Despre Diogene de România - cazul unui filosof

Recent a apărut la editura Alexandria Publishing House volumul Filosoful Mititelu Cezar de -Bogdan Rusu

Nu știam absolut nimic despre acest exotic și pitoresc personaj numit Cezar Mititelu (1945-1989) înainte să citesc volumul lui Bogdan Rusu. Despre Mititelu s-au mai publicat cărți (Peter Rațiu, Cezar Mititelu. Omul care a trăit în socialism, Eikon, 2018) dar, conform autorului acestei noi lucrări, acestea nu exprimă suficient de limpede angajamentul ideologic și moral al lui Mititelu. „Ideea, exprimată limpede, dar apăsată insuficient, de Peter Rațiu, este aceea că Mititelu „a trăit în comunism”, a fost un comunist; un „comunist etic”, cum a spus un fost amic de-ai lui Mititelu, logicianul Adrian Rezuș; sau, cum voi susține eu, un comunist filosofic. Fără a avea permanent în minte acest lucru, nu se poate înțelege cu adevărat nimic din parcursul lui Mititelu; faptele sale rămân extravaganțe arbitrare, omul însuși pare neconvingător și lipsit de consistență. Toate personajele enumerate mai sus stau în aer și nu se lipesc de pielea omului pentru că creatorii lor au ignorat, refuzat sau diminuat, deliberat sau nu, importanța angajamentului comunist al lui Mititelu” (pp. 35-36). Și mai departe: „Mititelu s-a polarizat, prin prisma anticomunismului, de dinainte și de după căderea regimurilor populare din Europa de Est, într-o pluralitate de personaje, al căror numitor comun este refuzul comunismului. Cazul Mititelu a fost interesant fie ca exemplu de anticomunist, fie ca nou argument pentru a denunța oroarea comunismului. Rareori s-a întâmplat ca unui om să-i iasă totul, până și posteritatea, atât de pe dos ca lui Mititelu” (p. 37).

Mititelu a fost deci un personaj foarte atipic pentru perioada în care și-a petrecut majoritatea vieții adulte: un comunist disident, inspirat mai degrabă de practica filosofică a vechilor greci. Mulți îl aseamănă cu Diogene, dar el însuși se simțea mai apropiat de Socrate, așa cum lasă să se înțeleagă sublinierile apăsate asupra paginilor referitoare la Socrate din prelegerile lui Hegel despre istoria filosofiei. Mititelu a refuzat radical lumea în care a trăit, expunându-i permanent ipocrizia, adică distanța enormă între ceea ce pretindea că este și ceea ce era cu adevărat. Motiv pentru care a intrat repede în vizorul autorităților, fiind încarcerat pentru un timp într-un azil de psihiatrie. În ciuda impresiei generale despre aceste azile, justificabilă fără doar și poate, Mititelu a declarat că nu a fost abuzat și că a fost eliberat după ce anchetatorii s-au convins că nu are probleme psihice. Mititelu refuza să muncească, pentru a nu alimenta, în accepțiunea sa, o societate falsă și condamnabilă. Nu a cerșit niciodată, mulțumindu-se cu ce primea de la prieteni și de la adepți, pe care a reușit să-i înstrăineze gradual încă înainte de căderea regimului socialist - întotdeauna din proprie inițiativă.

Între atei, credincioși și agnostici, Mititelu îi prefera întotdeauna pe primii, care aveau, afirma el, curajul adevărului propriu și al alegerii morale care vine la pachet cu acesta. Agnosticii ar fi refuzat să aleagă concret un anumit tip de deschidere spre adevăr, fapt care îi făcea incapabili de a lua decizii, în ultimă instanță. Extrapolând această problematizare pe coordonate seculare, românii care trăiau în socialism erau, în marea lor majoritate, un fel de agnostici: „Mititelu a ales să creadă că realitatea istorică, „conținutul epocii prezente”, este socialismul; chiar dacă nu pare așa, chiar dacă nu se vede, românii au intrat în socialism, iar procesul este ireversibil și necesar. Acum urgența istorică este cea a intrării socialismului în români, urgență pentru care, avea să constate Mititelu, românii n-aveau nicio considerație și nicio tragere de inimă; ceea ce nu înseamnă că își jucau viața pe ipoteza contrară. Pur și simplu, majoritatea românilor aleseseră nealegerea” (p. 65).

Eroul nostru poate părea, pe bună dreptate, bizar și excentric, sau chiar un parazit social, așa cum îl catalogaseră autoritățile socialiste, dar nu trebuie să uităm că yesmenii aflați „cu fundul în două luntri” conform zicalei populare - au alcătuit în permanență materialul amorf și maleabil indispensabil regimurilor politice nedemocratice. Un material foarte util și regimurilor politice democratice, de altfel, sau care mai bine zis regimurilor politice care caută, sub masca democrației procedurale, să golească democrația de conținutul social care o validează în ultimă instanță, transformând-o într-o oligarhie. Sigur, este de discutat aici, dar cert este că personaje incomode ca Mititelu, marxiști disidenți așa cum au existat în alte regimuri socialiste est-europene, deși nu neapărat la fel de excentrici (Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Polonia) - au contribuit enorm la critica interioară a socialismelor din ce în ce mai autoritare, pavând astfel drumul pentru schimbări politice mult mai puțin traumatice ca cele din România (vezi Michael Shafir), unde socialismul dogmatic, intransigent, de cazarmă - nu a lăsat loc de dialog sau de bună ziua, așa cum nu lasă nici neoliberalismul de azi, ambele regimuri politice avându-și, desigur, proprii saltimbanci intelectuali, generos remunerați. Marxiștii disidenți și intelectualii critici nu au ajuns să alcătuiască, la noi, o masă critică aptă de a genera schimbări politice pașnice, așa cum s-a întâmplat în statele est-europene mai sus menționate; și în România de astăzi intelectualii critici (nu mă refer aici la personaje fascistoide nefrecventabile) sunt o minoritate, motiv pentru care schimbarea care se prefigurează la orizont nu va fi probabil, la fel ca cea din 1989, nici ușoară, nici benefică, într-o primă fază, cel puțin pentru categoriile sociale neprivilegiate. Elitele se vor descurca, desigur, așa cum se descurcă întotdeauna. Nici societății nu-i poți cere să fie alcătuită numai din eroi și luptători intransigenți pentru diferite idealuri, așa cum pretindea Mititelu. Așa că nu ne rămâne decât să trăim cum putem și cum știm mai bine, fără a îmbrățișa totuși fatalismul, deși este foarte dificil să nu o facem.

Așa cum a trăit și Mititelu, până când a ales să-și pună capăt vieții în 1999. Întotdeauna intransigent până la limită, inclusiv cu sine însuși. Această căutare a autenticității și condamnare a „small talk” - ului invită și o interpretare heideggeriană pe care autorul cărții, nu înțeleg de ce, nu o fructifică. Avem însă, la Mititelu, o profundă înțelegere a necesității în sens hegelian. „Nu ești liber să faci ce vrei, dar ești liber să vrei ce faci. Cu alte cuvinte, libertatea de voință este

libertatea de a achiesa sau nu la necesitate. A te simți liber înseamnă a nu te simți constrâns – în acest sens starea de libertate a omului este o stare negativă. Libertatea voinței, așadar, este puterea sau facultatea subiectului de aproba sau de a dezaproba ceea ce este constrans să facă, nu de a face sau a nu face ceea ce aprobă, respectiv dezaprobă” (p. 209). O astfel de atitudine nu echivalează în niciun caz cu o acomodare oportunistă la prezentul socialist, pe care Mititelu îl dorea nu atât abolit, cât dus până la capăt, până la ultimele sale consecințe, în sensul marxist al termenului. Altfel, „Mititelu constata faptul că societatea era, la toate etajele ei, un „bordel”, în care oamenii continuau să se vândă pentru a trăi, să se „prostitueze”” (p. 351).

Așa cum socialismul românesc a simulat marxismul, fiind în practică un regim autoritar cu trăsături sociale indiscutabile, la fel și liberalismul postcomunist simulează în mare măsură liberalismul doctrinar, fiind, în practică, mare amator de monopoluri mai mult sau mai puțin vizibile, și neconvingător atașat de drepturile omului, fie ele individuale sau sociale. Schimbare simulată în plan intern, permanență simulată pe plan extern, acesta era comportamentul României socialiste conform lui Michael Shafir. Astăzi, schimbarea simulată s-a păstrat în bună măsură pe plan intern, în timp ce, pe plan extern, permanența nu mai este deloc simulată, ci mai degrabă defazată, dacă ținem cont de cum se repoziționează UE față de NATO în contextul administrației Trump.

Pentru Mititelu, „Noua formă de „mizerie istorică” se caracteriza prin pătrunderea în România a capitalului european, care a început să erodeze într-un ritm accelerat economia locală și formele sociale care se sprijineau pe ea. Începea reproletarizarea capitalistă a oamenilor muncii de la sate și de la orașe, reproletarizare dublată de lipsa locurilor de muncă, condamnând la precaritate și constrângând la emigrare milioane de români. În același timp privatizările dădeau deținătorilor de capital ocazia să devină capitaliști și oportuniștilor ocazia să devină deținători de capital. „Consignațiile”, buticurile apăreau ca ciupercile după ploaie, pe măsură ce se inchideau fabricile, uzinele, combinatele industriale. Din rândurile vechilor ștabi, ale infractorilor, ale puținilor autointreprinzători răsărea noua clasă capitalistă. Frenezia imbogățirii, competiția economică, trecerea la o societate de consum, entuziasmul general pentru economia de piață, capitalism și „democrație” („prost ințeleasă”...) creau condițiile pentru o animalizare mai radicală a oamenilor, ridicand mancatul, băutul și copulatul la rangul de valori legitime și promovand o elită incultă, disprețuitoare față de cunoaștere și moralitate, interesată numai de acumularea primitivă de capital și de asigurarea propriilor privilegii. În această lume, în care averea era criteriul valorii personale, iar faptul de a fi fost deținut politic era criteriul suprem al moralității, în care Marx a fost scos din universități și asupra lui au fost deversate cantități enorme de clișee adunate din toate zările dreptei și extremei-drepte, în această lume Mititelu nu mai putea avea nicio audiență: vox clamantis in deserto. Nici „nostalgicii” fostului regim, nici anticomuniștii de după comunism nu aveau urechi pentru discursul lui Mititelu. Foștii apropiați, angrenați și ei în turbionul „tranziției”, aveau preocupările timpului și ale condiției lor. Din ce în ce mai izolat, Mititelu a trăit, până la moarte, cu un picior în împărăția umbrelor” (pp. 510-511).

Foarte interesant, conform autorului cărții, foștii adepți ai lui Mititelu, majoritatea studenți sau tineri încadrați „în câmpul muncii”, resping sau se disociază astăzi de vechiul angajament politic al fostului lor mentor și implicit al lor, până la un punct. „Întrebați astăzi, majoritatea foștilor cezariști neagă sensul politic al activității lor trecute, recunoscând lui Mititelu, în același timp, calitatea de anticomunist. Unii foști apropiați, dimpotrivă, îi recunosc calitatea de comunist sincer. Însă aproape toți tind să-l absolve pe Mititelu (și cezarismul) de orice angajament politic explicit, toți resping energic între special teza disidenței lui Mititelu. Trebuie remarcat, cu toate acestea, că există, nu rareori, contradicție între ce afirmă ei astăzi și ce susțineau în urmă cu patruzeci de ani. Cunoaștem parțial ce spuneau, atât din declarațiile pe care le-au dat ei înșiși în diferite ocazii conducerii facultății, miliției, securității sau procuraturii, precum și din notele informative despre ei, furnizate de informatorii din anturajul lor. Coroborând aceste informații se ajunge la concluzia că cezariștii s-au interpretat pe sine, cel puțin într-o perioadă, ca fiind revoluționari, de fapt continuatori veritabili ai marii revoluții socialiste. Atitudinea lui Mititelu și a cezariștilor nu se înțelege, așadar, în afara unui militantism comunist autorevendicat marxist. Consider, în același timp, că acest aspect al cezarismului s-a corupt treptat și, cu timpul, s-a estompat și aproape a dispărut” (p. 360).

Cartea cuprinde, pe lângă prezentarea sumară de mai sus, numeroase alte amănunte referitoare la critica marxistă a lui Mititelu la adresa socialismului real, alături de multe picanterii, aspecte biografice, sau pur și simplu bârfe și zvonuri. De menționat și metodele extreme la care a recurs Mititelu în perioada socialismului târziu pentru a-și disciplina adepții din ce în ce mai puțini: bătăi ocazionale, arderea posesiunilor inutile (până atunci se mulțumea cu renunțarea la acestea) etc. Nu putem și nu trebuie să fim toți ca personajul principal al acestei cărți: dar toți, fără excepție, avem câte ceva de învățat de la el.