„Fjord" — dramă judiciară despre o familie română care se confruntă cu sistemul de protecție a copilului din Norvegia

Pe Anton Dolin îl cunosc și urmăresc de ani de zile - e poate cea mai autorizată și puternică voce de limbă rusă în critica de film din Est și un bun cunoscător al cinematografiei românești. Mi-a oferit acest text, îi mulțumesc. M-a atenționat amical - fiind un admirator al lui Mungiu - că s-ar putea să nu-i placă textul. Dintre cronicile citite de la noi recomand Victor Morozov și Radu Toderici pentru a vă face o imagine mai clară, până apare filmul. Eu încă nu am văzut și abia aștept să-l văd. (Vasile Ernu)

La Festivalul de Film de la Cannes a avut premiera drama „Fjord" a regizorului român Cristian Mungiu. Este povestea unei familii religioase din România care s-a mutat în Norvegia — în noua țară, personajele se lovesc de principiile justiției juvenile, cărora nu sunt dispuse să li se supună. Laureat al Palme d'Or, Mungiu a realizat un film splendid din punct de vedere vizual, cu vedete hollywoodiene (Sebastian Stan și Renate Reinsve) — și cu siguranță își va găsi publicul. Problema constă doar în concluziile (destul de simple) la care ajunge cineastul într-o lucrare care ar fi putut fi mult mai profundă. Toate detaliile le prezintă criticul de film Anton Dolin.(sursa textului)

Există oare ceva mai frumos pe lume decât fiordurile? Dacă ezitați să răspundeți, îndoielile vă vor fi spulberate chiar din primele cadre ale lui „Fjord", al șaselea lungmetraj al lui Cristian Mungiu și primul turnat în afara României natale, în Norvegia. Exact astfel — ca un tărâm maiestuos al munților și ceții— apare țara în fața familiei Gheorghiu cu mulți copii. Vor trece câteva săptămâni, și privirea acestor nou-veniți se va schimba.

Motivul emigrării lor este strict familial. Părinții lui Mihai Gheorghiu au murit, iar copiii sunt atât de mulți încât este nevoie de ajutorul bunicilor — așa că el și soția sa Lisbeth s-au mutat mai aproape de strămoșii ei. Mihai este român, Lisbeth norvegiancă, credința aprinsă în Dumnezeu i-a unit, iar acum au cinci copii — de la pruncul Veniamin până la adolescenții Elia și Emmanuel.

Integrarea decurge dinamic și alert. Mihai, specialist în inginerie aerospațială, se angajează cu drag ca specialist IT la școala locală, al cărei director, Mats, este noul lor vecin. Lisbeth lucrează acum la morgă, în cadrul unui cămin de bătrâni. Localnicii observă obiceiurile ciudate ale familiei Georgiu: înainte de prânz și cină rostesc rugăciuni, uneori cântă imnuri, copiilor nu li se permite să se joace ore întregi afară, iar folosirea gadgeturilor este strict limitată. Pe deasupra, copiii sunt pedepsiți când nu îi ascultă pe adulți.

Când Elia vine la școală cu vânătăi la ochi și pe umăr, psihologii școlii trag un semnal de alarmă, deși fata insistă că pur și simplu a căzut și s-a lovit. Pedepsele corporale aplicate copiilor sunt strict interzise în Norvegia și pot duce la închisoare. Dar mai întâi sună la Barnevern — faimoasa la nivel mondial agenție de stat pentru protecția drepturilor copilului; chiar înainte de judecată, autoritatea de tutelă îi ia din familie pe cei cinci fii și fiice ai familiei, repartizându-i la familii adoptive. Mihai și Lisbeth sunt în stare de șoc și nu pricep cu ce au greșit: oare nici să dai o palmă sau o scatoalcă unui copil neascultător nu mai e permis?

Mungiu, primul și singurul laureat român al Palme d'Or, este preocupat încă de la drama sa de debut „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" de interdicțiile de stat și de încercările indivizilor de a rezista sistemului. Nu este surprinzător nici materialul ales, nici faptul că actori minunați și foarte celebri au acceptat să joace rolurile principale în debutul internațional al reputatului regizor. Rolul lui Mihai a fost încredințat americanului de origine română Sebastian Stan (de două ori nominalizat la Oscar), iar rolul Lisbeth — norvegiencei Renate Reinsve din „“Cea mai rea fata din lume". De altfel, ei s-au mai întâlnit pe platou în suprarealistul „A Different Man".

Stihia lui Mungiu este alta: realismul psihologic social. Metoda sa, construită pe autenticitatea înfățișării și comportamentului personajelor (cele două vedete sunt de nerecunoscut) și pe compoziții de cadru deosebit de atente (operator Tudor Vladimir Panduru), funcționează infailibil și într-un context necunoscut, pe fundalul peisajelor norvegiene uluitoare. Fundalul natural subliniază aici lipsa de inimă a oamenilor și incapacitatea lor — ba chiar refuzul — de a se înțelege unii pe alții. Drama se naște din aceasta.

Aproape ca în „Bătălie după bătălie", avem de-a face cu ciocnirea a două sisteme de valori opuse și incompatibile. Morala familiei este construită pe credință, iubire reciprocă și față de copii, precum și pe respectarea tradițiilor. Ei edifică și susțin consecvent o verticalitate ierarhică: dacă copiii nu îi vor asculta pe cei mai mari, familia se va destrăma. Orice metodă de îndrumare și educație este legitimă, întrucât izvorăște din grijă. Morala de stat a Barnevern-ului este fundamental diferită. Baza ei o constituie apărarea necondiționată a drepturilor copiilor — mai ales față de părinții cu mentalitate arhaică. Chiar și pentru palme sau restricții la internet poți ajunge la închisoare în Norvegia.

Pornind ca dramă de familie, „Fjord" se transformă inevitabil într-o dramă judiciară. Iar peisajul capătă trăsături claustrofobice, în ciuda imensității sale. Ca în „Forța majoră" a lui Ruben Östlund, metafora amenințării iminente este o avalanșă ce se răstoarnă de pe munții pitorești direct spre așezările omenești. Un spectacol excepțional de frumos — dar numai dacă îl privești de la distanță sigură.

Filmul lui Mungiu este realizat admirabil, e un etalon al unei regie mature și gândite. Alternând interioarele austere cu priveliștile spectaculoase ale naturii și evitând prim-planurile, autorul construiește cărămidă cu cărămidă arhitectura dramei. Conștientizând treptat gravitatea situației, Lisbeth și Mihai se transformă din niște outsideri timizi și nesiguri pe ei aproape în lideri ai unei mișcări mondiale împotriva justiției juvenile norvegiene.

În relațiile adolescenților există propria tensiune. Prietena lui Elia și Emmanuel devine Nura, fiica nesupusă a directorului de școală, iar influența copiilor unora asupra celorlalți nu le place niciuneia dintre cele două perechi de părinți. Căci sistemele lor de valori nu sunt doar diferite — sunt mutual exclusive. O evoluție proprie, importantă pentru subiect, traversează și mama Nurei — avocata Mia, care decide pe neașteptate să-i apere pe vecini în tribunal.

Barnevern-ul, înființat în baza legii privind copiii din 1981, a ajuns de mult un subiect de notorietate tristă. Puțini știu prea multe despre el, dar aproape pretutindeni este urât. Este o țintă ușoară, iar pentru est-europeanul Mungiu, a ataca Norvegia cu libertățile și interdicțiile ei este aproape același lucru ca pentru eroul anecdotei sovietice care cerea impeachmentul lui Reagan stând în Piața Roșie. Aceasta este forța lui „Fjord", care cu siguranță va plăcea publicului și îl va emoționa — dar aceasta îi este și călcâiul lui Ahile. Mungiu nu se menține în poziție de neutralitate față de luptă și, pe parcursul filmului, se transformă din martor neutru, dar pasionat, într-un acuzator înflăcărat al Europei liberale, împotmolite în ideologia woke.

Simpatia spectatorului — indiferent din ce țară — este predeterminată de construcția dramaturgică. Nu putem să nu ne atașăm de familia Gheorghiu, oameni cinstiți și muncitori, care au îndurat destule necazuri: limitele lor în anumite privințe sunt compensate din plin de consecvență și empatie. Mungiu îi favorizează, fără să răspundă niciodată clar de unde provin vânătăile (poate că fata chiar a căzut singură). Cum să nu te solidarizezi cu buna Mia și cu înflăcărata Nura, care au decis să îi apere împotriva tuturor pe niște străini vulnerabili?

De cealaltă parte a baricadelor, prin contrast, nu există literalmente niciun chip omenesc — doar funcții întruchipate. Funcționara de la Barnevern, psihologul școlar și una dintre mamele adoptive, care spune cu groază afișată în tribunal că copiii sunt privați de YouTube (interesant cu ce ochi vor vedea această scenă rușii?), seamănă cu niște norne (cele trei vrăjitoare din mitologia nordică care pot determina destinele oamenilor și ale zeilor) impasibile și nemiloase care țes destine străine. Oare în conflictul dintre familie și stat ar vrea cineva să se pună de partea sistemului? Mai ales dacă acesta atinge absurdul, respingând o ideologie și insistând pe alta: o profesoară este indignată că o altă fiică a familiei Gheorghiu, Judith în vârstă de șapte ani, a reacționat la coming-out-ul unei colege de clasă numindu-l păcat și amenințând-o cu chinurile iadului.

Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Mungiu îi acuză pe ipocriții norvegieni de intoleranță religioasă și națională — ei înșiși, bineînțeles, nu observă nimic din toate acestea în ei și neagă totul cu înverșunare. Și îl mai dă o lovitură adversarului, introducând personajul lui Åke, bunicul Nurei care a suferit un accident vascular cerebral. Milostiva Lisbeth vrea să ajute și se apucă să îl îngrijească, în timp ce proprii lui copii plănuiesc să îl trimită pe bătrân să moară într-un azil.

„Fjord" este un adevărat manifest conservator. Acest lucru va plăcea cu siguranță unora din est, indiferent de poziția lor politică: a critica activiștii woke, ideile de stânga, liberalismul excesiv și Occidentul în putrefacție sunt pricepuți deopotrivă putiniștii și opoziția. În Rusia s-au mai făcut încercări nu prea reușite de a transforma cazul Irinei Bergset într-un lungmetraj sau serial, dar cine ar fi putut bănui că va prelua această temă un laureat român al Palme d'Or? Cu atât mai mult cu cât „Fjord" are și o substrat real — cazul familiei româno-norvegiene Bodnariu, penticostali convinși, ale căror cinci copii au fost luați de Barnevern și dați spre adopție. Însă cinematografia de ficțiune amplifică faptele, convertindu-le în imagini și idei cu o forță de generalizare devastatoare.

În cele mai bune filme ale sale, Mungiu și-a plasat personajele într-un mediu represiv, determinându-le să facă o alegere riscantă și decisivă. Pe aceasta se construiau suspansul și forța morală (dar nu moralistă) a cinematografiei sale.

Și în „Fjord" există un asemenea potențial: dacă s-ar fi dovedit că părinții îi bat cu adevărat cu cruzime pe copii, adolescenții s-ar fi aflat în fața unei dileme grele — să îi prefere pe cei de-ai lor, care îi rănesc, sau pe străinii care vor să îi apere. Spectatorul s-ar fi gândit: a lua copiii din familie e o barbarie, dar trebuie cumva să îi aperi și de bătăi. Însă autorului tema violenței domestice îi interesează doar ca pretext pentru un atac asupra mecanismelor de stat, iar să se ocupe de conceptul de „familie tradițională" pentru care pledează Georgiu-ii nici măcar nu încearcă. Prea complicat.

Mungiu a ales calea mai ușoară, privând în fapt de orice alegere atât personajele adulte, cât și copiii complet dependenți de ele. Niciunul dintre ei nu reflectează asupra propriei dreptăți, toți sunt prea ocupați să se apere de un mecanism ostil, a cărui natură și destinație nici nu încearcă să o înțeleagă. Ar vrea mai degrabă să scape cât mai repede din ghearele statului și să se adune cu toată familia la slujba de Paști, cum sunt obișnuiți. Aceasta reflectă cu mare acuratețe multe dintre reacțiile noastre la provocările lumii exterioare, dar marchează și renunțarea la luptă în favoarea refugierii într-o zonă de confort ideologic.

Un detaliu amuzant: filmul consacrat criticii aspre a concepțiilor morale dominante în Norvegia a beneficiat de finanțare generoasă din partea tuturor fondurilor cinematografice scandinave — atât de stat, cât și private. Acest fapt spune mai mult despre funcționarea democrației decât toate argumentele lui Mungiu.