Moldova: povestea de succes din care pleacă mai toată lumea

Ieri am scris o pastilă devenită virală. Una supărată. De ce? Cunosc destul de bine situația din teren a Republicii Moldova. Îmi petrec în fiecare an o lună acolo: nu în centrul Chișinăului ci prin sate și raioanele părăsite. Am mulți amici care au fost și sunt în mai toate structurile de putere: știu prea multe dar nu cred că ajută asta. Mai ales acum când societatea e praf, spartă, pusă în conflict și agonie, iar încrederea în stat și instituțiile lui merg spre totală neîncredere. Statul văzut ca unul de ocupație: tragic. Cum nu sunt cetățean al Republicii Moldova - sunt doar cetățean al României: aceasta e decizia mea pentru că eu cred că trebuie să votezi acolo unde plutești taxele - voi încerca să fac o sinteză a realității din RM dintr-un unghi diferit: relația dintre agenda publică reală și agenda politică a guvernării. Repet: nu sunt cetățean, nu sunt membru al nici unei organizații de partid sau stat, ONG etc, nu am nici un venit din bani publici (colaborat de câteva ori sporadic). Nu am acceptat nici măcar să fiu membru al Uniunii Scriitorilor - o să explic de ce, altădată.

Cea ce scriu despre Moldova este ceea ce cred și ceea ce mă doare: nu am mereu dreptate - dar așa-i în procesul gândirii (textul meu de ieri aici)

Am scris mult pe aceste subiecte în ultimii ani: câteva notițe cred importante. Scriu din notițele mele acest text-sinteză din tren în drum spre Reșița - o zonă cu alte probleme, altă istorie, despre care vă voi povesti. Deci - la drum.

Casa nouă părăsită

În satul în care mă întorc de ani de zile există o casă pe care o urmăresc ca pe un personaj de roman. E cea mai frumoasă casă de pe uliță. Acoperiș nou, din tablă bună, adusă de la oraș. Termopane. Gard vopsit proaspăt, verde, culoarea speranței. Banii au venit din Italia, unde stăpânii muncesc de cincisprezece ani. Casa e gata. Casa e perfectă. Casa e goală.

O vecină bătrână trece o dată pe săptămână să vadă dacă n-a intrat cineva. N-a intrat nimeni. Nu intră nimeni. Casa așteaptă o viață care se trăiește în altă parte.

Casa aceasta e cea mai onestă statistică a Republicii Moldova.

Să spunem mai întâi ce merge. Pentru că merge

În ultimii șase ani, Republica Moldova a trăit cel mai bun deceniu geopolitic din istoria sa. Nu e ironie. E fapt. Candidatura la Uniunea Europeană, obținută în plin război. Negocieri de aderare deschise. Un referendum european câștigat. Maia Sandu realeasă cu 55%. PAS cu majoritate absolută în parlament — a doua oară la rând, în 2025, în ciuda unui potop de bani rusești, dezinformare și voturi cumpărate. Presa occidentală vorbește despre Moldova cum n-a vorbit niciodată: povestea de succes, elevul model, mica țară curajoasă.

Toate acestea sunt adevărate. Le-am urmărit și m-am bucurat. Nicio țară din regiune n-a jucat mai bine fereastra istorică deschisă de acest război teribil.

Și acum să spunem ce nu se spune.

În aprilie 2024, Moldova s-a numărat. Recensământul a găsit 2,4 milioane de oameni cu reședință obișnuită. Cu 13,6% mai puțini decât în 2014. La recensământul din 1989 eram 3,6 milioane.

Citiți încă o dată. O treime de țară a dispărut într-o generație. Nu într-un război. Nu într-o foamete. În timp de pace, cu granițele deschise — tocmai asta e: cu granițele deschise.

Și nu doar că suntem mai puțini. Suntem mai bătrâni: ponderea celor de peste 65 de ani aproape s-a dublat într-un deceniu, de la 11% la 18%. Și suntem tot mai înghesuiți într-un singur loc: Sudul a pierdut 26% din populație, Nordul 23%, Centrul 21%. Doar Chișinăul crește. Țara se scurge în capitală, capitala se scurge în afară. Un sistem de vase comunicante în care toate vasele se golesc, doar în ordine diferită.

Iar Moldova rămâne, practic, cea mai rurală țară din Europa. Adică drama demografică nu e o abstracție statistică. E satul. E ulița. E casa cu acoperiș nou.

 GRAFIC 1: Evoluția populației Moldova și Ucraina, 1990–2024 

Populația Republicii Moldova a ajuns la nivelul anului 1953. În ultimii trei ani, a fost înregistrat cel mai negativ spor natural din istoria țării. Fiecare al patrulea moldovean are peste 60 de ani. Ultima dată când Republica Moldova a înregistrat atât de puține nașteri, precum în 2023, a fost cu 180 de ani în urmă. În 2022, vârsta medie a unei mame la prima naștere era de 24,8 ani, în creștere cu 4 ani față de acum 30 de ani. În special după 2010, se înregistrează o creștere constantă a vârstei mamelor care au mai mult de 35 de ani. În ultimii trei ani s-a înregistrat cel mai înalt ritm de migrație din istoria Republicii Moldova. După 2029, mai mulți moldoveni se vor naște peste hotare, decât în interiorul țării. „În viitorii zece ani, situația demografică a țării se va înrăutăți și mai mult”, a declarat Veaceslav Ioniță, expert în politici economice la Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale (IDIS) „Viitorul”, Veaceslav Ioniță, vineri, 28 iunie 2025, în cadrul emisiunii săptămânale „Analize economice cu Veaceslav Ioniță”. Text integral aici

Cum s-a ajuns aici? Prin buzunar.

În 2022, inflația a atins 34% — record pentru acest secol. Curentul electric s-a scumpit de aproape trei ori. Cărbunele de două ori. Gazul aproape la fel. Cumulat, din 2021 încoace, prețurile au crescut cu două treimi. Leul din buzunarul omului a slăbit cu peste o treime.

În ultimii 5 ani prețul la pâine a crescut cu 152%, iar laptele - cu 134%.

Să fim onești — protocolul acestui text o cere. Șocul a venit din afară: războiul, șantajul energetic al Moscovei, piețele înnebunite. Nicio guvernare din lume n-ar fi trecut prin 2022 fără răni. Decuplarea de Gazprom a fost o victorie strategică reală — poate cea mai importantă din toți acești ani.

Doar că victoria strategică a plătit-o pensionara din Cimișlia, Cahul sau Criuleni. Statul a gestionat macroeconomia — și a gestionat-o, tehnic vorbind, decent. Dar statul a tratat prețurile, nu oamenii. A stabilizat cifrele, nu viețile. Există o diferență între a salva sistemul energetic și a salva omul care stă în frig ca să nu ardă factura. Prima s-a făcut. A doua s-a amânat.

Și mai e o întrebare, pe care șase ani de urgențe au îngropat-o sub urgențe: care e, de fapt, modelul economic al acestei țări? Economia moldovenească trăiește din trei perfuzii: banii trimiși acasă de cei plecați, asistența partenerilor occidentali și agricultura aflată la mila cerului. Nicio perfuzie nu se numește dezvoltare. Iar prima dintre ele — remitențele — are un viciu ascuns: scade exact pe măsură ce emigrația se permanentizează. Cine pleacă pe un an trimite bani acasă. Cine pleacă definitiv își ia familia. Casa cu acoperiș nou e ultimul transfer bancar.

Și aici vine proba. Proba că ceva e stricat structural, nu conjunctural.

În anii marilor victorii europene, sărăcia din Moldova n-a scăzut. A crescut. Constant, an de an, ca un metronom: 24,5% în 2021. 31% în 2022. 31,6% în 2023. 33,6% în 2024 — cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu.

Fiecare al treilea om din Republica Moldova trăiește sub pragul sărăciei absolute. La sat — 43%, aproape fiecare al doilea. Sărăcia extremă, cea care înseamnă că nu-ți ajunge nici pentru supraviețuirea fizică — 15%.

Și nu sărăcim măcar egal. Veniturile celor mai bogați 20% dintre moldoveni sunt de aproape șase ori mai mari decât ale celor mai săraci 20% — iar prăpastia se lărgește de la an la an. Țara se golește și se polarizează simultan: cei de sus trăiesc deja în agenda europeană, cei de jos în agenda supraviețuirii. Nici măcar sărăcia nu ne mai ține împreună.

Și cifra care mă doare cel mai tare, pe care o pun aici și o las să lucreze singură: mai mult de jumătate dintre familiile cu trei sau mai mulți copii — 53% — trăiesc sub pragul sărăciei.

Adică exact familiile care ar trebui să fie viitorul demografic al acestei țări sunt cele mai sărace din ea. Cercul se închide perfect: sărăcia produce plecare, plecarea produce îmbătrânire, îmbătrânirea produce și mai multă sărăcie. Iar în 2022 și 2023 nu mai era șocul războiului — era deja acalmie relativă. Sărăcia a continuat să crească și atunci. Când trendul supraviețuiește crizei, nu mai vorbim despre criză. Vorbim despre structură.

Și ca tabloul să fie complet, vara lui 2026 ne-a adus și oglinda.

Scandalul MoldATSA — întreprinderea de stat care gestionează cerul Moldovei. Un director cu CV măsluit, cu o licență de pilot din Canada care nu exista, și cu un salariu de 110 mii de lei pe lună. Un șofer cu 60 de mii. Și o specialistă în comunicare cu venituri de circa 120 de mii de lei lunar — la o instituție a cărei comunicare publică era, practic, invizibilă. Specialista în comunicare care nu comunica nimic este verișoara președintei. Angajată fără concurs. Plătită, în paralel, și dintr-un proiect guvernamental cu bani europeni.

Să iei pe lună 10-15.000 euro/pe lună bani publici într-o țară devastată de sărăcie: e strigător la cer, cu efecte sociale și politice devastatoare.

Să punem cifrele față în față, pentru că aici totul e aritmetică morală. Pragul sărăciei absolute: 3.493 de lei. Venitul lunar al verișoarei: 120 de mii. Treizeci și patru de praguri de sărăcie. Pe lună. Pentru muncă invizibilă.

Președinta s-a delimitat: „Nu o recunosc." A vorbit despre „bani nemeritați" care trebuie returnați, despre „boroboața" pe care o are aproape orice familie. Verișoara a demisionat, banii se întorc, partidul a exclus-o. Bine. Dar nu nepotismul în sine e rana adâncă — nepotism am văzut sub toate guvernările, e sportul nostru național. Rana e alta: guvernarea care a venit la putere pe steagul anticorupției a aflat despre toate acestea din presă. Nu de la consiliul de administrație. Nu de la agenția de supraveghere. Nu de la instituțiile anticorupție reformate cu atâta trudă. Statul reformat nu s-a văzut pe sine.

Iar pentru omul care trăiește sub cele 3.493 de lei, morala e simplă și devastatoare. Sus se comunică. Jos se numără. Omul simplu percepe acest tip de stat ca pe unul de ocupație și cu prima ocazie se va răzbuna: noua boierime parvenită și iobăgimea. Cum? Vom vedea.

Și mai e un cost, mai discret, care abia acum a primit un nume oficial.

În aprilie 2026, The Economist a retrogradat Republica Moldova din categoria „democrațiilor defectuoase" în cea a „regimurilor hibride". Da, ați citit bine: țara-model a integrării europene, la un singur pas de regimurile autoritare. Ironia e amară până la os: ani de zile am vorbit despre „amenințările hibride" ale Moscovei — și am ajuns noi înșine, la capătul lor, regim hibrid.

Să fim, din nou, onești: amenințarea a fost și rămâne reală. Sute de milioane de euro rusești turnate în alegeri, voturi cumpărate cu de-amănuntul, televiziuni-armă ale lui Șor și Plahotniuc. Statul avea obligația să se apere. Dar felul în care s-a apărat lasă urme: licențe TV suspendate pe bandă nu de judecători, ci de Comisia pentru Situații Excepționale; site-uri blocate prin ordin al SIS; formulări legale atât de vagi încât au tras semnale de alarmă și Comisia de la Veneția, și Amnesty International. Nu cine a fost redus la tăcere e marea problemă — mulți meritau. Problema e cum: fără judecător.

Democrația care se apără cu instrumente nedemocratice câștigă bătălia și pierde scorul. Iar precedentul rămâne în lege, ca o armă uitată pe masă: azi o folosește o guvernare pro-europeană împotriva propagandei. Mâine o poate ridica oricine. Împotriva oricui.

No coment: dar aș vrea să știu soluțiile partidelor: creșterea sărăciei și inegalității. Cităm din Europa Liberă: "R. Moldova înregistrează rate ale sărăciei în creștere în ultimii ani. Cele mai recente date ale Biroului Național de Statistică indică o rată a sărăciei absolute de 33,6%.Decalajul este foarte mare între păturile sociale cele mai sărace și cele mai bogate din R. Moldova, arată studiul „Moldova inegală”, publicat de Centrul Parteneriat pentru Dezvoltare (CPD).Diferența dintre veniturile celei mai bogate populații față de ale celor mai sărace este „enormă”, înregistrând o diferență de peste 72%, iar indicatorii pentru sărăcia absolută au început să se înrăutățească accentuat începând cu anul 2022.În ultimii 10 ani numărul oficial al milionarilor în lei în R. Moldova a crescut de peste 22 de ori. Dacă în 2015 doar 358 de persoane declarau astfel de venituri, în 2024 numărul lor a trecut de 8.000. În aceeași perioadă, rata sărăciei absolute a înregistrat un salt de la 25% până la aproape 34%." (sursa)

Cum se numește boala?

Și acum să numesc boala. Pentru că nu PAS e acuzatul principal al acestui text. PAS e doar ultimul administrator — cel mai european în declarații, cel mai bine intenționat, dar cu o practică îndoielnică — al unui mecanism mult mai vechi.

Boala e aceasta: în Republica Moldova, agenda politică și agenda reală sunt două linii paralele. Totul seamănă cu un stat capturat de o elită parvenită care își apără interesele de clan în defavoarea intereselor populației pe segmentele ei mai largi.

Sus, pe linia întâi, se întâmplă istoria: Bruxelles, capitole de negociere, summit-uri, reforme ale justiției, „povestea de succes". Jos, pe linia a doua, se întâmplă viața: factura, pragul de sărăcie de 3.500 de lei, farmacia scumpă, autobuzul de Bergamo care pleacă plin și se întoarce gol.

Cele două linii nu se întâlnesc nicăieri. Nici în buget. Nici în discurs. Nici în ziua de luni a omului obișnuit.

Avem o țară care se integrează și un popor care se dezintegrează. Cele două procese nu se întâlnesc nicăieri.

Iar partea cea mai perversă e că integrarea a devenit un substitut de politică socială, nu un instrument al ei. „Europa" funcționează ca o amânare legitimă, nobilă, imposibil de contestat: orice întrebare despre azi primește un răspuns despre 2030. Ce facem cu sărăcia? 2030. Ce facem cu satul care moare? 2030. Ce facem cu bătrânii? 2030. Cei mai învârstă ne amintim că acest refren a fost cântat de multe regimuri și guvernări.

Doar că oamenii nu trăiesc în 2030. Oamenii trăiesc până la sfârșitul lunii. Și când statul le vorbește doar despre viitor, ei trag concluzia logică: viitorul e în altă parte. Și pleacă spre el. Cu autobuzul.

Asta e ironia supremă, pe care nimeni la Chișinău nu vrea s-o rostească: oamenii nu fug de proiectul european. Oamenii pun în practică proiectul european — individual, pe cont propriu, fără să mai aștepte statul. Ei sunt deja în Europa. Au luat-o înaintea guvernului. Integrarea de jos a bătut integrarea de sus, iar diferența dintre ele se numește depopulare.

Mă întorc la casa mea cu acoperiș nou.

Stăpânii ei au votat, din diaspora, pentru Europa. De două ori. Poate de trei. Sunt, statistic vorbind, eroii poveștii de succes: fără votul diasporei, referendumul nu trecea, iar parlamentul arăta altfel. Ei au salvat parcursul european al Moldovei.

Și tocmai de aceea nu se mai întorc. Pentru că Europa pentru care au votat, ei o au deja — la Milano, la Dublin, la Lisabona. Au votat ca Moldova să devină, cândva, locul din care n-ar fi trebuit să plece. E cel mai altruist vot posibil: un vot pentru o țară în care nu mai locuiești.

Republica Moldova va intra, cred, în Uniunea Europeană. Poate chiar în termenul promis. Va fi un moment istoric, cu steaguri, lacrimi și discursuri — și va fi meritat.

Întrebarea e alta, și o pun de pe ulița satului, din fața gardului verde, proaspăt vopsit:

Cine va mai fi acasă să deschidă ușa?

PS: În timp ce scriam textul aflu că a plecat și prim ministru: a demisionat. Îmi confirmă ipotezele.

PS: Date, consultanță - Anthropic Claude