Fabrica de zahăr de la Ripiceni - Botoșani: Titanicul şi ruşii

Am oprit pe la Ripiceni. Auzisem despre faimoasa fabrică de aici: „cea mai modernă şi profitabilă fabrică de zahăr din Europa”. Dar asta a fost acum mai bine de 100 de ani.

Povestea.

Pe la 1887, un investitor francez pe mume Maurice Dupont, principalul acţionar al societăţii Dupont and Company, fondată în Franţa, poposește prin zona Botoșani.

Ce căuta? Mână ieftină de lucru şi zonă bună pentru o fabrică de zahăr. Aici găsește tot şi se așază.

„Era un loc binecuvântat de Dumnezeu pentru Maurice Dupont. Aici a găsit o carieră de piatră în nord-vestul localității de astăzi, dar cel mai important, un bazon agricol extraordinar, cu pământ fertil irigat de Prut şi, evident, forţă de muncă ieftină şi din abundenţă“, zice isotricul Dumitru Grigoraş.

Pe o suprafață însemnată de teren de la Academia Română, proprietară în zonă, în urma donației unui boier din familia Sturdza, începe să clădească fabrica de zahăr.

„Fabrica îşi are începutul în 1899, când este consemnată la Primăria comunei Movila Ruptă, de unde făcea parte şi micul cătun Ripiceni la acea dată. Atunci s-a făcut cererea de autorizare pentru construcţia unei cărămidării necesară ridicării fabricii. Fabrica a fost construită într-un an, cu fonduri de la societatea franceză Dupont and Company. Era o fabrică uriaşă care la acea dată avea deja şi hale pentru fabricarea spirtului şi a drojdiei, evident tot din sfeclă de zahăr. Pe lângă aceasta, au fost înfiinţate ferme cu boi pentru carne, destinaţi exclusiv exportului. Sortimentele s-au diversificat, iar fabrica producea, pe lângă zahăr tos, şi zahăr cubic dar şi căpăţâni. Totul era exportat în străinătate. Pentru a-şi asigura materia primă, francezii au investit masiv în dezvoltarea culturilor agricole ale ţăranilor. Practic, în 1912, fabrica era alimentată cu sfeclă de zahăr de pe 10.000 de hectare de teren“.

Modelul de construcție e pe stilul „colonie muncitorească”: clădiri pentru muncitorii, specialiști aduși. Fabrica nu mai există, dar a rămas bine conservată strada cu casele muncitorești pe modelul pe care-l întâlniți cam în toate zonele industriale din vechiul imperiu habsburgic din care am mai moștenit şi noi. Sunt acele case standardizate, bine proporționate, bine gândite, cu curți şi mici grădini, pentru muncitori. Locuiau muncitorii aduși. În jurul fabricii s-a ridicat un oraș industrial important, cu muncitori veniți din Italia, Cehia şi Germania.

Anii de dinaintea Primului Război Mondial au reprezentat apogeul acestei fabrici. Pentru activitatea intensă a fabricii, a fost inaugurată şi o linie de cale ferată proprie, cu 500 de vagoane şi 10 locomotive, pentru a aduce sfecla de zahăr de pe o suprafață imensă de teren. Calea ferată avea peste 28 de kilometri lungime. Era modernă, puternică şi profitabilă. Asta din ce citesc.

Ca orice poveste de succes ea trebuie să aibă tragism. Maurice Dupont, marele investitor, are un fiu care decide să facă o călătorie în America. Şi nu oricum ci pe Titanic. Ce se întâmplă cu Titanicul ştie tot globul. Unicul fiu, moștenitorul marii afaceri, se scufundă odată cu Titanicul.

Maurice Dupont se retrage din afaceri şi vinde fabrica lui Iulius Iosipovici, un evreu contabil-șef la fabrică în acea perioadă. A dat-o cu un milion de lei.

Fabrica de la Ripiceni, judeţul Botoşani, a funcţionat fără întrerupere până în 1944, fiind concentrată pe exporturi. Însă odată cu marea contraofensivă sovietică din 1944, destinul fabricii s-a schimbat.

„În 1944 a fost distrusă. Mai precis, nemţii au bombardat-o ca să nu cadă în mâinile ruşilor. Mai apoi, când au venit ruşii, iar românii au schimbat armele, sovieticii au luat fabrica bucată cu bucată şi au dus-o în URSS. Mai ales utilajele. Spuneau ei că au luat-o în contul datoriilor de război pe care românii trebuiau să le plătească Uniunii Sovietice. Nu a rămas niciun utilaj. Mai apoi, după 1948, comuniștii au naționalizat terenul şi s-a dus de tot fabrica de zahăr” aflăm de la istorici.

Astăzi sunt doar ruine - şi acelea pe cale de dispariție - şi un câmp pe care mai pasc ceva animale domestice ca în secolul 19., foarte rural. Urmele industriale nu se mai simt. Doar casele care ies în evidența te mai pot pune la încurcătură: de unde s-au luat aici?

Noroc că natura şi micile intervenții au făcut să se integreze în peisajul idilic moldovenesc.