Filozoful Slavoj Žižek comentează războiul din Iran

Slavoj Žižek (n. 1949, Ljubljana) este un filosof, critic cultural și teoretician politic sloven, considerat unul dintre cei mai provocatori și influenți intelectuali contemporani. Gândirea sa îmbină psihanaliza lacaniană cu filozofia hegeliană și teoria marxistă, aplicând aceste instrumente la analiza culturii populare, ideologiei și politicii. Este cunoscut pentru stilul său exuberant și iconoclast, care amestecă referințe la filme hollywoodiene sau glume cu argumente filozofice dense. A scris zeci de cărți, printre care ”The Sublime Object of Ideology și Living in the End Times”, devenind o figură publică globală. Este adesea numit „cel mai periculos filosof al Occidentului" — un titlu pe care îl poartă cu o evidentă plăcere.

Cuprins:

Evoluția viziunii lui Žižek despre armele nucleare iraniene

Adevărul uitat despre războiul Irak-Iran și rolul Occidentului

Particularitățile feminismului iranian: „Femeie, Viață, Libertate"

Capcana falsei alegeri în politica contemporană

Frica și incertitudinea „majorității tăcute"

Obiectivele reale ale lui Donald Trump: interese, nu democrație

Iranul — apărător involuntar al suveranității mondiale

Profunzimea intelectuală a elitei iraniene

Filozoful Ahmad Fardid și dragostea sa pentru Heidegger

Conceptul de „westoxication" (Otrăvirea cu Occident)

Eșecul tentativei de dialog: Mohammad Khatami și Jürgen Habermas

Ali Larijani: transformarea unui filozof în radical

Cum „îndeplinirea datoriei" devine justificare a răului

Etica autentică a lui Kant versus „scuzele" funcționarilor

De ce un guvernator rus îl acuză pe Kant de războaiele mondiale

Finalul tragic: când rațiunea nu salvează de nebunie

Evoluția viziunii lui Žižek despre armele nucleare iraniene

În 2005, Žižek considera că Iranul ar trebui lăsat să dețină bomba nucleară pentru menținerea echilibrului de putere. Logica era simplă: dacă ambele părți au „bâta nucleară", nimeni nu riscă să atace primul, de teamă să nu fie distrus complet. Însă până în 2026, opinia sa s-a schimbat radical. Acum consideră că nici Iranul, nici Israelul nu ar trebui să dețină arme nucleare. Această schimbare e cauzată nu doar de transformările interne din Iran, ci și de conștientizarea faptului că logica veche a descurajării nu mai garantează securitatea în lumea actuală. Žižek ajunge astfel să fie solidar cu fatwa religioasă a lui Ali Khamenei, care încă din anii '90 a condamnat oficial crearea și utilizarea armelor nucleare ca fiind contrare islamului.

Adevărul uitat despre războiul Irak-Iran și rolul Occidentului

Pentru a înțelege ostilitatea actuală a Iranului, trebuie să ne amintim de războiul cu Irakul din anii '80. Când Irakul a atacat Iranul pentru a cuceri teritorii bogate în petrol, țările occidentale, inclusiv SUA, îl sprijineau în secret pe agresor — Saddam Hussein. America furniza Irakului date satelitare și chiar componente pentru gaze toxice cu care armata irakiană îi otrăvea pe soldații iranieni. Cel mai cinic moment a venit mai târziu: când Saddam a fost prins și judecat, SUA au interzis includerea atacului asupra Iranului în lista crimelor sale, de teamă că în timpul procesului ar fi ieșit la iveală complicitatea lor într-un masacru cu peste un milion de victime. Pentru iranieni, aceasta a fost o lecție despre dublele standarde ale politicii occidentale.

Revolta după moartea Mahsei Amini — simbol mondial

Evenimentele din 2022 în Iran au constituit un punct de cotitură de „importanță istorică mondială". Totul a început la Teheran, pe 16 septembrie, când o tânără de 22 de ani de origine kurdă, Mahsa Amini, a murit în urma bătăilor în custodia poliției. Fusese reținută de „poliția moravurilor" pentru că purta chipul îl în mod pretins incorect. Moartea ei a declanșat nu un simplu protest local, ci o mișcare puternică ce a cuprins zeci de orașe. A fost o unire unică a celor mai diverse revendicări: femeile luptau împotriva opresiunii, credincioșii și necredincioșii — împotriva dictaturii religioase, iar poporul în ansamblu — împotriva terorii de stat. Era lupta pentru dreptul omului de a trăi liber.

Particularitățile feminismului iranian: „Femeie, Viață, Libertate"

Sloganul protestelor iraniene — Zan, Zendegi, Azadi („Femeie, Viață, Libertate") — diferă profund ca sens de mișcarea occidentală MeToo. În Occident, lupta femeilor e adesea percepută ca o confruntare cu bărbații, dar în Iran lucrurile stau altfel. Acolo, protestele au unit milioane de femei cu bărbații care au ieșit alături de ele în stradă. Această mișcare nu are nicio ostilitate față de bărbați, pentru că și bărbații, și femeile din Iran suferă de sub aceeași apăsare. E un exemplu de „alianță organică", în care lupta pentru drepturile femeilor a devenit cauza întregului popor care aspiră la libertate politică.

Capcana falsei alegeri în politica contemporană

Žižek îndeamnă să nu cedăm schemei simplificate care ni se impune: ori ești de partea puterii brutale a clerului iranian (clerofascism), ori de partea loviturilor militare americane și israeliene. El susține că aceasta este o alegere falsă, deoarece ambele tabere — și regimul dictatorial de la Teheran, și administrația agresivă a lui Trump — fac parte din același univers global clădit pe violență. Dacă regimul cade în urma bombardamentelor străine, va fi o cădere „greșită", care nu va aduce libertate. Nu poți susține uciderea protestatarilor în interior, dar nici transformarea Iranului în țintă pentru distrugere din exterior.

Frica și incertitudinea „majorității tăcute"

Cei mai mulți cetățeni obișnuiți ai Iranului trăiesc astăzi într-o stare de paralizie. Nu își susțin guvernul, care i-a redus la tăcere prin forță, dar privesc cu o imensă suspiciune și acțiunile SUA și Israelului. Această stare nu poate fi numită nici speranță, nici disperare totală — e o profundă nesiguranță și teamă față de viitor. Oamenii se tem că „eliberarea" lor de către puterile occidentale se va transforma într-o catastrofă similară celei din Irak sau Libia. Sunt prinși între ciocanul despotismului intern și nicovala agresiunii externe, fără să vadă o ieșire sigură.

Obiectivele reale ale lui Donald Trump: interese, nu democrație

Declarațiile lui Donald Trump din martie 2026 arată limpede că Occidentul nu este cu adevărat interesat de democrația din Iran. Trump a afirmat direct că conducerea Iranului a fost „castrată" și că acum caută noi lideri care să se poarte „bine" cu SUA și Israelul. Nu îl interesează deloc dacă va fi un nou regim democratic sau o altă dictatură religioasă. Cerința principală este supunerea și loialitatea față de interesele Americii. Aceasta demontează întreaga retorică despre „lupta pentru libertate" ca simple vorbe goale, în spatele cărora se ascunde doar dorința de a înlocui un regim neascultător cu unul marionetă.

Iranul — apărător involuntar al suveranității mondiale

În ciuda brutalității interne a regimului iranian, care e în multe privințe la fel de represiv ca cel saudit, Iranul apără astăzi în mod efectiv dreptul oricărei țări la independență. În opinia lui Žižek, SUA au devenit un fel de „colonie a Israelului" și încalcă în mod regulat suveranitatea altor state. În această situație, Iranul luptă nu doar pentru sine, ci pentru un principiu global: nimeni nu are dreptul să invadeze impune în altă țară și să schimbe acolo puterea. Žižek remarcă ironic că, dacă în Iran e nevoie de o schimbare de regim, o astfel de schimbare nu ar strica nici Statelor Unite.

Profunzimea intelectuală a elitei iraniene

E important de înțeles că elita politică iraniană nu e o simplă gloată de fanatici, ci oameni cu un nivel foarte înalt de educație și pregătire filozofică. De exemplu, însuși Ali Khamenei este autorul unor cărți serioase de ideologie islamică, cum ar fi Schiță a gândirii islamice în Coran și Familia plină de compasiune. La vârful puterii în Iran se desfășoară de decenii dezbateri intelectuale profunde, de neimaginat în mediul multor politicieni occidentali. Aceasta face regimul iranian un adversar mai complex și mai periculos, deoarece acțiunile sale se sprijină pe un fundament filozofic solid, nu doar pe setea de putere.

Filozoful Ahmad Fardid și dragostea sa pentru Heidegger

Figura-cheie care a modelat ideologia Iranului modern a fost filozoful Seyyed Ahmad Fardid. El preda la Universitatea din Teheran și îl considera pe gânditorul german Martin Heidegger singurul filozof occidental care a înțeles cu adevărat esența lumii. Fardid susținea că ideile lui Heidegger coincid perfect cu principiile republicii islamice. Combinând filozofia heideggeriană cu învățătura ayatollahului Khomeini, Fardid a creat baza intelectuală a revoluției din 1979, argumentând că drumul occidental e un impas pentru omenire.

Conceptul de „westoxication" (Otrăvirea cu Occident)

Fardid a introdus în circulație un concept extrem de important — „Westoxication" („otrăvirea cu Occident"). Această idee a devenit doctrina oficială a Iranului după revoluție. Esența ei: civilizația occidentală a comis greșeala de a-l pune pe om și rațiunea sa în locul lui Dumnezeu (antropocentrism). Fardid îi critica chiar și pe marii gânditori islamici ai trecutului, precum al-Farabi sau Mulla Sadra, pentru că se „contaminaseră" cu filozofia greacă și raționalismul. Din perspectiva susținătorilor acestei idei, întreaga gândire occidentală modernă este un venin spiritual de care Iranul trebuie să se purifice.

Eșecul tentativei de dialog: Mohammad Khatami și Jürgen Habermas

În istoria Iranului a existat o perioadă de speranță, când președinte era reformatorul Mohammad Khatami (1997–2005). Acesta studiase filozofia occidentală și propusese lumii ideea „Dialogului civilizațiilor" ca alternativă la teoria lui Samuel Huntington despre inevitabilul „Ciocnire a civilizațiilor". Khatami se sprijinea pe teoria „acțiunii comunicative" a filozofului german Jürgen Habermas, care a vizitat chiar Teheranul în 2002 pentru întâlniri cu intelectuali locali. Ei încercau să găsească o cale de a reconcilia islamul cu democrația și drepturile omului. Însă această tentativă a eșuat: radicali au sufocat reformele, iar astăzi Khatami se află practic în arest la domiciliu — mass-media iraniene au interdicție să îi publice fotografiile sau citatele.

Ali Larijani: transformarea unui filozof în radical

Ali Larijani a fost multă vreme chipul Iranului moderat pe scena internațională, negociind acordul nuclear. Este un om cu o educație strălucită: doctor în filozofie, specialist în informatică și matematică. Larijani a scris mai multe cărți serioase despre marele filozof german Immanuel Kant, precum Metoda matematică în filozofia lui Kant și Metafizica și științele exacte în filozofia lui Kant. Dar după ce, în martie 2026, rachetele americane și israeliene au ucis conducerea superioară a Iranului, tonul lui Larijani s-a schimbat brusc. A promis că va „arde inimile" dușmanilor și a trecut la cea mai dură retorică militară — până când el însuși a fost ucis.

Cum „îndeplinirea datoriei" devine justificare a răului

Žižek se referă la ideile filozofei Hannah Arendt, care a studiat psihologia criminalilor naziști precum Adolf Eichmann. Ea a observat că călăii adesea nu se consideră răufăcători. În loc să fie îngroziți de faptele lor, ei spun: „Cât de greu mi-a fost să execut acel ordin, ce povară a fost pentru conștiința mea!" Aceasta e o logică pervertită: omul se mândrește că a reușit să-și înăbușe mila și compasiunea naturală de dragul unei „datorii supreme". Astfel, orice crimă poate fi prezentată drept un sacrificiu eroic pentru stat sau pentru o idee. Žižek avertizează că liderii iranieni (ca și naziștii) pot folosi filozofia lui Kant pentru a-și justifica crimele printr-o „datorie superioară".

Etica autentică a lui Kant versus „scuzele" funcționarilor

Există un mit conform căruia filozofia lui Immanuel Kant despre îndeplinirea strictă a datoriei justifică supunerea oarbă față de ordine. Nazistul Eichmann s-a declarat chiar „kantian" în fața tribunalului. Dar Žižek subliniază: aceasta e o minciună. Kant învăța că omul posedă autonomie și libertate deplină. Celebrul său îndemn „Poți, pentru că trebuie!" înseamnă că omul își definește singur datoria și poartă pentru ea responsabilitate personală. În viziunea lui Kant, invocarea unui ordin sau a „vremurilor grele" drept justificare a cruzimii este ipocrizie pură. Nu ești obligat doar să respecți legea — ești obligat să judeci singur dacă acea lege este dreaptă.

De ce un guvernator rus îl acuză pe Kant de războaiele mondiale

Guvernatorul din Kaliningrad, Anton Alikhanov, a lansat în 2024 o critică vehementă la adresa lui Kant, susținând că acesta este vinovat atât de Primul Război Mondial, cât și de actualul conflict din Europa. În opinia lui Alikhanov, tocmai filozofia clasică germană a distrus valorile spirituale și a creat „imperiul minciunii" al Occidentului. În aceste cuvinte există un sâmbure de adevăr: Kant a „demolat miturile" afirmând direct că la baza oricărui stat și oricărei legi se află în mod originar violența, nu voința divină. Pentru cei care vor să justifice puterea prin „tradiții sacre", această onestitate a lui Kant li se pare periculoasă și fără Dumnezeu.

Finalul tragic: când rațiunea nu salvează de nebunie

Concluzia principală a lui Žižek este tristă: chiar și cunoașterea profundă a filozofiei nu îi face pe politicieni mai umani. Larijani, cunoscătorul lui Kant, a ajuns sub presiunea atacurilor externe să se transforme într-un fanatic la fel de furios ca cei care îl atacau. Žižek vorbește despre cât de ușor dezbaterile intelectuale se transformă în justificări ale violenței, atunci când părțile încetează să se mai asculte. Până la urmă, politicienii moderați dispar, iar lumea ajunge în mâinile unor oameni educați, dar fără milă, care folosesc marile idei doar pentru a-și distruge mai eficient adversarii.

PS: Materialul e sintetizat cu ajutorul lui Claude din mai multe surse adunate.