Istoricii sînt de acord: naziștii erau de extremă dreapta, comuniștii de extremă stînga / de Roman Sheremeta

Roman Sheremeta, The Economics of Power (Substack - sursa), 27 octombrie 2026

Recent, Elon Musk a făcut următoarea afirmație pe X: „Hitler a fost un socialist de extremă stînga. Scrie literalmente în numele partidului său!”

Am auzit acest argument de multe ori, mai ales de la oameni din dreapta politică. Și cred că înțeleg de ce.

Nimeni nu vrea să fie asociat cu naziștii. Regimul nazist reprezintă unul dintre cele mai întunecate capitole din istoria omenirii. Așa că, firesc, oamenii de dreapta vor să se distanțeze de ideea că versiunea extremă a ideologiei lor politice ar putea duce la ceva atît de oribil precum nazismul.

O modalitate de a face asta este să susții că naziștii erau de fapt socialiști și, prin urmare, aparțineau extremei stîngi.

Am observat o tendință similară și în cealaltă parte a spectrului politic.

Oamenii de extremă stînga încearcă adesea să se distanțeze de comunismul sovietic. Ei susțin că Uniunea Sovietică a lui Stalin nu a fost tipul „corect” de comunism sau că atrocitățile ei nu au avut nimic de-a face cu principiile socialismului.

Totuși, comunismul sovietic își avea rădăcinile istorice în tradiția marxistă revoluționară. Rezultatele sale dezastruoase nu pot fi pur și simplu respinse ca neavînd nicio legătură cu ideologia care a inspirat sistemul.

Desigur, asta nu înseamnă că orice socialist devine pînă la urmă stalinist, la fel cum nu orice conservator devine pînă la urmă nazist.

Dar ridică o întrebare importantă. De ce oamenii din ambele părți ale spectrului politic se străduiesc atît de mult să se distanțeze de regimurile autoritare asociate cu extremele lor ideologice?

Și, poate mai important, cum pot două ideologii politice care par complet opuse să producă sisteme de opresiune remarcabil de asemănătoare?

Ca economist care studiază stimulentele și comportamentul uman, găsesc această întrebare deosebit de interesantă.

Să vedem ce spun de fapt istoricii și politologii.

1. Ce deosebește stînga politică de dreapta?

Distincția dintre stînga și dreapta datează de la Revoluția Franceză, cînd susținătorii schimbării revoluționare și apărătorii ordinii stabilite ocupau părți diferite ale Adunării Naționale.

Cu timpul, distincția a evoluat.

O interpretare influentă vine de la filosoful politic Norberto Bobbio, care a susținut că diferența fundamentală dintre stînga și dreapta privește atitudinea față de egalitate.

Stînga pune în general un accent mai mare pe reducerea inegalităților sociale și economice. Dreapta tinde să pună un accent mai mare pe responsabilitatea individuală, tradiție, proprietatea privată și legitimitatea anumitor ierarhii sociale.

Acestea sînt, desigur, tendințe generale. Nu orice conservator se opune redistribuirii și nu orice mișcare de stînga se opune proprietății private.

Dar distincția este utilă.

Stînga urmărește în general mai multă egalitate, în timp ce dreapta este mai dispusă să accepte inegalitățile care decurg din diferențe de merit, din piețe, din tradiție sau din organizarea socială.

Există însă o altă dimensiune la fel de importantă: relația dintre individ și stat.

O mișcare politică poate fi de stînga și democratică. Poate fi, de asemenea, de stînga și autoritară.

La fel este și în dreapta. Această distincție este esențială pentru înțelegerea atît a nazismului, cît și a comunismului.

2. De ce istoricii clasifică nazismul drept extremă dreaptă

În ciuda faptului că cuvîntul „socialist” apare în numele oficial al Partidului Nazist, istoricii clasifică covîrșitor nazismul drept o ideologie de extremă dreapta.

Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite descrie Partidul Nazist ca pe o mișcare de extremă dreapta, rasistă, naționalistă, antisemită și violent antimarxistă.

Există mai multe motive pentru această clasificare.

În primul rînd, nazismul a fost construit în jurul ierarhiei rasiale.

Hitler credea că omenirea este împărțită în rase cu valori și capacități fundamental diferite. Presupusa superioritate a rasei ariene era centrală în ideologia nazistă.

Aceasta era opusul egalității universale asociate în mod tradițional cu gîndirea socialistă.

În al doilea rînd, nazismul a fost intens naționalist.

Naziștii au pus interesele națiunii germane, definite în termeni rasiali, deasupra drepturilor individuale și a cooperării internaționale.

Comunismul, cel puțin în formularea sa marxistă originară, punea accentul pe solidaritatea internațională de clasă, nu pe naționalismul rasial.

În al treilea rînd, Hitler i-a persecutat activ pe socialiști și pe comuniști.

După venirea la putere, naziștii au interzis partidele de opoziție, i-au întemnițat pe liderii comuniști și social-democrați și au distrus sindicatele independente.

Primii prizonieri din lagărul de concentrare de la Dachau au fost comuniști. În al patrulea rînd, Germania nazistă a păstrat proprietatea privată.

Spre deosebire de Uniunea Sovietică, Germania nazistă nu a abolit proprietatea privată și nu a instituit o proprietate de stat generalizată asupra mijloacelor de producție.

Companiile private au continuat să funcționeze, deși guvernul exercita un control extins asupra producției, investițiilor și muncii, mai ales pe măsură ce Germania se pregătea de război.

Ca să fim corecți, naziștii au adoptat într-adevăr anumite politici care ar putea fi descrise ca intervenționiste economic sau chiar cu aer socialist. Programul lor politic timpuriu includea cereri de participare la profit, naționalizarea anumitor întreprinderi și extinderea beneficiilor sociale.

Dar intervenția statului, în sine, nu face o ideologie socialistă. Guvernele de pe tot spectrul politic intervin în piețe.

Ceea ce contează este filosofia politică de fond și organizarea mai largă a societății. Iar pe aceste temeiuri, istoricii plasează nazismul ferm în tradiția fascistă de extremă dreapta.

3. De ce comunismul sovietic este clasificat drept extremă stîngă

Comunismul sovietic a apărut din teoria marxistă, care vedea conflictul de clasă drept forța motrice a istoriei.

Karl Marx susținea că capitalismul a creat un conflict fundamental între muncitori și proprietarii de capital. Alternativa propusă de el presupunea înlocuirea proprietății capitaliste cu controlul colectiv asupra mijloacelor de producție.

Uniunea Sovietică a încercat să pună în practică o versiune revoluționară a acestei viziuni.

Sub Lenin și mai ales sub Stalin, guvernul a naționalizat marile industrii, a impus planificarea economică centralizată și a colectivizat agricultura.

Proprietatea privată asupra capitalului productiv a fost în mare parte eliminată. În teorie, obiectivul era crearea unei societăți fără clase.

În practică, sistemul sovietic a creat o nouă clasă conducătoare: funcționarii Partidului Comunist, care controlau puterea politică, resursele economice și viața cetățenilor obișnuiți.

Statul a devenit extraordinar de puternic. Opoziția politică a fost eliminată. Milioane de oameni au cunoscut închisoarea, deportarea, munca forțată, foametea sau execuția sub politicile și represiunea sovietică.

Promisiunea egalității a produs un sistem caracterizat de inegalități enorme de putere politică.

Aceasta este una dintre marile contradicții ale comunismului sovietic.

O ideologie care promitea să elimine dominația de clasă a creat o nouă formă de dominație prin intermediul statului.

Asta nu înseamnă că orice versiune a socialismului duce inevitabil la stalinism. Mișcările socialist-democratice și-au urmărit obiectivele prin alegeri, libertăți civile și instituții constituționale.

Dar înseamnă că experiența istorică a comunismului sovietic merită o atenție serioasă atunci cînd evaluăm socialismul revoluționar și proprietatea de stat concentrată.

4. De ce Germania nazistă și Uniunea Sovietică arătau atît de asemănător

Aici discuția devine deosebit de interesantă. Una dintre cele mai influente gînditoare politice ale secolului XX, Hannah Arendt, a examinat această întrebare în cartea sa din 1951, Originile totalitarismului.

Arendt a susținut că Germania nazistă și Uniunea Sovietică a lui Stalin au reprezentat două manifestări ale guvernării totalitare.

Fundamentele lor ideologice erau diferite. Nazismul punea accentul pe rasă și națiune. Comunismul punea accentul pe clasă și pe relațiile economice. Și totuși, instituțiile lor politice aveau asemănări remarcabile. Ambele au dezvoltat dictaturi de partid unic. Ambele au eliminat opoziția politică. Ambele s-au bazat pe propagandă, supraveghere, teroare politică și un control extins al statului. Ambele au cultivat lideri puternici, a căror autoritate era greu de contestat. Și ambele au justificat o violență extraordinară în numele obiectivelor lor ideologice.

Diferențele dintre ideologiile lor erau reale și importante. Genocidul rasial nazist, inclusiv Holocaustul, a avut obiective și mecanisme distincte, care nu trebuie estompate.

Cu toate acestea, Arendt a recunoscut că mișcări politice pot porni de la viziuni foarte diferite despre societate și totuși pot dezvolta metode similare de exercitare a puterii.

Această observație pune la îndoială felul convențional în care gîndim ideologia politică.

5. Problema spectrului politic stînga–dreapta

Ne imaginăm adesea politica drept o linie dreaptă.

Extrema stîngă e la un capăt. Extrema dreaptă e la celălalt. Moderații ocupă mijlocul.

Dar acest cadru ignoră o dimensiune importantă: autoritarismul.

Să luăm două întrebări separate. Prima este economică și ideologică: cum ar trebui societatea să distribuie resursele, să organizeze activitatea economică și să abordeze inegalitatea?

A doua privește puterea politică: cîtă autoritate ar trebui să aibă guvernul și ce limite ar trebui să-i constrîngă pe cei care o exercită?

Acestea sînt întrebări diferite. O persoană poate susține o redistribuire economică substanțială, apărînd în același timp cu tărie democrația, libertățile civile și libertatea individuală.

O altă persoană poate susține proprietatea privată și piața liberă, preferînd în același timp o conducere politică autoritară.

De aceea, un cadru bidimensional este mai util. O dimensiune surprinde preferințele economice și ideologice, de la stînga la dreapta.

Cealaltă surprinde autoritatea politică, de la libertarian la autoritar.

În acest cadru, Germania nazistă și Uniunea Sovietică a lui Stalin ocupă părți opuse ale spectrului ideologic, dar împart o poziție aproape de capătul autoritar.

Obiectivele lor difereau. Metodele lor de control al societății aveau asemănări importante.

Și asta ne aduce la cea mai importantă lecție.

6. Adevăratul pericol este puterea concentrată

Ca economist, tind să privesc sistemele politice prin prisma stimulentelor.

Liderii politici răspund la stimulente, ca toată lumea.

Cînd instituțiile constrîng puterea politică, liderii trebuie să concureze pentru sprijinul public, să răspundă criticilor și să suporte consecințele deciziilor lor.

Dar cînd puterea devine concentrată, aceste stimulente se schimbă.

Liderii pot suprima opoziția în loc să-i convingă pe alegători. Pot controla informația în loc să-și apere argumentele. Îi pot recompensa pe cei loiali și îi pot pedepsi pe critici.

Iar cînd instituțiile nu-i mai constrîng, pot folosi mașinăria statului pentru a-și conserva autoritatea.

Asta ajută la explicarea faptului că sisteme autoritare cu ideologii foarte diferite pot dezvolta caracteristici similare.

Problema nu este că stînga și dreapta ar fi, în secret, același lucru. Nu sînt.

Problema este că puterea politică concentrată creează stimulente care pot submina libertatea, indiferent de ideologia folosită pentru a o justifica.

7. Ce ar trebui să învățăm din asta?

Cred că ambele părți ale spectrului politic trebuie să devină mai oneste intelectual în privința propriei istorii.

Oamenii de dreapta ar trebui să recunoască faptul că nazismul a fost o ideologie de extremă dreapta. Încercarea de a-l redefini pe Hitler drept socialist de stînga nu schimbă datele istorice.

La fel, oamenii de stînga ar trebui să recunoască faptul că comunismul sovietic a fost un proiect politic de extremă stînga. Eșecurile lui nu pot fi pur și simplu respinse pretinzînd că n-a fost niciodată comunism adevărat.

În același timp, niciuna dintre aceste experiențe istorice nu dovedește că conservatorii obișnuiți sînt naziști sau că socialiștii democrați sînt staliniști.

Ar trebui să fim capabili să distingem între dezacordurile politice legitime și extremismul autoritar.

Stînga și dreapta politică au idei fundamental diferite despre egalitate, piețe, tradiție și rolul guvernului.

Aceste diferențe contează. Dar poate că cea mai importantă distincție politică nu este pur și simplu cea dintre stînga și dreapta.

Este cea dintre sistemele politice care constrîng puterea și cele care permit puterii să devină nelimitată.

Lecturi suplimentare

• Norberto Bobbio, Left and Right: The Significance of a Political Distinction (1996) [Dreapta și stînga].
• Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism (1951) [Originile totalitarismului].
• Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism (2004) [Anatomia fascismului].
• United States Holocaust Memorial Museum, The Nazi Party and Communism.
• Stanford Encyclopedia of Philosophy, Hannah Arendt.