”Există un adevăr greu de ocolit: marile credințe au fost, aproape fără excepție, trecute prin focul suferinței.”

Lucian Bălănescu a publicat zilele acestea volumul - Surprins de credință. Călătoria lui C. S. Lewis de la ateism la creștinism - editura Corpus Reformatorum. Am stat de vorbă puțin. A ieșit acest dialog.

LUCIAN BĂLĂNESCU (n. 1979) este licențiat în istorie, are un master în teologie la Universitatea București și un doctorat Doctor of Ministry la Midwestern Baptist Theological Seminary. Din anul 2016 este păstor la biserica Bunavestire din București. Este implicat activ în apologetică și susține frecvent conferințe și întâlniri în mediul universitar, provocând generația tânără să gândească serios despre Dumnezeu, adevăr și sens.

Dragă Lucian, mulțumesc pentru carte – o lectură fascinantă și utilă mai ales în vremurile acestea. Nu pot spune că sunt mare fan al  lui  C. S. Lewis & maestrului său J. R. R. Tolkien. Dezbaterea mea legată de ei ține de conflictul dintre mitologia păgână și folosirea ei în relația dintre Fantasy  și SF. Mie mi se pare foarte riscantă tehnica Fantasy în apologia creștină și felul cum ea devine noua formă de reflecție a realității și proiecție de viitor. Puterea magicului – care nu ține de natura umană ci de natura magică a lucrurilor, obiectelor, forțelor primite nu dobândite.  Lumea actuală a fost învinsă de magic – iar creștinismul e mai aproape de SF (ca gen literar) – adică de puterea care stă în om de a alege, de a schimba, de a se căi, de a se transforma fie și cu sacrificiul divin. Imaginarul actual, economia actuală – e Fantasy. Chiar și creștinismul tinde spre Fantasy.

Dar asta e o discuție separată pe care poate o vom avea altădată. Ceea ce pot să-ți spun e că respectul meu e imens pentru ei – așa că-i citesc cu multă atenție chiar dacă rămân un critic al acestui tip de demers.

Dar un autor precum C. S. Lewis are mute alte calități: este și rămâne un mare scriitor, apologet și intelectual greu de ocolit pe domeniul lui.

Acum am citit cartea ta și propun așa o discuție. Careta are un subiect clar, bine articulat și dezvoltat.

Eu am pregătit următoarele întrebări...

Dragă Vasile,

Îți mulțumesc, în primul rând, că ți-ai făcut timp să citești cartea mea și, în al doilea rând, pentru acest dialog care mă onorează.

Înainte de a răspunde punctual, vreau să spun că îți împărtășesc, în mare, opinia: creștinismul, ca gen narativ, se apropie mai degrabă de SF decât de fantasy. Fantasy-ul vine, într-adevăr, cu un anumit risc pentru apologetica creștină. Și anume: poate fi perceput prea ușor ca o poveste inventată, ca o mitologie alternativă care stă în paralel cu creștinismul, nu în continuitate cu el.

Cu toate acestea, C.S. Lewis se diferențiază clar de J.R.R. Tolkien. Nu doar prin genul abordat, ci mai ales prin amploarea și claritatea contribuției sale apologetice. Lewis a scris consistent în domeniul apologeticii și s-a impus ca gânditor creștin dincolo de Trilogia Spațială sau Narnia. În schimb, Tolkien, deși profund creștin în viziune, a rămas mult mai rezervat în exprimarea directă a credinței în formă apologetică.

 10 întrebări pentru Lucian Bălănescu despre Surprins de credință

1. De ce Lewis, de ce acum? Dintr-un secol plin de intelectuali și convertiri, de ce C.S. Lewis rămâne cel mai convingător exemplu al trecerii de la ateism la credință? Ce îl face mai relevant azi decât în vremea lui?

Pentru spațiul evanghelic (bisericile care se revendică din Reformă), convertirea lui C.S. Lewis rămâne una dintre cele mai importante. Totuși, el nu este un caz singular. În prima jumătate a secolului XX, mai ales pe fundalul traumelor generate de Primul Război Mondial,  asistăm la mai multe convertiri notabile: T.S. Eliot, Elizabeth Anscombe, Oscar Wilde (la finalul vieții), G.K. Chesterton, iar mai târziu Antony Flew sau Richard Swinburne, între alții.

Cu toate acestea, Lewis devine, în mod evident, după convertire, un scriitor preponderent creștin. Scrierile și preocupările lui sunt orientate spre apărarea credinței, aducerea de claritate și corectarea înțelegerilor distorsionate. Altfel spus, este un apologet dedicat misiunii de a face credința creștină inteligibilă și rezonabilă, nu doar pentru intelectuali, ci și pentru publicul larg.

Este relevant faptul că Antony Flew, cunoscut ani la rând ca un ateu combativ, afirma că Lewis este singurul autor creștin pe care îl poate lua în serios. Asta spune mult despre forța argumentativă și onestitatea intelectuală a lui Lewis.

Pe lângă rigoare, scriitura lui este marcată de imagini limpezi, memorabile, care traduc idei complexe într-un limbaj accesibil. Tocmai această combinație, claritate, imaginație și forță logică, îl face remarcabil de actual. El nu doar că a răspuns frământărilor epocii sale, dar continuă să vorbească pertinent culturii de astăzi.

În același timp, nu sunt foarte mulți atei, profesori în instituții academice de prestigiu, care să-și fi schimbat atât de radical convingerile și, mai mult, să fi scris apoi despre credința creștină cu o asemenea simplitate și credibilitate. Aici stă, probabil, unicitatea lui Lewis.

 2. Ateismul lui Lewis era o rătăcire sau o pregătire? Spui că cei 15 ani de ateism l-au format pe Lewis ca apologet. Dar dacă nu ar fi trecut prin necredință, ar fi putut el să scrie Mere Christianity sau Cronicile din Narnia? Credința fără îndoială este credință autentică?

 O să pornesc de la finalul întrebării tale. Cred că orice formă de credință autentică este, într-un fel sau altul, străbătută de îndoială. Ne-am dori o credință fără umbre și fără limite, dar atunci, probabil, nu ar mai fi vorba de credință, ci de vedere. Credința presupune tocmai acest act de încredere în ceea ce nu este încă deplin vizibil.

Îndoiala, departe de a fi doar un defect, este un companion inevitabil al credinței. Nu în sensul că ne aruncă într-o ambiguitate permanentă, creștinul nu trăiește într-o nesiguranță totală și nici îndoiala nu anulează convingerile fundamentale, ci în sensul că ne ține trează conștiința credinței. Este acel pinten care ne obligă să ne examinăm, să ne adâncim și să nu alunecăm într-o credință superficială.

C.S. Lewis nu s-a temut de îndoială. Din contră, în momentele cele mai grele, fără să renunțe la credință, și-a exprimat frământările cu onestitate, ca pe un strigăt înaintea lui Dumnezeu. Tocmai această sinceritate îi dă forță.

În ceea ce privește ateismul lui, nu cred că a fost doar o rătăcire sterilă. A fost, într-un sens profund, o pregătire. Experiența necredinței l-a obligat să cunoască din interior tensiunile, întrebările reale și limitele ateismului. Nu a criticat din afară, ci din interiorul unei poziții pe care a locuit-o cu seriozitate.

Ateismul i-a dat acces la întrebările grele fără să le trivializeze. L-a expus la forța de seducție a materialismului, dar și la epuizarea lui. Iar atunci când a revenit la credință, nu a făcut-o naiv, ci cu luciditatea unuia care a testat alternativa până la capăt.

De aceea, este greu de crezut că am fi avut lucrări precum Mere Christianity sau Cronicile din Narnia în forma pe care le cunoaștem fără această experiență. Profunzimea reflecției vine, în mare măsură, din faptul că nu vorbește ca un „insider” neatins de criză, ci ca unul care a traversat-o.

Și, poate mai incomod spus, există și astăzi un anumit tip de autoritate în vocea celui convertit din ateism, o greutate pe care nu o are, în aceeași măsură, cineva care a privit ateismul doar de la distanță. Cred ca inclusiv astăzi, un convertit venit din ateism are o autoritate mai mare decât cineva care a contemplat de la distanță necredința.

 3. Ce l-a convins pe Lewis că ateismul nu era suficient? Lewis însuși descrie convertirea ca o „capitulare" în fața unui Dumnezeu pe care nu-L dorea. Ce argument sau experiență a fost, în opinia ta, decisive — rațiunea, imaginația sau suferința?

Niciun ateu, cu atât mai puțin C.S. Lewis, nu își schimbă convingerile doar în urma unui argument izolat. Este adevărat că ateismul lui a fost susținut de convingerea că credința nu oferă suficiente dovezi și că naturalismul explică cel mai fidel realitatea. Tocmai de aceea, prăbușirea ateismului său nu a fost bruscă, ci a început atunci când naturalismul a început să-și piardă coerența din punct de vedere filosofic.

Lewis parcurge un traseu intelectual de câțiva ani (aproximativ între 1924 și 1930), în care trece treptat de la un materialism strict la agnosticism, apoi cochetează cu forme de panteism și idealism, devenind tot mai deschis spre teism, până când, în final, „capitulează” în fața teismului creștin.

Fisurile apar din interiorul naturalismului. De exemplu, în problema suferinței: dacă universul este rezultatul unui proces impersonal și lipsit de sens, de unde avem noțiunea de „rău”? Cum putem numi lumea „nedreaptă” dacă nu există un standard obiectiv al binelui? Sau, în problema cunoașterii: cum poate o minte apărută dintr-un proces pur chimic să pretindă că ajunge la adevăr? Dacă gândirea noastră este doar produsul unor reacții fizice, de ce am avea încredere în ea?

Un alt pas decisiv este observația lui despre dorințele umane. Lewis remarcă faptul că fiecare dorință naturală are un corespondent real: foamea corespunde hranei, setea - apei. Dacă ar exista o dorință fundamentală fără niciun corespondent, ar însemna că trăim într-un univers absurd. Dar universul nu pare construit astfel.

Or, spune el, există în om o dorință profundă după sens și eternitate, o nostalgie care nu-și găsește satisfacția deplină în această lume. Concluzia lui este că dorința este mai mult decat efect neruonal și că obiectul ei trebuie să existe dincolo de lumea aceasta. Cu alte cuvinte, omul nu este făcut doar pentru această lume.

Lewis numește această experiență „bucurie” (Joy), tema centrală a autobiografiei sale. Este un dor intens, aproape dureros, care indică spre ceva dincolo de sine. Iar pentru el, acest dor își găsește răspunsul doar în întâlnirea cu Hristos.

Așadar, convertirea lui C.S. Lewis vine în urma unei triple convergențe: prăbușirea filosofică a naturalismului, întâlnirea cu „Bucuria” și descoperirea faptului că, în fața suferinței, există o speranță pe care niciun alt sistem nu o poate oferi.

 4. Narnia este apologetică sau artă? Susții că Narnia este un „laborator apologetic" în care Lewis demontează ateismul prin poveste. Dar există riscul ca această interpretare să reducă o operă literară la un simplu instrument ideologic? Unde se termină arta și unde începe mesajul?

Așa este. Privită prin ochii credinciosului, și, recunosc, ai predicatorului din mine, Cronicile din Narnia oferă o bogăție de imagini, ilustrații și corespondențe care trimit în mod natural spre credința creștină.

Totuși, C.S. Lewis însuși nu ar fi fost de acord cu reducerea Narniei la un simplu manual apologetic sau cu ideea că trebuie citită exclusiv ca un cod simbolic creștin. Am subliniat și în carte că, atunci când s-a apucat să scrie, nici măcar nu știa unde îl va duce povestea. Interesul lui principal era să creeze o lume vie, o poveste bună, și avea convingerea că arta autentică are propriile ei mijloace de a spune adevărul.

Din acest motiv, cred că Narnia trebuie citită mai întâi ca poveste: pentru redescoperirea basmului, pentru bucuria imaginației, fără o agendă apologetică impusă din exterior.

Și totuși, tocmai această libertate artistică deschide spațiul pentru ceva mai profund. Narnia, și mai ales figura lui Aslan, funcționează ca o corespondență a unei realități care, deși pare îndepărtată, este mai aproape de noi decât credem. În final, Lewis ni-l oferă pe Aslan nu ca pe o simplă alegorie, ci ca pe o prefigurare a lui Hristos, unul care poate fi cunoscut și în lumea noastră, sub un alt nume.

 5. Ce ai spune unui ateu care citește cartea asta și spune: „Povestea lui Lewis nu se aplică timpului meu"? Lewis trăia în Oxford-ul anilor '30. Noul Ateism al lui Dawkins și Hitchens este mult mai combativ. Modelul lewis-ian de dialog civilizat mai funcționează azi?

I-aș spune, mai întâi, să aibă încredere în C.S. Lewis așa cum are încredere și în autorii atei din secolele trecute. Forța unor gânditori creștini precum Blaise Pascal sau Søren Kierkegaard stă tocmai în faptul că nu oferă răspunsuri superficiale și nu se adresează doar unor frământări limitate la epoca lor. Ei ating ceva mai adânc, structura însăși a condiției umane. Asta face și Lewis.

Lewis este, în acest sens, mai actual decât pare. Spre deosebire de tonul uneori prea combativ al unor autori precum Richard Dawkins sau Christopher Hitchens, Lewis nu scrie dintr-un reflex de confirmare a propriilor convingeri. Nu ai impresia că vrea doar să câștige o dezbatere, ci că este dispus să asculte, să înțeleagă și să răspundă onest.

Paradoxal, tocmai de aceea lectura lui poate fi mai incomodă. Pentru cineva obișnuit cu retorica ateismului modern, întâlnirea cu Lewis sau cu G.K. Chesterton este mai provocatoare, pentru că  oferă si contraargumente puternice, dar și pune sub semnul întrebării premisele înseși ale necredinței.

De aceea nu doar că îl recomand pe Lewis, dar acesta este și unul dintre motivele pentru care am scris cartea: sper ca el să fie redescoperit de publicul românesc. În fond, cartea mea își propune să deschidă un dialog despre Lewis, despre ateism și despre întrebările care nu dispar odată cu schimbarea epocilor.

 6. Suferința — cel mai sincer capitol. Analizezi evoluția lui Lewis de la Problema durerii (tratat teoretic) la De ce, Doamne? (jurnalul scris după moartea soției). De ce suferința personală este mai convingătoare decât orice argument rațional? Ce ne spune asta despre natura credinței?

Mă simt, până în acest punct al vieții, mai degrabă un răsfățat al existentei și al lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, nu pot spune că am trecut prin suferințe profunde sau pierderi majore, iar asta îmi dă uneori un sentiment de rezervă atunci când vorbesc despre suferință.

Nu este însă cazul lui C.S. Lewis, a cărui viață pare străbătută de pierderi și încercări reale. La el vedem limpede diferența dintre un discurs despre suferință și o credință trecută prin ea,  diferența dintre Problema durerii și A Grief Observed.

Există un adevăr greu de ocolit: marile credințe au fost, aproape fără excepție, trecute prin focul suferinței. Pentru unii, suferința nu este doar o etapă, ci momentul trezirii. Nicolae Steinhardt este un exemplu apropiat, iar în cazul lui, ca și în cazul lui Lewis, „bucuria” (Fericirea) devine semnul unei întâlniri reale cu Hristos, nu în absența suferinței, ci tocmai prin ea.

Sigur, suferința are multe forme și, într-un fel sau altul, toți suntem atinși de ea. Dar credința care nu a trecut prin suferință rămâne, cel puțin în aparență, neprobată. Suferința este in mod hotărâtor un test al unei credințe vii.

De aceea, suferința personală este adesea mai convingătoare decât orice argument: pentru că nu mai lasă loc de teorie. Ea obligă credința să devină existențială. Nu mai este vorba despre ce crezi, ci despre dacă ceea ce crezi te poate susține atunci când totul se clatină.

În acest sens, suferința devine spațiul în care credința își arată adevărata natură și profunzime.

 7. Există un „Lewis român"? România are o generație tânără tot mai secularizată. Ai un apologet român care să facă ce a făcut Lewis pentru cultura engleză — să vorbească limbajul culturii, nu al predicii?

Iată o întrebare grea. Răspunsul scurt este: nu, nu avem încă un apologet creștin român care să vorbească limbajul culturii în felul în care a făcut-o C.S. Lewis.

Avem teologi, filosofi creștini, eseiști, romancieri, voci valoroase și consistente. Dar un credincios care să îmbine, în același timp, rigoarea logică, cultura largă și simplitatea expresiei, în acel echilibru specific lui Lewis, nu avem încă. M-aș putea gândi la personalități din mediul ortodox sau catolic, precum Theodor Baconschi, Adrian Papahagi sau Wilhelm Dancă, dar nici aici nu ne apropiem de modelul lui Lewis.

În spațiul evanghelic românesc, golul este și mai evident, deși pot evidenția pe Emanuel Conțac sau Marius Cruceru, dar in realitate nu ne apropiem nici măcar de la distanță de un astfel de profil. De altfel, dacă suntem onești, nici alte țări nu par să aibă, în acest moment, un echivalent real al lui Lewis.

Și, într-un fel, lucrul acesta este explicabil. Spre deosebire de spațiul englez, care are o tradiție solidă de reflecție creștină și apologetică, spațiul românesc nu a cultivat în aceeași măsură acest tip de discurs. Lipsește și exercițiul unui dialog real, așezat, între oameni care gândesc diferit.

Tocmai de aceea, văd cartea aceasta ca pe o contribuție, poate modestă, dar necesară, la formarea unui astfel de spațiu. Mi-ar plăcea ca ea să încurajeze și interesul pentru Lewis, dar și apariția unor voci capabile să vorbească credința pe limba culturii de azi.

 8. Și-a trădat Lewis vreodată ateismul? Există voci care spun că Lewis nu a abandonat cu totul spiritul critic al ateismului — că rămâne sceptic, că pune întrebări incomode și credinței. Ești de acord? Lewis a rămas, cumva, un ateu-credincios?

Ca metodă, da. C.S. Lewis nu și-a abandonat niciodată reflexul analitic de a sonda întrebările incomode și nu a devenit nici dogmatic, nici rigid în noua lui credință. Spiritul critic dobândit în perioada ateismului nu dispare, ci este integrat și folosit în slujba adevărului pe care ajunge să-l creadă.

În același timp, Lewis nu este un apologet clasic, ușor de încadrat într-o școală anume, nici un evidențialist strict. Este mai degrabă un gânditor creștin care atacă frontal naturalismul și presupunerile care încearcă să închidă credința într-un colț al iraționalului.

Dar, dincolo de metodă, credința lui este una vie și asumată. Nu este o poziție defensivă și nici una ezitantă. Lewis nu rămâne un sceptic ascuns, ci un credincios care nu se teme să pună întrebări, tocmai pentru că este convins că adevărul nu are de ce să se teamă de ele.

 9. Ce înseamnă „a fi surprins de credință" în 2026? Titlul cărții tale este un joc cu titlul autobiografiei lui Lewis, Surprins de bucurie. Pentru tine personal, care a fost momentul sau întrebarea care te-a surprins și te-a oprit din drum?

Inițial nu am vrut să aleg un astfel de titlu, tocmai pentru că jocul acesta de cuvinte a fost, într-un fel, suprasolicitat, de la N.T. Wright la Patti Callahan și alții.

Și totuși, în cazul lui C.S. Lewis, există într-adevăr această dimensiune a „surprinderii”. Convertirea lui nu vine ca un fulger emoțional, dar are un caracter neașteptat: el însuși spune că nu L-a căutat pe Dumnezeu, sau, cel puțin, aceasta era impresia lui, și totuși ajunge să fie „cucerit”.

Pentru mine, nu a existat o singură întrebare decisivă și nici un moment unic de oprire. Mai degrabă, întreaga mea călătorie este alcătuită dintr-o serie de opriri, momente de reflecție, de reevaluare, de luciditate, de luptă cu îndoiala, în care credința mi se descoperă din nou ca fiind, în mod real, unul dintre marile miracole și taine ale vieții mele.

De cele mai multe ori, aceste opriri vin prin cărți. Ultima care m-a obligat să încetinesc, să-mi pun întrebări, să mă bucur din nou de credință și să privesc cu mai multă atenție la propria mea călătorie spirituală a fost Jurnal scoțian, de Ioan-Florian Florescu

Ceea ce îmi aduce bucurie, într-un mod asemănător cu experiența lui Lewis, este convingerea că realitatea vieții noastre nu se reduce la această experiență limitată pe care o numim existență. Credința este o deschidere spre o realitate mai mare: învierea lui Hristos ca fapt și, odată cu ea, speranța propriei noastre învieri.

Cum spunea poetul Ioan Alexandru, trăim în așteptarea acestui miracol, al propriei noastre învieri.

 10. Dacă Lewis ar fi viu azi și ar vedea TikTok, influenceri atei și bule de filtru — ar mai scrie Mere Christianity sau ar fi resemnat? Lumea lui Lewis era a radioului, a conferințelor BBC, a corespondenței scrise. Modelul lui apologetic mai are sens într-o lume a fragmentării atenției? Sau credința are nevoie de alte forme?

 Asta este, într-adevăr, o întrebare care te obligă să gândești mai adânc. Un lucru mai puțin confortabil pentru logica noastră actuală este că C.S. Lewis nu era deloc fascinat de actualitate. Nu urmărea obsesiv presa vremii și avea convingerea că, dacă ceva este cu adevărat important, își va face oricum drum până la tine. Din acest motiv, îmi este greu să mi-l imaginez ca influencer sau creator de conținut în sensul contemporan. Probabil nu ar fi avut un canal de TikTok și nici nu sunt sigur că ar fi fost atras de formatul podcastului. Chiar și aparițiile lui la BBC au venit mai degrabă ca invitații, nu ca inițiative personale de a construi o platformă.

Dar întrebarea ta merge mai adânc decât atât. Nu este doar despre medii, ci despre dacă mesajul lui mai poate circula într-o cultură fragmentată și saturată de conținut.

Cred că, în esență, Lewis ar fi rămas același. Ar fi scris Mere Christianity la fel, ar fi scris Narnia la fel. Nu și-ar fi diluat ideile doar pentru a ține pasul cu ritmul culturii.

Și totuși, un Lewis contemporan ar fi fost, aproape sigur, un comunicator remarcabil. Ar fi fost invitat în dezbateri, ar fi dialogat cu voci actuale, probabil inclusiv cu oameni ca Alex O'Connor, și ar fi găsit imagini și analogii capabile să atingă mintea fragmentată a generației de astăzi.

Din acest motiv, nu cred că avem astăzi un echivalent real al lui Lewis. Nu doar din lipsă de platforme (avem prea multe) ci din lipsa acelei combinații rare: convingeri solide, exprimare limpede, imaginație vie și o absență aproape totală a patimii polemice.

Și mai este un aspect esențial la C.S. Lewis. Fără să îl transform într-o statuie, trebuie spus că avea o capacitate rară de a prezenta mesajul simplu al Evangheliei într-un mod firesc, aproape dezarmant.

El vorbește despre om ca despre o ființă pierdută în propriul păcat, prinsă într-un întuneric din care nu se poate scoate singură. Iar în centrul creștinismului nu stă o idee sau un sistem, ci Isus Hristos: Mântuitorul lumii, Cel care îndepărtează păcatul, vindecă orbirea și Îl face pe Dumnezeu cunoscut oamenilor pierduți și însetați după sens și eternitate.

Acesta este, de fapt, nucleul. Iar Lewis avea darul de a-l face inteligibil fără să-l dilueze. Ar fi știut să spună același adevăr în sute de forme și imagini, fie prin ficțiune, fie prin eseu, fără să-i piardă forța, dar făcându-l mereu accesibil.