În timp ce o parte a aceleiași generații merge spre front, altă parte merge la concert.

Un text de Inna Vîrtosu

Zeci de mii de tineri — veniți din Rusia, Ucraina, Belarus și din diaspora lor răspândită prin Europa — s-au adunat la București pentru a asculta un concert al lui Max Korzh.

Recunosc sincer: până recent nici nu știam cine este. Am încercat să îi ascult muzica și nu cred că o voi asculta vreodată. Nu este genul meu și probabil nu voi înțelege niciodată entuziasmul din jurul lui.

Dar tocmai aici începe partea interesantă.

Pentru că acest text nu este despre muzică.

Este despre faptul că în timp ce noi discutăm războiul prin comunicate, analize geopolitice, sancțiuni și declarații oficiale, în paralel se întâmplă ceva mult mai greu de observat: societățile continuă să se miște după propriile legi.

Și poate că imaginea unor zeci de mii de tineri din spațiul ex-sovietic adunați la București spune mai multe despre prezent decât o sută de talk-show-uri politice.

Să ne gândim puțin.

În acest moment, cetățeni ai acestor state se află de părți opuse ale frontului. Există oameni care luptă. Există oameni care și-au pierdut casele. Există familii împărțite între mobilizare, exil și refugiu. Există oameni care nu se vor mai întoarce niciodată.

Și totuși, în același timp, alți oameni din aceleași societăți traversează granițe, rezervă apartamente, cumpără bilete și cântă aceleași cântece.

Cum este posibil?

Poate pentru că oamenii nu se adună întotdeauna în jurul ideilor. Uneori se adună în jurul emoțiilor. Ideologia cere acord. Emoția cere doar recunoaștere. O idee poate fi înfrântă printr-un argument. O emoție nu dispare pentru că cineva a câștigat o dezbatere.

Războiul a pus o întrebare pe care mulți o credeau imposibilă: poți cânta alături de cineva al cărui stat îți bombardează orașul?

Teoretic am spune că nu. Moral am vrea să spunem că nu. Dar realitatea pare să arate altceva. Oamenii continuă să se întâlnească. Continuă să vorbească aceeași limbă. Continuă să împartă aceleași ritualuri culturale. Iar asta spune ceva inconfortabil despre lumea în care trăim: societățile nu se rup întotdeauna în ritmul în care se rup statele.

Poate pentru că mulţi din noi încă gândim războiul în categorii vechi.

Ne imaginăm că atunci când statele intră în conflict, automat și societățile se rup complet.

Doar că lumea de azi nu mai funcționează așa.

Statul nu este societatea. Societatea nu este cultura. Cultura nu este politica.

Poate că ceea ce vedem aici este apariția unui tip de comunitate pe care încă nu știm să o numim. Nu este comunitate politică, nu este comunitate națională și nici măcar una instituțională. Oameni care nu se cunosc, nu votează împreună și nu împart același stat continuă totuși să se perceapă ca aparținând aceluiași spațiu emoțional și cultural. Nu îi ține împreună un guvern, ci experiențe comune, limbă, muzică și ritualuri colective.

Un om poate vorbi rusă și să fie împotriva Kremlinului. Poate fi ucrainean și să fi crescut cu aceeași muzică. Poate fi belarus și să nu se identifice deloc cu statul său. Poate locui în București și să aibă prieteni în trei țări care oficial sunt în conflict.

Și atunci apare acest paradox aproape imposibil de digerat:

în timp ce o parte a aceleiași generații merge spre front, altă parte merge la concert.

În timp ce unii își pun vestă antiglonț, alții își pun brățara de acces.

În timp ce unii își apără orașele, alții caută pentru câteva ore sentimentul că viața poate continua.

Nu spun asta ca o condamnare morală.

Poate pentru unii concertul este evadare. Pentru alții supraviețuire psihologică. Pentru alții nostalgie după o lume care a dispărut. Pentru alții pur și simplu distracție.

Dar pentru noi ar trebui să fie un semnal că nu înțelegem încă suficient de bine ce produce acest război.

Poate că cea mai mare transformare nu este pe front.

Poate că cea mai mare transformare se întâmplă în orașe.

În locurile unde apar comunități noi, unde limbile se amestecă, unde se nasc alte rețele, alte obiceiuri, alte centre culturale.

Și poate că peste ani istoricii nu vor analiza doar cine a câștigat teritorii.

Vor încerca să înțeleagă și cum, în mijlocul celui mai mare conflict european al generației noastre, zeci de mii de tineri au continuat să se întâlnească, să cânte și să construiască — conștient sau nu — o altă hartă a Europei.

O hartă care nu seamănă nici cu granițele și nici cu discursurile oficiale.

 Inna Vîrtosu este doctor in drept, Universitatea din Macao, RSA China, MA în Economia UE, Universitatea Studii Străine Hankuk, Coreea de Sud. Cercetător ştiinţific în domenii economie, concurenţă, tehnologie şi drept, procese democratice şi geopolitice, staff manager în companii internaţionale, ex-secretar general al Centrului pentru Reforme al MAI şi lector universitar.

Textele ei le puteți citi aici

Scandări București - Sursa: Dragoş Radu