Exodul tăcut. America nu mai merge la biserică - fenomen care anunță noua criză

În ultimii douăzeci și cinci de ani, patruzeci de milioane de americani au părăsit biserica. Nu furioși, nu convertiți, nu convinși de altceva. Pur și simplu — plecați. Sociologul Ryan Burge a numărat. Filosofii Taylor și Tocqueville, fiecare din secolul lui, explicaseră deja de ce. Cartea The Great Dechurching are meritul de a pune laolaltă cifra și întrebarea. Ce facem cu ele — rămâne treaba noastră.

Cartea a fost tradusă la noi la editura Decenu.eu - Marea dez-bisericire - Jim Davis, Michael Graham (traducere Raluca Simona Ulmeanu)

Date personale preliminare

Teza mea anunțată încă înaintea primului mandat Trump: criza profundă a societății americane din zona politică are un element religios central. Nu e singurul - dar este unul fundamental. Criza americană e altfel decât criza europeană chiar dacă au multe elemente comune cum ar fi cele legate de zona economică și tehnologică. Interesul meu pentru acest domeniu este vechi - începusem o teză de doctorat pe subiect - și acum lucrez la o mică cercetare. Sper din toamnă să lucrez și pe pământ american. Mă interesează acest fenomen mai degrabă social și politic - mai puțin teologic.

Ba chiar am anunțat acum mulți ani că va exista un export al acestei crize pe filiera conflictului progresist-conservator - progresismul american la rândul lui are rădăcini religioase nu laice precum cel european de asta la noi arată a ”sectă” - și că vom culege roadele și aici într-o formulă mimetică. Știu că atunci mi-a adus multă bătaie de cap și înjurături din ambele tabere.

Mă rog: ideea e că subiectul mi se pare foarte actual și acut și în România. De loc întâmplător că filmul lui Cristian Mungiu proaspăt premiat, Fjord, produce deja atâtea polemici: atinge coarde sensibile a acestui conflict. Care, culmea, are legătură directă cu acest tip de cauzalitate.

Mai jos - câteva gânduri despre cartea și context: mulțumesc editurii că mi-a trimis această carte.

Banca a treia din stânga. Goală de zece ani

Nimeni n-a plecat supărat. Asta e partea ciudată. N-a fost niciun scandal, nicio erezie, nicio scenă. Au plecat cum se pleacă de la un abonament pe care nu-l mai folosești — fără să anunți, fără să îți ceară cineva socoteală. Viața continuă. Duminica s-a umplut cu altceva. Cu orice altceva.

Tocqueville — un francez care înțelegea America mai bine decât americanii — scria în 1835 că religia de acolo e puternică exact pentru că e voluntară. Nimeni nu te obligă. Deci când crezi, chiar crezi. Era o observație. Era, fără să vrea, și un bilet la dus.

Pentru că dacă poți alege să crezi, poți alege și să nu mai crezi. Charles Taylor a numit asta, un secol și jumătate mai târziu, cu răbdarea filosofului care știe că are dreptate dar nu se grăbește: capcana voluntarismului. Lumea merge înainte fără Dumnezeu. Nu împotriva lui. Pur și simplu — fără.

Patruzeci de milioane de americani au decis, fiecare în felul lui, același lucru. The Great Dechurching are curajul să numere. E foarte importantă baza sociologică a analizei de aici.

Cel mai mare exod pe care nimeni nu l-a văzut

Patruzeci de milioane. Într-un sfert de secol. Sociologul Ryan Burge — pastor baptist în Illinois și cercetător la Eastern Illinois University — a adunat datele cu răbdarea cuiva care știe că cifrele deranjează mai mult decât orice predică. Concluzia lui Jim Davis și Michael Graham, co-autorii cărții, e directă: America tocmai a traversat cel mai mare exod religios din istoria ei. Mai mare decât Marea Trezire pe dos. Mai silențios decât orice schismă.

Ce face fenomenul greu de digerat nu e amploarea. E profilul.

Nu vorbim de atei convinși. Nu vorbim de tineri rebeli care au citit Dawkins și au ieșit trântind ușa. Vorbim, în majoritate, de oameni care pur și simplu — au încetat să mai meargă la biserică. Au încetat să mai vină, au încetat să mai contabilizeze absența, au încetat să se mai întrebe dacă absența contează. Burge îi numește dechurched — dezbisericiți, am putea spune în română, dacă cuvântul ar exista. Oameni care au avut cândva o relație funcțională cu o comunitate religioasă și care acum nu o mai au.

Distribuția e surprinzătoare: cauze multiple. Există foști enoriași evanghelici conservatori, dezamăgiți de amestecul dintre religie și politică — mai ales după 2016. Există catolici care au plecat după valurile de scandaluri instituționale. Există protestanți mainline — prezbiterieni, metodiști, episcopalieni — care pur și simplu s-au mutat în alt oraș și n-au mai căutat o nouă biserică. Există, și acesta e profilul poate cel mai interesant, oameni care n-au avut niciodată o credință profundă, ci doar un obicei social moștenit. Când obiceiul a devenit inconvenient, practica lui s-a evaporat.

Nu e furie. E oboseală. Sau mai rău: e indiferență.

Cine pleacă și ce lasă în urmă

Robert Bellah a scris în 1985, în Habits of the Heart, că America suferă de o boală pe care o numea individualism expresiv — tendința de a evalua orice angajament colectiv prin filtrul autorealizării personale. Dacă îmi face bine, rămân. Dacă nu, plec. Religia nu e exceptată de la acest contract.

Bellah era îngrijorat. Profetic de îngrijorat, s-ar părea. Dar explicația lui Bellah nu e suficientă singură. Philip Rieff mergea mai adânc. În The Triumph of the Therapeutic — o carte din 1966 care pare scrisă ieri — Rieff argumenta că Occidentul a înlocuit treptat omul religios cu omul terapeutic. Preotul a cedat locul terapeutului. Păcatul a cedat locul traumei. Mântuirea a cedat locul vindecării. Sacrul a cedat locul bunăstării psihologice.

Nu e o critică simplă a psihologiei. E o observație despre ce se întâmplă când o cultură pierde vocabularul sacrificiului și al obligației și îl înlocuiește cu vocabularul nevoilor și al granițelor de sănătate psihoterapeutică. Biserica — orice biserică — cere ceva de la tine. Îți cere prezență, contribuție, subordonarea eului față de o narațiune mai mare. Cultura terapeutică îți spune că tu ești narațiunea.

Tensiunea e structurală. Și biserica a pierdut-o, argumentează Rieff, nu pentru că ar fi devenit mai rea — ci pentru că a încercat să o rezolve adoptând limbajul adversarului. A vorbit despre comunitate ca despre un spațiu sigur. A vorbit despre credință ca despre o resursă pentru reziliență. A supraviețuit pe termen scurt. A pierdut pe termen lung.

Ross Douthat, editorialist la New York Times și unul dintre cei mai lucizi comentatori ai declinului religios american, pune problema tranșant în Bad Religion: biserica americană nu a murit pentru că a fost prea rigidă. A slăbit pentru că a fost prea flexibilă. A vrut să fie relevantă și a devenit, pe alocuri, de nerecunoscut.

Taylor și capcana pe care nimeni n-a văzut-o venind

Charles Taylor e filosof canadian, catolic, și are o răbdare pe care cei mai mulți dintre noi nu o avem. A Secular Age — 800 de pagini publicate în 2007 — e un fel de autopsie a spiritului occidental, scrisă de cineva care crede că pacientul mai are șanse.

Teza lui centrală e că trăim într-un immanent frame — un cadru imanent, o lume care s-a construit pe sine ca suficientă sieși. Nu e că Dumnezeu a fost atacat și eliminat. E că lumea a fost, treptat, re-organizată fără el. Știința, statul, piața, psihologia — fiecare a preluat o bucată din ceea ce odinioară era teritoriu religios. Suferința se tratează. Moartea se gestionează. Sensul se construiește. Comunitatea se alege.

Într-o lume astfel organizată, religia nu dispare — dar devine una dintre opțiuni. O preferință printre preferințe. Unii o aleg. Din ce în ce mai mulți — nu.

Ceea ce măsoară Burge nu e, în cadrul lui Taylor, o surpriză. E o consecință. Logică, întârziată, masivă.

Și tocmai aici intră Peter Berger, cu toată ironia intelectuală a unui om care a trăit suficient cât să se vadă greșind. Berger publicase în 1967 The Sacred Canopy — o carte în care argumenta că modernizarea produce inevitabil secularizare. America va urma Europa. Religia va ceda. Era convins.

Treizeci de ani mai târziu, în 1999, Berger a făcut ceva extrem de rar în academie: și-a retras teza public. America nu urmase Europa. Rămăsese profund religioasă. Secularizarea nu era inevitabilă. Europa era excepția, nu regula.

Berger a murit în 2017. N-a apucat să vadă datele lui Burge. Nu știm ce ar fi spus. Dar există o ironie pe care textul nu o poate ocoli: primul Berger — cel din 1967 — părea să fi avut dreptate. Cu o întârziere de șaizeci de ani.

Tocqueville nu era naiv — era prematur

Să ne întoarcem la francezul nostru. Tocqueville nu era un romantic al religiei. Era un analist. Ceea ce îl interesa nu era teologia, ci funcția socială a credinței. Religia, scria el, disciplinează libertatea. Îi dă limite pe care nici legea, nici piața nu le pot impune. O democrație fără religie, sugera el, riscă să producă cetățeni liberi dar fără busolă — indivizi care știu ce vor dar nu știu de ce vor.

Întrebarea de azi nu e dacă Tocqueville a avut dreptate. E dacă America de azi îi dă sau nu dreptate.

Patruzeci de milioane de oameni n-au plecat spre ateism militant. N-au plecat spre altă religie. Au plecat spre — nimic articulat. Spre o duminică liberă, spre un podcast de mindfulness, spre o identitate construită din pasiuni și triburi elective. Sunt, în termenii lui Tocqueville, cetățeni liberi. Întrebarea pe care el ar fi pus-o — și pe care The Great Dechurching o lasă deschisă, incomod de deschisă — e ce îi ține împreună.

Aici cartea devine interesantă și pentru noi — nu pentru că România sau Europa de Est ar fi parcurs același drum, ci pentru că drumul există și pe continent. Cifrele europene despre apartenența religioasă activă sunt în cădere de decenii. Bisericile românești au o prezență sociologică masivă — la recensământ, toată lumea e ortodoxă — dar prezența reală, corporală, în bancă, în duminica aia concretă, e o cu totul altă poveste. Nu avem un Burge al nostru care să numere. Poate că tocmai asta e problema.

Final

Banca a treia din stânga rămâne goală. Nu pentru că cineva a decis că Dumnezeu nu există. Nu pentru că preotul sau pastorul a greșit ceva anume. Ci pentru că, la un moment dat, absența a devenit mai ușoară decât prezența. Și nimeni nu a întrebat de ce.

The Great Dechurching e o carte americană, cu date americane și cu o concluzie care privește explicit spre refacerea comunităților religioase. Autorii ei sunt creștini care vor să aducă oamenii înapoi. E dreptul lor. E și agenda lor declarată.

Dar dincolo de agenda pastorală, cartea pune o întrebare mai mare — pe care Taylor și Tocqueville, fiecare din secolul lui, o formulaseră deja fără să știe că vorbesc despre același lucru: ce se întâmplă cu o societate care a construit totul pe alegere individuală și care descoperă, într-o duminică obișnuită, că a ales să nu mai aleagă nimic în comun?

Nu știm răspunsul. Nici cartea nu îl știe. Poate că asta e, deocamdată, suficient de onest.