Fotbalul geniilor a pierdut în fața fotbalului instituțiilor. Ei au construit o instituție, noi am demolat-o.

Saşa e pasionat de fotbal şi sport în general. Şi eu. Primele mele cărți de analiză citite erau despre sport şi fotbal: la 10 ani eram deja abonat la Sovietski Sport unde citeam şi analize de şah. Am discutat şi am pus întrebarea: de ce a câștigat Spania atât de categoric acest Campionat Mondial? Am făcut o mică cercetare de vacanta şi a ieşit scurt acest text. E o lecție nu doar despre sport ci e valabil şi pentru multe alte domenii. Pe acest subiect am mai scris de câteva ori aplicat la alte sporturi. Reluam - nu strică.

Imaginea metaforă

În 2007, un ziar sportiv din Barcelona și UNICEF au organizat o tombolă caritabilă. Premiul: o ședință foto pentru un calendar. A cîștigat o familie săracă de imigranți din Mataró: tatăl venit din Maroc, mama din Guineea Ecuatorială. Fotografia s-a făcut în vestiarul de pe Camp Nou: un puști de 20 de ani, pe nume Lionel Messi, ține în brațe un bebeluș de șase luni, într-o cădiță de plastic.

Bebelușul se numea Lamine Yamal.

Duminică noapte, la New York, cei doi s-au reîntâlnit. Messi, la 39 de ani, în a treia lui finală mondială. Yamal, la 19, în prima. Spania a bătut Argentina cu 1-0, după prelungiri, iar la final Messi a plâns. Fotografia din 2007 se închidea ca o paranteză de nouăsprezece ani.

E tentant să citim scena sentimental: bătrânul rege predă coroana copilului-minune. Dar scena spune altceva, mai rece și mai interesant. Messi e ultimul mare autodidact al fotbalului, geniul care s-a întâmplat: cu toate că şi el a intrat deja în mașinăria instituțională spaniolă. Dar să o lăsăm aşa ca pe o metaforă.

Yamal e produsul: copil de imigranți dintr-un cartier unde jumătate din locuitori trăiesc sub pragul sărăciei, înscris gratuit la clubul de cartier la 4 ani, remarcat de scouteri la 6, intrat la academia Barcelonei la 7, cu școală, masă, cazare, antrenori. Fiecare verigă din lanțul ăsta e o instituție.

Duminică noapte, fotbalul geniilor a pierdut în fața fotbalului instituțiilor. Cum e posibil? Explicăm mai jos.

Mașinăria

Cifrele finalei nu descriu o echipă, descriu un sistem. Spania a primit un singur gol în opt meciuri — nicio campioană mondială din istorie n-a apărat mai bine. Are 38 de meciuri fără înfrângere, cea mai lungă serie a unei naționale europene sau sud-americane. Argentina, campioana en-titre, n-a trimis niciun șut pe poartă în 90 de minute — premieră absolută într-o finală de Cupă Mondială. Nu s-au înfruntat două echipe. S-a înfruntat o echipă cu o mașinărie.

Cum se construiește mașinăria? Din trei piese.

Prima piesă: profesorii. Spania a luat, acum decenii, o decizie de politică publică aparent plicticoasă: a făcut școala de antrenori ieftină și grea. Licența UEFA A costa acolo în jur de 1.200 de euro; în Anglia, aproape triplu. În schimb, pregătirea spaniolă cerea 750 de ore de formare, de trei ori mai mult decât cea engleză. Mai ieftin să intri, mai greu să ieși prost pregătit. Rezultatul, potrivit datelor UEFA din anii 2010: circa 24.000 de antrenori licențiați, dintre care peste 2.000 cu licența Pro — aproape cît toți antrenorii licențiați de orice nivel ai Angliei la un loc. Raportul care spune tot: în Spania, un antrenor calificat la fiecare 17 jucători legitimați. În Anglia, unul la 812.

Spania nu produce genii. Produce profesori. Geniile apar singure după aceea.

A doua piesă: conducta. La Las Rozas, lîngă Madrid, federația spaniolă și-a construit un oraș al fotbalului unde se pregătesc toate loturile naționale, de la copii la seniori, după aceeași idee de joc. Un puști care urcă de la U15 la U21 nu reînvăță fotbalul la fiecare etaj — urcă printr-o singură școală. Palmaresul conductei: nouă titluri europene la U19 din 2002 încoace. Nouă. Nu participări, ci titluri.

Iar selecționerul campion mondial e argumentul viu al sistemului. Luis de la Fuente nu e un guru adus din afară, e un funcționar al federației, angajat în 2013: a antrenat U19 (campion european în 2015), apoi U21 (campion european în 2019), apoi olimpicii, apoi naționala mare. Rodri și Mikel Merino, campioni mondiali duminică, erau în echipa lui de juniori din 2015. Omul a crescut odată cu jucătorii lui, promovat pe scară internă, ca într-o birocrație care funcționează. La 65 de ani, e cel mai vârstnic selecționer care câștigă un mondial. La prezentare, în 2022, a spus o frază pe care niciun selecționer român n-ar fi putut-o rosti: „Dacă există cineva care cunoaște bine prezentul și viitorul fotbalului spaniol, este omul din fața voastră."

A treia piesă: instituția care recuperează periferia. Opt jucători din lotul campion s-au format la La Masia, academia Barcelonei. În 2010, cînd Spania lua primul titlu mondial, erau nouă. Două campionate mondiale, la 16 ani distanță, cu aceeași matcă. O generație e noroc. Două generații sînt sistem.

Și aici se închide cercul cu Yamal. Cînd marchează, arată cu degetele numărul 304 — ultimele cifre ale codului poștal din Rocafonda, cartierul lui din Mataró. Presa spaniolă îl descrie drept „uitat, izolat și stigmatizat". La nașterea lui, părinții erau atît de strâmtorați încât doi bărbați din comunitate — pe numele lor Lamine și Yamal — le-au plătit chiria; copilul a primit numele amândurora. Sistemul spaniol l-a găsit pe copilul ăsta la 6 ani și l-a dus în vârful lumii la 19. Asta face o instituție: nu așteaptă talentul să răzbată, se duce după el. Inclusiv — mai ales — în cartierele unde nimeni nu se duce.

Un apendice istoric

Spania a fost 80 de ani "la furia" — echipa care pierdea eroic — și abia din 2008 devine mașinărie. Ce s-a schimbat? Unghi puternic: genealogia ideii. Cruyff vine la Barcelona în '73 ca jucător, în '88 ca antrenor, aduce ideea olandeză, o plantează la La Masia; Guardiola e produsul; naționala din 2008–2012 e recolta. Deci "stilul spaniol" e, paradoxal, un import olandez naturalizat: identitatea națională construită din material străin. Sub-temă: ruptura Real/Barça și cum naționala a fost decenii ostatica acestui război civil (madridismo vs. catalanism), rezolvat abia cînd Barcelona a furnizat coloana vertebrală.

Demolarea

Acum partea care ne privește. Pentru că România a avut ideea asta. Am avut-o înaintea multora.

În 1962, după ce naționala de juniori a României cucerea titlul european, federația a adunat cei mai talentați copii ai țării într-o echipă: Viitorul București. În 1978, ideea a fost dusă până la capăt: Centrul Național de Fotbal, cunoscut drept Luceafărul București — cei mai buni juniori din toată țara, comasați, cu școlarizare, cazare, masă și antrenamente de performanță. Recitiți fraza: e descrierea La Masiei. Statul român a avut ideea La Masiei în 1978.

Și a funcționat. Bronzul mondial al tineretului, în Australia, în 1981. Istoricii fotbalului nostru leagă direct fenomenul Luceafărul de marile performanțe ale anilor '80 și '90, de Sevilla '86, de Generația de Aur. Generația de Aur nu a căzut din cer. A ieșit dintr-un sistem: școli sportive, cluburi departamentale, centre de selecție, antrenori plătiți de stat să caute copii prin toată țara.

Apoi am demolat tot. Luceafărul, ca centru de formare, n-a rezistat nici un deceniu. După '90, cluburile departamentale s-au privatizat sau au murit, școlile sportive au sărăcit, iar meseria de antrenor de copii a decăzut din profesie în supraviețuire. Ce-a rămas din sistem s-a mutat în ograda privată: singura academie de nivel european a țării, cea de la Ovidiu: sute de copii, zeci în regim complet de internat, peste zece milioane de euro investiți — e opera unui singur om. În Spania, sistemul e statul. La noi, sistemul e Hagi.

Iar martorul principal al demolării a privit finala din postura cea mai ironică cu putință: Gheorghe Hagi e azi selecționerul României — statul a ajuns să angajeze omul care a construit, pe banii lui, ce statul a dărâmat. După meci, Hagi a descris mașinăria spaniolă cu precizia practicianului: „Spania a confirmat ce se spunea despre ea: are inițiativa, puterea să dicteze ritmul și intensitatea, chiar și atunci când întâlnește Argentina lui Messi. A avut control absolut." Iar diagnosticul pentru noi și l-a pus de mult, într-o formulă care merită recitită în lumina finalei de la New York: „În ultimii 10-15 ani, în România s-a pierdut noțiunea de profesor, de manager. Domn' profesor, cum se spunea pe vremuri, nu mai există în România. Din păcate, este unul dintre motivele pentru care suntem unde suntem." Domn' profesor. Sintagma a murit înaintea instituției.

Cifrele comparate dor. Spania U19: nouă titluri europene. România U19: trei participări la turneul final în toată istoria — 2011, 2022 și 2025, ultima ca țară-gazdă, adică fără calificare pe teren. Vor fi voci care vor arăta spre veștile bune, și au dreptate să existe: semifinala europeană a juniorilor de anul trecut, calificarea în premieră istorică a naționalei U17 la Cupa Mondială din Qatar. Numai că veștile bune măsoară, și ele, dezastrul. „Premieră istorică" după mai bine de un secol de fotbal organizat înseamnă că un secol n-am fost în stare. Sunt muguri, nu sistem. Un sistem produce asta în fiecare an — întrebați Spania.

Instituția spaniolă nu e imaculată: aceeași federație a produs scandalul Rubiales — președintele care a sărutat-o forțat pe o campioană mondială la festivitatea de premiere și a plătit cu funcția — iar liga spaniolă pierde teren financiar în fața banului englezesc. Dar instituțiile nu trebuie să fie pure ca să funcționeze. Trebuie doar să existe.

Copiii sunt. Profesorii, educație, sistem - NU

Undeva, într-un cartier românesc care seamănă cu Rocafonda — și avem destule — bate acum mingea un copil de 6 ani la fel de talentat ca Yamal. Diferența nu e copilul. Diferența e că pe Yamal, la 6 ani, l-a văzut cineva. Un antrenor de cartier plătit să se uite. Un scouter trimis să caute. O academie construită să-l primească. Pe copilul nostru nu-l vede nimeni, pentru că nu mai plătim pe nimeni să se uite.

Spania a câștigat duminică un campionat mondial. Dar l-a câștigat, de fapt, acum treizeci de ani, când a hotărât că fotbalul nu e o loterie a talentului, ci o școală — și că școala are nevoie de învățători ieftin de format și bine formați, câte unul la fiecare 17 copii şi un sistem de educație performat. Noi am avut școala. Am avut-o din 1978, poate din 1962. Am demolat-o cu mâna noastră și acum ne uităm la finale ca la vieți paralele.

Nu ne lipsesc copiii talentați. Ne lipsesc profesorii, sistemul de educație şi un sistem deschis celor care vor şi pot. De fapt: mecanismul acesta e valabil nu doar în fotbal. Şi el se construiește nu într-un an ci printr-un proiect de lungă durată. Ce am semănat în anii ` 60 - ` 70, a, cules în anii `80 - `90. Ce am semănat în ultimii ani vom culege peste o generație. Oare ce?

Text lucrat sub consilierea şi cercetarea făcută cu Claude Anthropic