Depresie. Autism. Divorț. Și alte necăutări și nealegeri de sine - de Nistor Melentie Vantia

M-am trezit într-o familie cu poate prea mulți copiii. Da!, 13 suflete în formare continuă, 13 permanente zvâcniri și nu știu câte alte personalități. Nu a fost simplu. Nu e nici azi simplu.

În mod normal, tendința este ca după o copilărie cu atâta gălăgie și lipsă de intimitate, eu fiind printre primii e să nu mai vrei să auzi sunet de copil în jurul tău. La mine nu a fost așa. Mi-am legănat mulți frați nelegănat fiind - nici fizic, nici emoțional. Poate suna ca o acuză dar e abia o timidă conștientizare recentă.

Cunoscuții mei din medii similare urau (în sensul de hate) cumva ideea de bebe again în casă. La unii era chiar o chestiune de rușine. La mine lucrurile nu au stat așa căci eu abia am așteptat să am copiii. Nu știu de ce, căci și deoarece am încercat adesea să aflu și să-mi răspund. Poate am vrut să mă văd pe mine cum aș fi fost dacă eram înțeles, văzut sau dacă mi se răspundea la întrebări. Sau poate e doar o chestiune de structură. Jung încă nu-mi răspunde la chestiunea asta oricât îl citesc și  cercetez în ultima vreme. Freud spune că lucrurile disfuncționale sunt în legătură cu părintele de sex opus care e prezent sau absent. Factura și fractura disfuncționalității sau a absenteismului emoțional e aceeași. Bine!, recunosc că nici cu părintele de același sex nu mi-e rușine. Eu am trăit aproape toate disfuncționalitățile de mic.

Când s-a născut băiatul cel mare nici nu am știut să mă bucur de emoționat ce am fost. Era un cald  încă început de toamnă când într-o seară la spital o doamnă a ieșit cu el pe hol și a zis: uitați-l ce frumos e. Eu m-am uitat la el timid și ca să fiu sincer nu mi s-a părut tocmai frumos, dar am zis în sinea mea: așa cum e, e al meu. În timp am văzut că lucrurile stau taman invers. E așa de frumos și bun. Parcă a moștenit de la mine/noi precum un om matur doar calitățile frumoase, acelea despre care nu prea știam pentru că erau acoperite de atâtea defecte, neîncrederi și întrebări.

După ani am învățat o replică în dreptul băieților mei: tot ce fac ei bun e datorită lor, tot ce fac ei greșit e din cauza mea!

Timpul ce a urmat a venit cu o serie de provocări de tot felul pentru mine. Mutări locative, muncit în alte domenii decât cele pentru care am construit ani de zile și alte neașezări de structură și sens. Mi-am pierdut parcă busola și nu mi-am dat seama când mi-am pierdut și somnul dar și dorința mea lăuntrică de a fi mereu prezent în timp și secol cât mai real și onest. A urmat o perioadă inutilă de pastile și vitamine. Ba precursor de serotonină, ba alte clase de antidepresive ba alte somnifere. Benzodiazepinele au cedat și ele. Anxioliticile au râs. Apoi ceaiuri. Adaptogene. Lorazepamul se încorda în cămară. Cure fără gluten. Am băgat și câteva luni fără carne chiar. Sport. Nootropicele au încercat și ele ca niște cârje de plastelină. Sedativele își suflecau mâinile, iar modafinilul trezeau  a doua zi neputința. Disciplină și iar de la capăt. Gerodorumul striga din minele neodihnei să dorm un pic. Slavă Cerului că într-o zi cineva m-a învățat să renunț la alea rele. Apoi iar am revenit la unele din ele. Iar am renunțat și tot așa. Nu-i bine nicicum defapt și nici de drept. O mai fi cineva sănătos azi? Cine știe? Acum o ardem cu airfreyer. Termomix. Piețe volante, oferte în Kaufland  și alte magazine și aplicații nesuveraniste sau alte magazine sintetice. Sinteticul diform.

Depresia și problematizarea de fleacuri mi-au fost mereu proprii. Toată viața am ascultat muzică lentă și tristă. Doar acelea îmi dădeau sens lăuntric – din păcate doar temporar. Am ascultat mereu ploaia seara în lumina galbenă și am urât diminețile mai mult ca orice pe lumea asta. Tiroidita autoimună vâslea cu satisfacție în melancoliile mele ce le chinuiam în dresaj occidental și religios. M-au durut și mi-am târât mereu și apusurile precum și răsăritul. Uneori lucram și activam ca o mașinărie nemțească iar alteori zăceam ca un snob parazit. Sufeream și în activități solicitante dar mai ales atunci când zăceam a mult non sens. Azi mă citesc prin ochii multor traume. Dar tot nu mă pot rezolva. Cine sunt eu să pot căpăta sens? Dar cum pot da sens unui om pe care nu-l cunosc? Dar de ce ar crede cineva că nu vreau să mă cunosc? Și totuși...! Cine e străinul din viața mea?

            Toate aceste suprapuneri de stări și de realități au culminat când mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu dragul meu prim prunc. Am întrebat la grădiniță și primeam răspunsuri de genu: e foarte bine, nu vă îngrijorați căci băieții vorbesc mai târziu (pe mine doar nevorbitul lui mă îngrijora). Toată lumea îmi spunea că băieții se nasc  și vorbesc mai târziu. Sentimentul de eșec era așa de aproape și așa de mare că eu eram gata să le aduc argumente acestor pseudospecialiști (da, mult (aproape tot) de pseudo aici).

Circumspect din fire (din fericire și din păcate) am început evaluări după evaluări. Cât calvar. Întâlneam specialiști vizavi de care aveam un singur plan: să-i evit data viitoare.

 La un moment dat, după mult research zonal am dat de o doamnă la propriu și la multe figurate. Ea mi-a spus prima dată că sunt elemente de TSA (Tulburare din Spectru Autist). Eu argumentam (cu mult retard emoțional și nu numai) în evaluarea ei că elemntele respective sunt conjucturale și multe și etcetera. Cred că a văzut că nu prea pot digera atunci realitatea și diplomată cum e mi-a spus: se pot remedia foarte ușor pentru că avem potențial.

Am plecat de acolo buimac. Cine are potențial? el, ea, sau eu? Abia după două săptămâni de nesomn am ajuns să înțeleg că e un posibil bai real și că deși sunt sau nu sunt de acord cu diagnosticul indicativ.. zic în sine și în fine: hai să încercăm.

Am început terapia dar eu am început în paralel și cercetarea și identificare de medici și centre. Ziua munceam și scriam pentru servici, iar serile târzii și nopțile făceam researchul vieții mele. Cât de multe am aflat despre mine și despre alții de lângă mine…Azi Bleurer și Winnicott sunt  precum Hagi și Dobrin la microbiști.

Apoi, imediat am mers la primul psihiatru pediatru. Diagnostic: e un scump…poate avea maxim Asperger, dar asta e de bine că și Elon Musk are zise ea nesigură nici pe data din calendar în timp ce completa pripită în registrul inutil. Apoi, după tot felul de căutări și evaluări auzeam mereu eternul diagnostic: e un scump și un frumos și lumea tot pupa pe el. Zici că umblam cu sfintele moaște la neurologi, psihiatri sau tot felul de psihoterapeuți. Azi îi știu din prima propoziție pe cei care înțeleg fenomenul. Sunt așa de puțini că de ar urla realitatea, Untoldul ar fi mut în apogeul lui. Chiar și cu Gheboasă pe zonă.

Eu îmi ziceam monologând aiurea: vin la voi cu inima sfârșită și mult nesomn ca să-mi spuneți că e un scump? Și eu știu că e un scump. Problema era că băiatul nu trăda nimic. Dezvoltat cum se cuvine. Destul de prezent. Fără ADHD și alte elemente. Și atunci??

Eu, în permanență suspicios mă întrebam: minte cineva sau eu  caut nod în papură? Cei foarte puțini care știau zbaterea mea spuneau: unii copilași nu au chef să vorbească sau alte nuanțe cum că ar fi geniu și etc. Am aflat în perioada respectivă  de la aceste persoane de foarte mulți laureați Nobel care au vorbit după 5-6 ani…cu precizarea aproape medicală: toți sunt bărbați, iar alții defilau insistent cu Blaga....în fine.

Știți care e una dintre drame la acești copilași speciali sau la părinții acestora? Mergi cu ei la medic pentru că vezi că nu e sănătos și doamnele doctor (căci domni pe secțiile de NPI nu prea am găsit) ți-l dau sănătos. Iar când mergi tu ca om sănătos la medic tot același sistem te dă bolnav. Apoi îți spun sec că nu sunt fonduri.

Am început să i-au centrele universitare pe rând. Am mers la Cluj la evaluări ABA și la medici.   Atât la psihiatrii dar și la NPI (Neuro Psihiatrie Infantilă) să vedem dacă nu e și neuronal ceva.

După mine, zice o doctoriță, copilul nu are nimic, dar dacă vreți ceva suplimentar ca o nouă evaluare e o secție de boli rare la București și ne-a dat numele medicului.

Până am  ajuns la București am fost și la Timișoara. Aici au fost alte descoperiri de sens. După acel consult m-am pus să studiez și mai mult fenomenul. Tulburarea de atașament e mai proprie realității decât TSA, dar trebuie să accepți multe ca să înțelegi asta, dar școala de la frankfurt nu prea e de acord cu asta - (da, cu f mic). Copilul a ieșit și de aici iarăși lăudat și socotit suficient de dezvoltat, dar cu un prim tratament și diagnostic așa cum reiese mai sus.

Până la urmă am ajuns la București programat la mai mulți medici. În primă fază la un medic care era și profesoară universitară și nu se putea ajunge deloc pentru că nu consultă în privat și următorul loc liber în ambulatoriu era aproape peste un an. Am căutat cu mari eforturi numărul de telefon al doamnei profesor și i-am spus în cuvinte scurte că vreau să vin la ea dacă mă primește. M-a primit imediat. Programarea a avut loc pe eternul Whatsapp.

Aici, la Bucrești am avut parte de multe momente. Am început cu doctorița recomandată de la Cluj. A fost acolo o sumă de neputințe. Avea un ciocănel din silicon cu care îl tot verifica la reacții. L-am dezbrăcat aproape la pielea goală să-l vadă doamna în detaliu. Eram calm și am zis că merg pe filmu ei deși eu în tentativele de anamneză am avut alte nuanțe în vederea diagnosticării. Zic în sinea mea: taci și ascultă că nu știi ce urmărește doamna. Marele beneficiu aici a fost că doamna ne programase în prealabil la o clinică privată să facem un RMN în baza biletului de trimitere.

După acest prim episod tot la Obregia am ajuns la doamna profesor neurolog pe care o căutasem pe whatsapp. Aici lucrurile au stat total diferit. Am văzut primul medic punându-se în genunchi să să vorbească cu copilul și implicit să se apropie de el. Observațiile le dicta rezidentei în timp ce se băga sub un pat din cabinet cu copilul după o minge în timp ce mă mai întreba lucruri despre copil. Doamna profesor și cu fiul meu cel mare au început a chimiza și se nășteau prezumțiile unui diagnostic pe bune. Vizavi de cabinet, amfiteatrul de la sinapse vechi s-a umplut și studenții așteptau pe doamna profesor care se scuză că mai durează foarte puțin să termine un consult. Se ridică de jos și din joc și ținând copilul lipit de ea zice: scriiem așa: autism atipic și vedem dacă avem informații de la RMN după masă și îl internăm diseară pentru electroencefalogramă (EEG) și mai vedem, dar pregătiți și trimitere la Timișoara la doamna profesor  X pentru următoarele analize de genetică.

Peste ani (2-3) în holul cabinetului de terapie unde mergem și azi am discutat cu bunica unui băiețel și din vorbă în vorbă îmi spune că această doamnă profesor le-a salvat nepotul programându-l la Roma imediat după naștere ca să fie operat imediat în condiții deosebite.

Revenind la Obregia. Am plecat de la spital și nu știam cum să pierd timpul pentru că înainte de anestezia pentru RMN nu avea voie să mănânce, iar nouă ne era foame.Ne-am dus cu metroul, cu troilebuzul, cu tot cu ce el nu a fost până atunci ca să îl distrag. Apă avea(m) voie dar înainte de anestezie cu 3 ore nici apă. Am ieșit pe la 10:00 de la Obregia și până la ora 16:00 mai era o lume de trăit și văzut…A fost ziua în care nu m-am grăbit nicăieri și mă bucuram să ratez un metrou sau un troilebuz.

Am ajuns în cele din urmă la centrul medical din Pipera cu jumătate de oră înainte și deja părea că se întunecă bine. Copilul meu drag mi-a spus ce ar vrea să mănânce după și am făcut o rezervare.

Acolo, la centrul medical din Pipera am găsit o clinică precum cea de la AKH Viena. Au venit 2 anesteziști să discutăm și să completăm fișe. M-au întrebat cât de sensibil e și alte întrebări normale și umane și medicale mai ales. I-am rugat frumos că dacă se opune să nu-l traumatizeze ci să mă cheme. După câteva minute blocul de la ATI s-a deschis și 2 tineri cu suflet mi l-au adus cu lacrimile lui de crocodil. Din priviri ne-am înțeles. Cu mine în brațe pe patul RMN-lui i-au pus cu multă grijă o branulă și am început joaca cu anestezia cu gaz. Eu mă făceam că inspir, iar el la rândul lui, el chiar o inspira și tot am repetat procedeul. S-a înmuiat rapid și l-au întins cu grijă pe masă așteptând procedura. După 20 de minute m-au chemat înainte să îl trezească să fiu lângă el. Avea un fir de oxigen la nas și s-a trezit liniștit ținându-mă de mână. Era moale dar puternic precum sunt oamenii îndrăgostiți pe bune și fără rușine că au obrajii palizi și buzele uscate.

Apoi am mers și am mâncat unde rezervasem. La Mahala mai exact. N-am putut mânca nicunul.  Am tot returnat farfuri pline. Am cerut pâine cu unt și au zis că nu au în meniu. Dar ne-au dat totuși. Am mâncat mai apoi totuși.

Am revenit la spitalul Obregia pentru internare. Am crezut că voi reține traseul. Am intrat pe poarta de dimineață și nu am știut unde mergem neapărat. Am oprit la fiecare pavilion căutând unde să ajungem. După multe ture a început timid să plouă, iar scumpul meu fecior era deja obosit așa că l am pus călare pe troler căci în brațe nu mai dorea. Îl plimbam pe troler dar o ploaie discretă de toamnă începuse să se instaleze și nu știam ce să fac…mergeam pe alei între pavilioane și nu dădeam de locul nostru. I-am pus geaca mea pe el și deja era un joc. Eu disperat. El fericit.

Am bătut la uși și nu a răspuns nimeni. Abia apoi am înțeles că era ora de tratament…

Când am vrut să ne reîntoarcem la una din porți a apărut o salvare pe alee. Și ca un nebun am făcut semn de autostop la salvare pe alee. Și salvarea ne-a luat. În salvare o mama plângea pentru un copil în convulsii epileptice. Nu voi putea niciodată uita că am stat la autostop la salvare în curtea unui mare spital. La cel mai mare spital de profil din România.

Mama din salvare era speriată că i se amână urgența. Zic: noi nu suntem o urgență, noi suntem o rătăcire. Mi-a spus la cine merge la tratament și eu i-am spus mai apoi la cine ar putea să mai meargă. Eram deja un fel de specialist.  Doar că la ei nespecialistul era de gardă în seara aia…Nu mai are rost să spun cât de greu a găsit salvarea locația cu tot cu stație cu tot. Dar măcar nu ne ploua. Al meu s-a împrietenit cu asistenta și se jucau cu troleru în ambulanță…

Am ajuns la locul faptei. Test Covid…testele ies negativ dar nu ne pot interna că nu s-a externat nu știu cine. Zic: suntem așa de epuizați că putem dormi și pe bănci aici decât să mergem din nou la cazare. O doamnă sună pe doamna profesor la 11 noaptea…care aflând contextul își cerea scuze și mă ruga așa de frumos să înțeleg situația și să revin la dimineață la 7. Am ajuns la cazare și după ce l-am spălat și l-am pregătit de somn pe prunc am ieșit pe balcon și m-am uitat în gol vreo două ore. Apoi am rezervat o cursă Bolt la 6:30 dimineața să reîncepem nesfârșitul. Am stat între Armenească și Rosetti, acolo unde îmi place mie cel mai mult în București. M-am trezit la 5 fără ceas și am stat să mă uit pe balcon cum mi se trezește capitala. Mi-am dat drumu la rația de lacrimi potrivită contextului și apoi m-am și ne-am adunat. I-am făcut o cacao cu lapte și l-am schimbat în somn. Nu l-am trezit ci l-am dus în Bolt cu o cacao și un pai în brațe. Ploua mărunt dar era plăcut. Acum portarul a indicat șoferului de la Bolt exact unde să ne lase. Ultimile frunze  cădeau și noi visam că ne ridicam. N-am știut Doamne că tu ne faci demolându-ne!

EEG -ul e cea mai ușoară investigație dar pentru cât gel îți pune în păr și câte fire ți se lipesc pe scalp poate părea traumatizant. Am reușit să-l și adorm să-i facă scan și în somn, iar apoi ne-am dus spre următoarea programare cu căciulă în cap. Ne-au dat pe o tăviță de inox câteva felii de salam, brânză topită, pâine și un ceai la badog. A fost totul foarte curat și bun.

De la Grigore Alexandrescu am mers cu  un tratament serios și cu un diagnostic asumat. În paralel cu demersurile mele am dat de o doctoriță emigrată din România care a fost în oglindă cu tratamentul nespus de mai sus. Tratamentul a dat roade.

Paralel cu această dramă și neajuns am fost și părăsit. Nu e simplu să nu mai trebuiești nimănui. Nu am știut că singurătatea doare. Nu am știut că după o viață într-o familie cu mulți prunci și apoi cu colegi de cameră în chirii și cămine o să ajung singur cuc într-un apartament uitându-mă zilnic în gol încercând să gestionez lucruri. Nimic nu e mai greu pentru om decât să-și gestioneze singurătatea și timpul liber. Când ești singur fără viitor speri dar când ești singur cu trecut ce mai faci? E teribil să iei parte la deziceri într-o lume de superficiali. Nu-i interesează niciodată de tine ci doar de proiecția lor prin atașarea de tine. Apoi, după tăceri îți spun că nu au vrut să deranjeze. Pe cine? Tot pe ei! Sinele înfrânge mereu. Apoi recunoști amar că nu e rezonabil să-i pese de tine unui obișnuit. Doar ciudații au inima gata să fie perforată mereu.

Acum detașat dar atât de afectat de situație pot spune fără a da greș că mare frumusețe are neputința. Dar e o frumusețe cu multă durere și cu multe nopți lipsite de sens. Neodihna sufletească are mai multe repercursiuni decât cea fizică. Azi am devenit sensibil și la propia-mi lipsă de sensibilitate. Cândva nu știam că există problema asta. Adevărat e că nu-i mai mare pedeapsă pentru om decât să nu fie împăcat cu sine.

 A fost o perioadă cu multe dislocări interioare despre a căror existență nu știam, dar când ele au dat năvală e precum apa în Titanic la clasele de jos. Scapă doar norocoșii.., sau cei care nu sunt în cabine..

Multă vreme nu am spus nimănui situația, am ținut pentru mine. Am învățat încet singuratatea. Și bine era dacă o țineam doar pentru mine până la capăt. Din păcate și cei care aparent țin la tine povestesc cu multă energie problema ta. Dar nu o povestesc așa cum e ci așa cum ei cred că e. Dar aici sunt deja alte lucruri specifice și....probabil inutile de specificat.

Am învățat în perioada aceasta puține lucruri, dar profunde. Întâi de toate am învățat că pruncii noștri nu pot dezamăgi cât ar trebui să poată iubi un părinte

Într-o zi lucrurile nu vor mai fi la fel. Dar până atunci vor fi altfel.

Primul îmi zice: tati: am greșit din greșeală..

Al doilea zice: n-am știut că asta e o greșeală
Cine a avut dreptate?

Amândoi!
Copiii nu greșesc niciodată.

Sper doar ca eu să nu rămân o continuă greșeală!