Despre noua carte a lui Samuel Moyn, "Gerontocrația în America"

Samuel Moyn este un istoric și profesor american de drept și istorie la Yale University, cunoscut pentru lucrările sale critice despre drepturile omului, liberalism și concentrarea puterii politice. A scris Gerontocrația în America care a produs multe polemici în SUA.

Sinteza lui Ilya Plehanov despre carte

În societatea noastră se coace o discuție serioasă, pe care mulți preferă să o evite. Lumea e condusă de bătrâni. Și nu e vorba doar de nemulțumirile tinerilor. Există o problemă reală și profundă, care afectează banii, locuințele, munca și chiar viitorul nostru. Dacă te uiți cu atenție la cifre și fapte, devine clar: am construit un sistem în care cei care au trăit deja cea mai mare parte din viață țin ferm în mâini toate pârghiile de putere, fără să le dea tinerilor nici o șansă să intre în joc. Situația s-a acutizat după pandemie, când a părut că educația și viitorul tinerilor au fost sacrificate pentru a proteja generația în vârstă, iar perspectivele economice ale celor tineri au devenit și mai sumbre pe fondul unei piețe bursiere în plin avânt, care îi îmbogățește pe cei deja investiți.

Marea acumulare de putere și bani
Astăzi vedem o schimbare istorică, fără precedent la o astfel de scară. Generația mai în vârstă a concentrat în propriile mâini atât de multe resurse, încât asta începe să se asemene cu un club închis. Ei nu doar dețin proprietăți — dețin chiar posibilitățile de dezvoltare. Rezultă un paradox: tinerii nu pot începe o viață propriu-zisă, pentru că toate locurile "bune" și activele sunt deja ocupate de cei care refuză să se retragă. Nu e vorba doar de un conflict între părinți și copii, e un impas structural, în care un grup de vârstă practic "consumă" viitorul celuilalt. Din anii 1980 încoace, tentativele de a ridica problema "echității intergeneraționale" au eșuat, dar astăzi ideea revine în actualitate, pentru că diferența de nivel de trai a devenit insuportabilă.

Legea din 1986: punctul fără cale de întoarcere
Cândva, economia avea reguli clare care forțau sistemul să se reînnoiască. În multe domenii exista o politică de pensionare obligatorie. Asta nu era menit să-i jignească pe cei în vârstă, ci să elibereze la timp locul pentru angajați tineri, dornici de succes și inovație, care în plus costau mai puțin companiile. Dar în 1986, în America a fost adoptată o lege decisivă împotriva discriminării pe criterii de vârstă, care a interzis practic trimiterea forțată la pensie în aproape toate domeniile de activitate. Pe de o parte, asta pare apogeul echității și al protecției drepturilor omului. Pe de altă parte — combinată cu faptul că oamenii au început să trăiască mult mai mult și să-și păstreze sănătatea mai mult timp — asta a dus la situația în care "vechea gardă" a rămas pe poziții decenii la rând. Drept urmare, procesul natural de schimbare a generațiilor în mediul profesional pur și simplu s-a blocat.

Recordul mondial al inegalității salariale
Rezultatul acestei stagnări s-a dovedit cu adevărat șocant pentru economie. Statele Unite au devenit lider mondial la diferența salarială dintre lucrătorii în vârstă și cei tineri. Angajații seniori, având o vechime enormă și poziții pe care legea le protejează de orice tentativă de rotație, câștigă de câteva ori mai mult decât colegii lor tineri. Asta creează o situație absurdă, în care, la același loc de muncă, o persoană la o vârstă venerabilă poate câștiga sume fabuloase doar pentru vechime și statut, în timp ce un specialist tânăr, care face aceeași muncă, de multe ori mai rapid, mai energic și folosind instrumente moderne, se descurcă cu fărâme. Am obținut un sistem în care venitul nu depinde de productivitate sau talent, ci de cât timp ocupi scaunul respectiv.

Capcana stagnării în inovație
Există ideea că experiența este întotdeauna un bine necondiționat. Dar, în realitate, atunci când oamenii ocupă posturi-cheie timp de decenii, progresul suferă. Adevăratele inovații vin cel mai des de la cei care privesc lumea cu o privire proaspătă, încă neuzată. Școlile științifice și universitățile dau randamentul maxim în perioadele în care personalul lor este tânăr și plin de idei. De exemplu, facultatea de Drept de la Yale a fost cea mai influentă și a produs cele mai curajoase idei exact atunci când corpul ei profesoral era considerabil mai tânăr decât astăzi. Acum, elitele științifice, juridice și de afaceri "au îmbătrânit", și asta frânează dezvoltarea întregii societăți. Încercăm să rezolvăm problemele cele mai complexe ale contemporaneității, inclusiv provocările inteligenței artificiale, cu metode din trecut, pentru că cei care iau decizii s-au obișnuit să gândească în categoriile de acum treizeci de ani.

Prăpastia bogăției: 47 la 1
Dacă lăsăm la o parte salariile și ne uităm la bogăția acumulată, tabloul devine înspăimântător. Conform unor studii serioase, cetățeanul vârstnic median este astăzi de 47 de ori mai bogat decât tânărul median, cu vârste între 18 și 34 de ani. Asta nu e doar o inegalitate mică, e o prăpastie insurmontabilă. O parte enormă din toată proprietatea privată, acțiunile și economiile țării sunt concentrate în mâinile celor de peste 65 de ani. Tinerii practic nu au capital de start pentru a deschide o afacere sau a-și forma o familie. Toate resursele sunt "îngheța­te" în conturile generației mai în vârstă, care continuă să-și acumuleze bogăția datorită pieței bursiere în creștere, în timp ce tinerii nu văd înaintea lor decât datorii nesfârșite pentru studii și venituri mici.

Locuința ca activ închis
Cel mai dureros exemplu este piața imobiliară. În 1981, vârsta mediană a celui care își cumpăra prima casă era de doar 30 de ani. Era o epocă de aur, când oamenii puteau să-și formeze o familie și să prindă rădăcini imediat. În 2022, această vârstă a sărit la incredibilul 53 de ani. În patruzeci de ani, visul unui colțișor propriu a devenit aproape inaccesibil pentru cei care au cea mai mare nevoie de el. Generația mai în vârstă nu doar deține case — adesea continuă să locuiască în conace enorme și goale, chiar și după ce copiii au crescut și s-au mutat. În loc să se mute într-o locuință mai modestă, mulți preferă să rămână pentru totdeauna în casele de familie, bucurându-se de creșterea valorii activelor lor. Astfel, practic "blochează" fondul locativ, lipsindu-le familiilor tinere șansa de a cumpăra o casă decentă la un preț corect.

Iluzia moștenirii
Mulți se liniștesc cu ideea: "Nu-i nimic, bătrânii ne vor lăsa toate bunurile, oricum, copiilor." Dar e o mare greșeală. În primul rând, datorită progreselor medicinei, oamenii trăiesc mai mult, iar moștenirea trece la copii abia atunci când aceștia au deja 50 sau 60 de ani. La o asemenea vârstă, banii nu mai pot fi o rampă de lansare pentru carieră sau pentru cumpărarea primei case. În al doilea rând, "ce-i acumulat nu-l poți lua cu tine", dar îl poți cheltui complet, până la ultimul cent, pe tine însuți. Sume enorme, acumulate pe parcursul unei vieți, ajung pur și simplu să se "topească" în sistemul de sănătate, plătind îngrijirea medicală nebunește de scumpă din ultimii ani de viață. În final, bogăția care ar putea alimenta economia prin investițiile tinerilor pur și simplu dispare, fără să ajungă vreodată la urmași.

Logica fricii în locul logicii ajutorului
Persoanele în vârstă se țin de casele și economiile lor deloc din răutate sau lăcomie. Într-un sistem în care bătrânețea nu e protejată sută la sută, ele sunt mânate de o frică rațională, dar distructivă, în fața cheltuielilor gigantice pentru îngrijirea pe termen lung. Economisesc "în plus" și se feresc să împartă cu copiii, pentru că fiecare se teme să nu rămână neputincios și ruinat la capătul drumului. Asta creează un cerc vicios: bătrânii fac rezerve pentru zile negre, tinerii zac în mizerie fără sprijin, iar economia, în ansamblu, se blochează, pentru că capitalul nu mai circulă. Extinderea programelor precum asigurările sociale ar putea face ca cei în vârstă să fie mai liniștiți și mai dispuși să cheltuiască sau să transmită resursele, dar pentru moment frica învinge.

Cel mai vârstnic guvern din istorie
Priviți la cei care ocupă fotoliile puterii — e oglinda perfectă a dezechilibrului demografic. Astăzi, Congresul și corpul judecătoresc din America sunt cele mai vârstnice din toată istoria sa. Asta se observă în special în sistemul judiciar, unde funcțiile sunt adesea pe viață. În timp ce vârsta mediană a unui locuitor obișnuit al țării este de 39 de ani, vârsta mediană a unui senator este de 64 de ani, iar a unui membru al Camerei Reprezentanților — 57 de ani. Persoanele sub 40 de ani reprezintă în puterea legislativă doar circa 6%, în timp ce, în realitate, ele constituie jumătate din populația țării. O astfel de prăpastie demografică enormă, care întrece chiar și diferențele de rasă sau de gen, face ca politicienii și judecătorii pur și simplu să nu înțeleagă problemele cu care se confruntă tinerii de astăzi.

Tictatul politic al pensionarilor (AARP)
Politica de astăzi este complet subordonată intereselor vârstnicilor. Organizații precum AARP (cel mai puternic lobby al pensionarilor) au o influență colosală, pe care nicio organizație de tineret nu o poate egala. Tinerii pur și simplu nu au un echivalent al unei astfel de organizații unite și înstărite. Politicienii se tem să nu-i mânie pe cei în vârstă, pentru că bătrânii sunt cei mai disciplinați și activi alegători. Drept urmare, fondurile bugetare sunt distribuite astfel încât, în primul rând, să fie păstrate beneficiile și plățile pentru vârstnici, chiar dacă asta presupune reducerea cheltuielilor pentru școli, știință sau ecologie. Interesele viitorului sunt sacrificate constant pe altarul confortului prezent al celor deja pensionați.

💥 Puterea alegătorului: 65 contra 39
Problema nu se află doar la cei care stau în Congres, ci și la cei care îi aleg. Asta se observă cel mai bine la alegerile preliminare (primarele), unde se decide ale cui nume vor apărea pe buletinele de vot. Cifrele de aici sunt pur și simplu uluitoare: în 2024, vârsta mediană a alegătorului la primare a fost de 65 de ani, iar în unele state, de exemplu în New Mexico, a atins 71 de ani. Asta înseamnă că agenda politică pentru întreaga națiune, pentru anii următori, este stabilită de oameni a căror viziune și priorități s-au format în secolul trecut. Cât timp tinerii ignoră alegerile, politicienii vor continua să-i ignore pe tineri, concentrându-se exclusiv pe nevoile generației mai în vârstă.

Egoismul în deciziile despre viitor
Atunci când țara e condusă de oameni cărora, din motive naturale, nu le-a mai rămas mult de trăit, ei încep să ia decizii pe baza unui câștig pe termen scurt. De ce să aprobe creșterea taxelor pentru lupta cu încălzirea globală, dacă nu vor vedea consecințele peste 50 de ani? De ce să aprobe o reformă a educației, dacă proprii lor copii s-au terminat de educat de mult? Bătrânii votează mai des împotriva creșterii impozitelor pe proprietate, care finanțează școlile. Sunt fixați pe politicile trecutului — de exemplu, lupta contra terorismului —, ignorând amenințările noi. Lipsa unui interes direct pentru viitorul pe termen lung face ca guvernarea lor să fie periculoasă pentru cei care vor trebui să strângă consecințele acestor decizii timp de decenii.

Calea radicală: coeficientul de pondere al voturilor
Pentru a frânge această coloană vertebrală a gerontocrației, se propun reforme extrem de curajoase și chiar provocatoare. Una dintre ele este modificarea sistemului de vot în sine, dându-le voturilor tinerilor o "pondere" mai mare. Logica e simplă și severă: tânărul va trebui să trăiască cu consecințele legilor adoptate încă jumătate de secol sau mai mult, în timp ce vârstnicul — considerabil mai puțin. Așadar, e corect ca cei care au o miză mai mare în acest joc al vieții să aibă ultimul cuvânt. O altă propunere — să le fie permis părinților să voteze prin procură pentru copiii lor minori, pentru ca interesele generației în creștere să fie cel puțin într-un fel reprezentate la urne.

Cote de vârstă și retragerea obligatorie
O altă cale e introducerea unor limite de vârstă stricte pentru funcțiile de stat. În locul limitelor privind numărul de mandate, se propune stabilirea unei vârste-limită pentru activitatea în Congres sau în instanțe. Se aud, de asemenea, apeluri pentru reintroducerea pensionării obligatorii în universități și marile corporații. Asta nu e discriminare, ci o tentativă de a relansa "liftul social", care s-a blocat de tot. Tinerele talente trebuie să știe că nu vor trebui să aștepte până la 70 de ani pentru a ocupa o poziție de conducere. Rotația cadrelor este singura modalitate de a păstra flexibilitatea minții și competitivitatea societății, într-o lume care se schimbă mai rapid decât îmbătrânesc liderii noștri.

Capcana "oligarhiei" mascată în "gerontocrație"
Există însă riscul de a face o greșeală, luptând doar contra vârstei. Dacă vom vedea inamicul exclusiv în bătrâni, vom pierde din vedere rădăcina răului. De fapt, nu trăim atât sub puterea bătrânilor, cât sub puterea elitelor ultra-bogate — oligarhia. Pur și simplu așa s-a întâmplat că, în economia actuală, bogăția se acumulează în ani, și de aceea majoritatea oligarhilor sunt persoane în vârstă. Dar dacă vom înlocui pur și simplu un miliardar de optzeci de ani cu unul de treizeci de ani, viața omului de rând nu se va îmbunătăți. Problema principală e economia, care recompensează deținerea de active (case, acțiuni) mult mai mult decât munca onestă, de zi cu zi. Problema e în inegalitatea de clasă, nu în data nașterii.

💥 Eroarea "operei": de ce vârsta e o țintă proastă
E important să nu confundăm coincidența cu cauza. Imaginați-vă că la operă merg în special oamenii bogați. Dacă am începe să persecutăm iubitorii de operă, speriind să învingem sărăcia, ar fi caraghios și nedrept. La fel e și cu vârsta. Dacă i-am priva de drepturi politice pe toți bătrânii, am lovi în milioane de vârstnici săraci, al căror nivel de trai nu e câtuși de puțin mai bun decât cel al tinerilor. Rata sărăciei printre persoanele de peste 65 de ani e aproape la fel ca în grupul de la 18 la 64 de ani. A ataca vârsta ca pe o problemă de sine stătătoare înseamnă a provoca daune colaterale enorme oamenilor obișnuiți, în loc să lovești în adevărații vinovați de nedreptate — cei care au monopolizat resursele țării.

Un nou contract social
Trebuie să regândim complet modul în care distribuim timpul vieții umane. Vechiul model — "mai întâi învățăm, apoi muncim toată viața, iar apoi ne odihnim" — e fără speranță de demodat. A fost creat în anii 1930, când viața era mai scurtă, iar economia — mai simplă. Avem nevoie de un nou contract între generații, bazat nu pe ostilitate, ci pe cooperare. Trebuie construite locuințe accesibile, special pentru persoanele în vârstă, ca să le fie avantajos să elibereze casele mari pentru familiile tinere. Trebuie reformată economia, astfel încât să prețuiască munca de aici și de acum, nu doar activele acumulate. Cu toții îmbătrânim, iar lupta de astăzi împotriva bătrânilor e o luptă împotriva noastră înșine în viitor. Scopul nostru comun este o lume în care fiecare om, indiferent de vârstă, are o șansă reală la o viață demnă și la dezvoltare.