Moldova Nouă, Ostrov - locul unde caii dingo devin acvatici: de la însălbătăcire, la adaptare şi împăcare. Pe Dunăre.

De la Reșița o iei în jos spre Dunăre pe un drum tare frumos plin de pădure de foioase şi câmpii cu fânețe recunoscute ca fiind printre cele mai bogate din țară în diverse plante. Dacă nu vezi câteva cirezi de vaci sigur rămâi surprins de una de măgari. Bănuiesc că pentru lapte.

Satele sunt mai pustii ca niciunde chiar dacă în august se întorc mulți de la munci pe acasă să mai rezolve una alta, să-şi vadă copiii sau părinții rămași pe aici. Doar zonele de romi din sat sunt ceva mai vii – sigur mai populate şi mai pline de viață. În ceva sat luni încă era mare nuntă: de sâmbătă încă nu se terminase. Există totuși viaţă. Să nu uităm că județul Caras-Severin e cel care a pierdut cea mai multă populație în ultimii 10 ani.

Cobori şi la un moment dat Dunărea ţi se devăluie în toată măreția ei. O vezi de sus. În zona aceasta Dunărea e foarte lată, pe alocuri atinge la 6 km lățime, face o deschidere imensă.

La intrarea în Moldova Nouă spre Dunărea – unde e partea Moldovei Vechi, care e parte a orașului – vezi vile mari care posibil să se fi născut în epoca „petrolului plutitor pe ape.”

Reamintesc pentru cei mai tineri ca să nu mai caute: Moldova Nouă este un oraș în județul Caraș-Severin, Banat, România, format din localitățile componente Măcești, Moldova Nouă, Moldova Veche și Moldovița.

Pe dreapta ai blocurile comuniste cu spatii largi care arată destul de părăsite. Mergem până dăm de parc unde se află o clădire renovată cu un mozaic splendid care m-a lăsat mască. Sunt fanul genului iar acesta era cu valuri, pescari şi pescărițe. Arată superb (ştie cineva ce e clădirea? - pare ceva casă de cultură, casa sindicatelor?).

Pe partea dreaptă ai ceva restaurante. Pe faleză alte două terase şi debarcaderul cu o barcă ceva mai mare şi câteva mai mici.

Am intrat la una dintre terase unde se dădea un meniul zilei la 30 de lei: tare bun. Doamnele foarte binevoitoare şi binedispuse. Aici e deja periferie de fost imperiu. Adică ești în zona unde dispare smântâna.

Mă rog, eu am topologia mea. Când dispare smântâna din meniu ești pe margine de imperiu spre alte zone. Se apropie Moldova sau Oltenia dacă vii din nord iar oamenii uită de ziduri – adică sunt mai comunicativi, deschiși şi nu îţi vând cuvintele cum e în inima Banatului unde mai întâi ești analizat câți bani faci şi dacă merită să-şi piardă timpul cu tine. Mă rog. Aici se simte deja Oltenia neîmblânzită şi fără ziduri, de câmpie: doar valurile dau în mal.

Oricum viitorul Banatului este legat de Oltenia nu de nu ştiu ce Europa centrală fantasmatică şi ireală: oltenii vor salva regiunea – asta deja e tranșat. Așa cum moldovenii au treabă multă de făcut în orașele din Ardeal. Realitatea face că orașele Transilvane au avut mai multă nevoie de moldoveni decât invers iar Banatul de olteni. Aşa s-au așezat lucruri: de ce? Altădată. Încă nu avem o analiză a migrație interne - ar fi al naibii de interesantă.

Orășelele acestea mici au un farmec aparte prin faptul că nu vor să pară altceva decât sunt. Orașele fanion precum Cluj, Brașov, Timișoara şi chiar Iaşi – mint cu nerușinare: vor să se prezinte ca altceva decât sunt. Îşi ascund rănile, problemele, bubele, puroiul – şi-ţi vând mult sclipici. Când stai acolo vezi că sub polei este mult puroi şi ai multe probleme: sub orice Untold clujean se ascunde un Pata Rât.

Şi București are această problemă dar puțin altfel – el totuși nu-şi ascunde poziția de „Babilon pervers” şi oraş Frankenstein.

Mai ai din gama asta de orașe care vor să te tragă în țeapă şi îţi vând false imagini de sine: Oradea sau Sibiu – modele ale falsei imagini de sine. De altfel orașe superbe: dar altfel decât vă zice povestea. Sunt cu totul altceva decât în poză. Dar toate la vremea lor.

În orașe precum Moldova Nouă – totul e pe fâță: problemele îţi sar în ochi, nimeni nu se dă ceea ce nu este. O dezvelire sinceră copleșitoare: le vezi rănile, cicatricile şi tatuajul de pe corp. Asta ușurează mult relația de cunoaștere şi înțelegere. Bubele se văd, puroiul curge, dar şi ceea ce rezistă şi e sănătos iese ușor la iveală. Orașul nu se ascunde sub haine de marcă luate cu împrumut.

În Moldova Nouă ai tendința de a te uita la ceas să vezi anul în care ești şi la hartă să vezi dacă nu ai ieșit din geografie. Un sentiment al sfârșitului de geografie şi istorie. Dra nu în sensul rău ci al unei tihne. Mai ales pe vremuri apocaliptice.

Dunărea însă stă de veghe. Aici Dunărea face şi geografia şi istoria cumva.

Încerci să citești ce s-a petrecut pe aici. Afli multe despre secolele trecute şi interbelic: dar informația se termină brusc la 1954 când a primit rang de oraș. Informații tare puține. Asta e una din gogorițele noastre – se crede că în perioada comunistă am fost în afara istoriei. De fapt e epoca în care am fost cel mai mult în istorie dar na: ideologia de centru bate realitatea. O să aflăm peste 100 de ani.

Dunărea aici este impresionantă. Infrastructura din jur în ruine spune că aici s-au întâmplat lucruri. Ruinele vorbesc mai tare decât realitatea lipsă.

În zare se vede o construcție metalică interesantă. Credeam că e un pod.

Aflu. Podul a fost construit în timpul comunismului, la mijlocul anilor ’80, pentru ca sterilul din mina de cupru de la Moldova Nouă să fie depozitat pe insula Ostrov. Acest plan ar fi distrus iremediabil una dintre cele mai frumoase insule de pe Dunăre. Din fericire acest lucru nu s-a întâmplat pentru că vecinii iugoslavi au dat în judecată statul român, pe motiv că punea în pericol Dunărea din cauza poluării. România a pierdut, iar podul a fost abandonat.

Construcția între timp a fost privatizată pe nimic de un afacerist de pe la Oradea, Arad. Mă mir că nu au vândut încă fierul.

Mitul spune. Oamenii locului au povestit și faptul că podul nu a fost finalizat, întrucât Nicolae Ceaușescu s-a temut că prezența podului ar facilita fuga românilor din țară.

Da, aici a fost o zonă cu o mină de cupru. E o istorie interesantă separată. Cuprul e o chestiune mai serioasă şi profitabilă. Tot se încearcă reanimarea ei dar nimic.

Totul a degradat serios după 90 – s-a pus mai totul pe butuci.

Ultima renaștere a zonei vine odată cu embargoul Iugoslav – perioada războiului, mijlocul anilor 90 şi final. Toată zona devine platzdarm-ul energetic al sârbilor: toată contrabanda cu petrol se mută aici. Tot malul de aici al Dunării devine o adevărată fortăreață a contrabandei care va ţine flacăra războiului.

Se fac averi pe seama contrabandei cu petrol şi regiunea prinde viaţă: cei de aici mai puțin, cei dinspre Timișoara mai mult. Mulți bani făcuți pe petrolul şi sângele sârbesc stau la baza capitalismului primar bănățean. Nu săpați adânc în investitorii imobiliari timișoreni şi mecena culturală că curge petrol şi sânge sârbesc. Așa s-a călit capitalismul primar dar acum totul s-a spălat şi sfințit. Pe aici primul milion mirosea a petrol şi sânge. Nu zic mai mult că primesc interdicție. Dar aceasta e o istorie universală, valabilă nu doar aici. Aşa e de pe vremea lui Cain şi Abel.

De atunci a trecut mult - a curs multă apă pe Dunăre - au rămas doar niște vile şi case mari neterminate ale contrabandiștilor locali ca semn al acelei epoci.

Orașul la 1989 avea spre 15.000 locuitori – azi dacă mai atinge 10.000. Dar știm că regiunea aceasta a fost afectată dur de fenomenul depopulării.

Pe ponton mă recuperează domul Eugen Băleanu (multele mulțumiri) şi ne duce cu barca pe Dunăre la Ostrov.

Ostrovul Moldova Veche este situat pe Dunăre, la sud de localitatea Moldova Veche și la aproximativ trei kilometri de port. Cu o suprafață de 345 de ha, insula are un sol nisipos-pietros, cu pâlcuri de pădure unde predomină specia arboricolă de răchită albă, Salix alba, cu floră și faună specifică zonelor umede. Ostrovul are o lungime de aproximativ șase kilometri. Înainte de anul 1970 era mult mai mare, însă a fost inundată odată cu scufundarea insulei Ada Kaleh (care se găsea la aproximativ 70 de kilometri distanță în aval), pentru construcția din 1970 a hidrocentralei Porțile de Fier I.

Ai aici aşa. Legenda mormântului lui Attila - Cel mai înalt punct de pe insulă este o movilă de pământ despre care legendele locale spun că ar fi mormântul lui Attila, cel mai puternic conducător al hunilor, numit și „Biciul lui Dumnezeu”, care a domnit între anii 433–453.

Stânca Baba Caia - La capătul din aval al insulei, în dreptul localității Coronini, se află o stâncă solitară din calcar, numită Baba Caia, aceasta marcând intrarea în clisura Dunării. Stânca are o înălțime de șapte metri, fiind unică pe Dunărea românească, și este o atracție pentru turiști. Denumirea stâncii vine de la cuvântul „Babacai”, din limba turcă, însemnând „Stânca Tatălui”.

Partea cea mai spectaculoasă: Colonia de cai sălbatici - Pe insulă există o colonie de cai sălbatici, aproximativ 100 la număr, care trăiesc total lipsiți de legătură cu oamenii, în libertate deplină. Caii aparțineau cândva sârbilor care trăiau la Moldova Veche. În anul 1910, un procent de 90 la sută dintre locuitorii de aici erau sârbi, însă, după unirea Banatului cu România, zona a fost colonizată de populație românească, doar circa 15 la sută dintre locuitori fiind sârbi. În anii ’70, sârbii din Moldova Veche creșteau cai pe insula Ostrov. Aveau un bac cu care duceau animalele pe insulă. După 1989 a dispărut bacul, iar caii care au rămas acolo au început să se înmulțească natural și au rămas cai sălbatici.

Caii au devenit un soi de dingo – s-au însălbăticit şi se înmulțesc liber.

În interior arată bine, ai lacuri pe insulă, o faună tare frumoasă. Păsări, lebede: mai ceva ca în deltă. Caii îi vezi peste tot de la distanță cum se scaldă, umblă, aleargă. Ai aici un ranger sârb care-ţi explică ce şi cum. Sunt ceva panouri cu fauna şi flora locală. Dar cam atât.

Eugen care ştie tot ce mișcă pe aici îmi zice că aceşti cai cu timpul s-au obișnuit să mănânce de nevoie din apă. Adică, de obicei, caii nu bagă mult capul în apă, însă aceștia din lipsă de hrană au început să bage capul în apă să mănânce alge şi practic sunt ceva mai acvatici – ar fi ceva unicat în lume acest fenomen.

Nu am de ce să nu-l cred. Toată regiunea s-a adaptat precum caii – au făcut vrute şi nevrute ca să supraviețuiască. Ei sunt cumva metafora tranziției de sici: ne-am re-sălbăticit şi adaptat să trăim, să supraviețuim, în orice condiții. Ce ne mai poate surprinde?

Malul sârb arata ceva mai dezvoltat dar nu am ajuns acolo ca să mă pronunț.

Sincer: totul mi-a lăsat un sentiment de împăcare.

E evident o zonă cu destulă sărăcie, cu multe probleme, cu destule greutăți, depopulată. Dar sentimentul e de împăcare cu sine. Nu e vorba de resemnare, ci anume împăcare. Căci de aici poți porni undeva: dar trebuie să te împaci ca să poți analiza şi decide ceva.

Împăcarea cu sine e unul dintre elementele, stările, care ne lipsesc enorm de mult. Fără a te supraestima sau subestima.

Oricum rămân la opinia mea formată anul trecut când am stat aici 50 de zile: greu de găsit în România un județ atât de ofertat în diversitatea lui: munte în diverse forme, apă, industrie, rural-urban, faună, floră – şi oameni, firește. Aici nu ai șansa să te plictisești.

Iar Dunărea din partea aceasta de periferie nu te lasă să te pierzi.

PS. Mulțumesc Claude Dolot pentru sprijin & Eugen Băleanu pentru ghidaj. Şi celor de la Munţii Carpaţi.

Spupiment de la Munţii Carpaţi: Clisura Dunării - de la Moldova Nouă la Orșova (recommand să-i urmăriţi)

Dunărea, fluviul care străbate jumătate de continent, își croiește în Banat cel mai spectaculos traseu: Clisura Dunării, întinsă pe aproape 140 km, de la Baziaș la Orșova.

Între Moldova Nouă și Orșova, fluviul taie Carpații la propriu, formând defilee și pereți stâncoși de sute de metri. Aici se află Cazanele Mari și Cazanele Mici, locurile unde Dunărea se îngustează dramatic, forțată să curgă printr-un culoar strâmt și sălbatic.

Pe malul românesc se ridică Chipul lui Decebal, cea mai mare sculptură în stâncă din Europa, iar vizavi se vede Tabula Traiana, martor al istoriei romane.

Clisura adăpostește sate pitorești, golfuri liniștite, mănăstiri (Mraconia, Sfânta Ana), dar și arii naturale protejate – de la păduri de liliac sălbatic la stâncării cu plante rare.

Croazierele pe Dunăre, drumețiile pe culmile Locvei și ale Almăjului sau explorarea micilor porturi de la Dubova, Șvinița și Eșelnița oferă o perspectivă completă asupra unuia dintre cele mai spectaculoase peisaje din România.