează aici și acum, pentru câțiva oameni" — că orice operă e, în cele din urmă, cenușă. Dar tu vinzi acea cenușă. Există o contradicție între convingerea ta despre efemerul artei și faptul că prețuiești și comercializezi lucrările? Sau tocmai asta e onestitatea ta — că nu pretinzi că vinzi eternitate?

Grila interpretativă optimă a unei lucrări de artă e în contemporaneitate. Pe măsură ce trece timpul, contextul social și cultural diferit produce o groază de interpretări denaturate. Ce mai știe lumea despre ce însemna albastrul fondului frescelor din capela Scrovegni pentru un contemporan al lui Giotto? Sau mai știe lumea cît de subversive erau spiritualimele de factură ortodoxă ale grupului Prolog în comunism? Ai nevoie de un istoric al artei să-ți reînvie incomplet contextul. Pe mine mă interesează situația de acum. Vînd arta unor artiști în viață unor colecționari în viață care participă la viața cetății și au tot contextul cultural-social la îndemînă. Acei bani sunt benzina care ține motorul în funcție, se poate continua. De aceea nu reprezint artiști pe care nu i-am cunoscut în carne și oase.

 Întrebarea 9 — Libertatea de expresie și responsabilitatea

Ai spus că singura limită acceptabilă pentru artă e împiedicarea omuciderii fizice. Și ai curatoriat expoziția lui Sorin Tara de la Malmaison, acuzată de antisemitism. Cercetătoarea Adina Marincea de la Institutul Elie Wiesel nu te-a acuzat că ești ”antisemit” — te-a acuzat că ești iresponsabil. E o diferență importantă și o acuzație mai greu de respins. Ce îi răspunzi?

 Nu, nu e singura limită acceptabilă. Exploatarea minorilor sau lipsa clară a acceptului unei participări ar mai fi.

Cred că doamna Marincea a folosit și acuza de antisemitism nu doar de iresponsabilitate. Am comentat destul acest caz, și în carte. Răspunsul meu invita cercetătoarea să vină să vadă expoziția (nu era vorba despre antisemitism ci de un anarhism). Așa se întîmplă cu noi toți ca-n situația tîmplarului care vede cuie peste tot. Ea considera că eu sunt antisemit și iresponsabil. Eu depistam în cazul ei o orbire în a interpreta o imagine plastică prin citire literală și vedere parțială. Consideram că acest impediement poate fi depășit printr-un antrenament vizual minimal și că astfel, acuzele ei ar fi fost mai bine plasate pe viitor și rolul ei în societate în a combate antisemitismul va fi mai bine slujit. Ca experiment mental, puteți revizita lucrările ce erau acuzate de antisemitism atunci și să le priviți acum cu ochelarii contextului politic global de acum în care situația din Palestina și Israel a degenerat și crimele sunt evidente. Putem spune retrospectiv că Tara von Neudorf a produs o expoziție profetică.

 Întrebarea 10 — Ce rămâne

Douăzeci și ceva de ani de H'Art. Sute de expoziții. Artiști lansați, scandaluri, frig în palate neîncălzite, țevi sparte. Tu crezi că arta e efemeră — că funcționează „aici și acum, pentru câțiva oameni". Dacă asta e adevărat, ce sens a avut să construiești toate astea? Ce crezi că rămâne după tine — și cui îi pasă?

Aici nu cred că avem nicio putere. Posteritatea e capricioasă, nu trebuie să-ți bați capul cu ea. Trebuie să faci ce poți, cît mai bine și cu cel mai mare entuziasm posibil. Să-ți echilibrezi și să-ți condimentezi viața.